Filosof, istoric, poet și om politic, Edgar Quinet a avut o contribuție semnificativă la făurirea Unirii din 1859, iar după mariajul cu o româncă, Hermiona Asachi, fiica marelui cărturar Gheorghe Asachi, atașamentul lui față de Principatele Române a crescut și mai mult.
În anul 1856, când marile puteri europene s-au reunit la Paris pentru a stabili condițiile de pace după Războiul Crimeii, cauza românilor era puțin cunoscută. Acest lucru reprezenta un obstacol major în realizarea Unirii, dar Edgar Quinet a eliminat acest impediment prin scrierile sale despre poporul român și drepturile sale istorice.
În cel mai important studiu despre țara noastră, „Les Roumains”, apărut inițial în prestigioasa „Revue des Deux Mondes” (ianuarie-martie 1856), Quinet descrie originea, cultura, tradițiile și istoria poporului român și, datorită acestui demers lăudabil, a reușit să influențeze deciziile Conferinței de la Paris.
Născut pe 16 februarie 1803, Edgar Quinet a studiat intens și a călătorit în Germania, Italia, Grecia și Spania. Printre operele sale se numără „Ahasvérus” (1833), „Germania și Italia” (1838), „Génie des religions” (1842), care a dus la suspendarea cursurilor sale la Collège de France în 1846, „Revoluțiile Italiei” (1848), „Istoria ideilor mele” (1858), „Revoluția” (1865), „Spiritul nou” (1874).
Fiind un susținător fervent al republicanismului, Quinet a fost ales deputat în 1848, dar, după instaurarea regimului lui Napoleon al III-lea, în 1851, a fost nevoit să ia calea exilului timp de două decenii. S-a întors în Franța în 1871, fiind ales deputat de Sena.
Filosoful francez a fost apropiat de România nu doar prin scrierile sale, ci și prin legături personale. În 1852, s-a căsătorit la Bruxelles cu Hermiona Asachi, fiica lui Gheorghe Asachi, o femeie deosebit de cultivată și de inteligentă. Nicolae Iorga nota că „marele istoric a avut sentimente părintești pentru copilul ei dint căsătoria anterioară, care rămăsese orfan”.
Quinet a scris mult despre națiunile aflate în suferință: „Cât am avut un cuvânt, am apărat cauza popoarelor, a celor slabi, a naționalităților care cer să învie. Am murit cu ele, e drept, dar sunt înmormântat cu Italia, cu Veneția, cu Polonia, cu ungurii, cu românii”.
Începând din ianuarie 1847, când studenții din Paris i-au cerut ajutorul, și până la moartea sa, pe 27 martie 1875, Quinet a rămas un apărător fidel al drepturilor românilor:
„Românii au o tradiție, o limbă, o religie, un drept public și particular – deci tot ce a constituit până azi elementele vieții naționale. România va fi, sau dacă nu, nu va mai fi onoare, nici libertate, nici garanții de vreun fel în Europa.”
În iulie 1866, Adunarea Deputaților l-a declarat cetățean român pentru contribuția sa la cauza națională, în septembrie 1869, Societatea Academică Română l-a desemnat membru de onoare, iar în 1903, Primăria București a numit o stradă în onoarea sa (strada Edgar Quinet).
În același an, ziarul „Conservatorul” publica amintirile emoționante ale lui Petru V. Grigoriu, nepotul român al marelui cărturar francez:
„Eram copil de 10 ani când am sosit la Paris pe la începutul izbucnirii Războiului franco-german în anii 1870, pentru a fi așezat acolo ca intern în Liceul Louis-le-Grand, sub părinteasca îngrijire a unei bătrâne mătuși, văduva Catinca Asaki, soția unchiului meu, Petru Asaki, care mi-a fost nănaș, și care, voind să ușureze greutățile de viață ale unei familie sărace înrudită cu el și neavînd copii, exprimase cu limbă de moarte soției sale dorința de a-mi completa educațiunea sub auspiciile înbelșugate de care dispunea.
Petru Asaki era om capabil și bogat. Se retrăsese cu nevasta sa la Paris din anul 1848, odată cu Mihail Vodă Sturdza, al cărui credincios prieten a fost în timpul domniei sale în Moldova și rămase mai departe în Paris cu același devotament până la moartea sa, în anul 1869.
Petru Asaki era frate mai mic al ilustrului Gheorghe Asaki, primul învățător din Moldova, și, când am sosit la Paris, eram deja bine recomandat din țară de către mătușa mea, Elena Asaki, văduva lui Gheorghe Asaki, către Edgar Quinet și către soția lui, Hermiona Quinet, fiica sa și vară primară cu mama mea.
Abia după un an de zile m-am dus la Versailles cu ideea de a mă înfățișa ilustrului scriitor al Franței, reîntors din exil în patria sa după căderea imperiului, ales deputat al Parisului și vicepreședinte al Adunării Naționale. Edgar Quinet locuia în Versailles atunci, pe Bulevard de la Reine No. 27; aproape de gară, un apartament modest mobilat, cu plafonul cam jos, în al treilea etaj sau al patrulea cum s-ar zice la noi, servea drept locuință patriotului republican care rămăsese exilat 20 de ani în Elveția, cât a durat imperiul lui Napoleon al III-lea, credincios principiilor sale democratice, în tovărășia vechilor săi prieteni și conluptători Arago, Louis Banc, Raspail, Felix Pyat, Victor Hugo și alții.
Introdus într-o odaie mică, cu dulapuri pe cei patru pereți, pline de cărți, văd la mijloc așezat într-un fotoliu la un birou încărcat cu manuscripte, pe un impunător moșneag, căci era aproape de 70 ani, ras tot la față, cu niște ochelari pe nas, serios, cu fruntea îndurată de încrețituri și zicându-mi:
– Dumneata este fiul verei doamnei Quinet și al lui Vasilică Grigoriu Portarbașa, despre care mi-a scris din România soacra mea? Ia loc, băiete, și spune mi ceva din țara voastră!…
Cam tremurînd de emoțiune în fața acestui uriaș despre care citisem numai prin jurnale de numele său până atunci, am rămas în uniforma mea de colegian pironit pe scaun câteva minute, fără să pot îndruga o singură vorbă,
când deodată apare și mătușa mea, Hermiona Quinet, care m-a descurcat din această uimire, luându-mă sub oarecare rotire prin întrebări pe tonul cel mai familiar intim. Conform dorinței lor, am început să dau toate amănunțimile despre care mă întrebau ambii soți Quinet cu o vădită râvna de a ști totul despre cele ce se petreceau în țara noastră. Mai cu seamă năzuiau într-una de a cerceta cum au putut românii, popor de rasă latină și cu cele mai entuziaste simpatii pentru Franța, să înjghebeze pe tronul României o dinastie de origine și cu resimțiri germane…
În această primă zi când am văzut pe Quinet era duminică, nu avea ședință la Parlament; am fost reținut la masă, cu care prilej am văzut pentru prima oară în viața mea figurile lui Ledru-Rollin, a lui Dufaure și Jules Favre, amicii săi.
S-a discutat la masă între ei lucruri de acele pe care încă mintea mea de copil nu le putea pricepe, privindu-i tăcut numai cu ochii plini de atenție și cu un soi de tainică frică admirativă în mine.
La ora zece, s-a terminat masa și invitații lui Quinet, cu mine, ne-am întors la Paris, unde ploua torențial. Dufaure m-a condus în cupeaua sa, care-l aștepta la Gara Saint-Lazare, până acasă la mătușa mea, Catinca Asaki, în rue Richepanse No. 7, lângă piața Madelenei.
Duminica viitoare, am fost din nou la Quinet, care m-a primit cu zâmbetul bunătății pe buze, cu aceeași dulceață de suflet sincer ce caracteriza orice natură de elită. Mă luase în afecțiunea sa, căci, după șase luni, părăsind Versailles și stabilindu-se în Paris, rue de Vaugirard No. 44, venea el singur în fiecare sâmbăta seara ca să mă scoată de la liceu și să mă rețină la masă, unde aveam mai totdeauna plăcerea și înalta cinste să întâlnesc o sumă de oameni mari cu care Franța contemporană se fălește și este mândră.
În casa unchiului meu, Edgar Quinet, am văzut, după două ani de la venirea mea în Paris, pentru prima oară capul plin de aureolă al celui mai genial poet al Franței, pe nemuritorul Victor Hugo, șezând în salonașul ale cărui ferestre dădeau în Grădina Luxemburg, înconjurat de alți șapte sau opt oameni marcanți ce cultivau prieteșugul lui Quinet, din care îmi amintesc de numele lui Eugenio Pelletan, tatăl actualului ministru de marină, de Leon Gambetta, încă om tânăr pe atunci, și de generalul Garibaldi, care se găsea în trecere pe la Paris și cu care Quinet era în legături de prieteșug de 40 ani, după cum îmi spunea mătușa mea, Hermiona. Asistam foarte des la interesantele dezbateri ale Camerei Naționale în tribune rezerate grație lui Quinet, care era vice-președinte al acestui corp, și tot prin el, cu recomandațiuni speciale, puteam avea intrările libere la ședințele Academiei franceze și de multe ori chiar bilete de favoare ce se dau publiciștilor la spactacole mari de teatru, la Palatul de Industrie, unde era Salonul și toate exposițiunile artistice ale Parisului.
Edgar Quinet avea un cult pentru poporul român curat; el iubea țara noastră cea veche și neinfectată încă de miasmele otrăvitoare care o duc astăzi în tăcere pe calea unei disparițiuni sigure; avea multă venerațiune pentru socrul său, ilustrul luptător pentru lumină și marele patriot Gheorghe Asaki, despre care Quinet vorbea pe un ton lăcrămător că “românii și guvernele ce se perindau n-au avut niciodată destulă recunoștință pentru uriașele merite ale acelui om, care a dezgropat din întunericul trecutului documente, care a scris, a luptat ca un martir pentru a face un popor demn de civilizație dintr-un popor de sclavi”.
Doamna Quinet era, de asemenea, o femeie de mare talent ca scriitoare și o adevărată tovarășă de surghiun și de suferință a soțului ei. Ea a îndurat aproape 20 de ani toate crudele lipsuri ale vieții in exil, dând lecțiuni private ca să trăiască și de multe ori în timpul acesta a refuzat părinților săi bătrâni din țară bucuria de a veni să–i vadă, numai pentru a nu lăsa o singură zi, o singură oră, în exil, singur, părăsit și amărât, pe ilustrul ei soț, a cărui apoteoză națională a sărbătorit-o toată Franța mai deunăzi și ale cărui oase dorm azi în catacombele Panteonului, ultima eternă locuință a celor nemuritori!
Hermiona Quinet a scris două frumoase volume sub titlul „Mémoires d’Exil” și mai târziu a scos alte două interesante volume sub titlul „Les sentiers de France”, care au făcut senzație în publicistica pariziană. Ilustrul Quinet găsise în ea pe adevărata tovarășă ce știe să priceapă și să mângâie un soț croit din asemenea stofă extraordinară.
Extrase din presa din România la moartea lui Edgar Quinet (1875)
Quinet a murit subit din cauza unui defect organic intern, anevrismul, la Versailles, în etate de 74 ani, fiind vicepreședinte al Camerei deputaților, reprezentant al lucrătorilor din Paris, clasa muncitoare de jos. Alegătorii săi, în număr de peste o sută de mii, au ținut să fie adus din Versailles până la Paris pe umeri corpul său mort în sicriu, cu ceremonia numai civilă.
Statul i-a făcut strălucite funerarii naționale, căci a murit sărac, precum a trăit sărac, luptând contra mizeriei în exil, numai prin genialitatea penei sale de vultur al gândirii.
În grupul familiei am urmat convoiul funebru de la Arcul de Triumf până la cimitir, alătuia de mătușa mea, văduva Quinet, care venea pe jos la brațul lui Victor Hugo. Atunci, pentru prima oară, am auzit în public vorbind la câțiva pași distanță de mine, pe celebrul orator Gambetta, care era idolatrizat de populația Parisului, după care a luat cuvântul și Victor Hugo, pronunțând sonor, pe un ton de profund bariton, câteva cuvinte care cădeau în aer ca sunetul unui uriaș tocsin de bronz!
Au vorbit încă vreo doisprezece oratori mari din partea Camerei, Sorbona, Colegiul de Franța, Academia și diferite mari instituții și corporații care formează sufletul mare al poporului cel mai civilizat din lume! S-a început dimineața și s-a terminat aproape seara această măreață manifestație de doliu adevărat național, la care a luat spontan parte tot Parisul și peste patru sute de mii de lucrători, clasa democratică și săracă a Parisului a cărei expresiune sublimă, în Camera legislativă, nu putea fi decât omul care a luptat sincer și pururea pentru dreptatea celor asupriți, pentru patria sa și pentru lumina nețărmurită a celor uitați în întuneric…
Mare și fericit este poporul ce posedă în fruntea lui apostoli ce știu să poarte așa de sus facla luminii care răspândește atâtea raze încât pot revărsa și celor depărtate; din cele depărtate, poporul nostru a fost cel mai încălzit de focul acestei glorioase lumini, ce nu va pieri decât odată cu ultima scânteie de viață a omenirii!…”
*** Petru V. Grigoriu, Conservatorul, 4 iunie 1903
Surse:
Românul, 1875
Curierul Foaia Intereselor Generale, 1875
România literară, 1975
