Eli Lotar, al cărui prenume, de rezonanţă biblică, era Eliazar (în ebraică, Domnul e ajutătorul), s-a născut la Paris, pe 30 ianuarie 1905. Mama, profesoara Constanţa Zissu (Sonia), a decedat în urma unei intervenţii chirurgicale înainte de Primul Război Mondial, iar copilul a rămas în îngrijirea tatălui, care ulterior s-a recăsătorit.
Povestea de dragoste dintre tânăra profesoară de științe naturale de la Institutul Particular de Fete Monteanu din București și Tudor Arghezi a fost documentată de Șerban Cioculescu. Poetul a luat-o de soție în 1912, doar ca să-și legitimeze fiul. A divorțat curând, pentru că o cunoscuse pe Paraschiva, care a fost mama Mitzurei (născută în 1924) și a lui Baruțu (născut în 1925), femeia alături de care a întemeiat Mărțișorul și care i-a fost alături până în ultima clipă.
În 1925, tânărul Eliazar a evadat din căminul părintesc şi a trecut graniţa, se spune, ascuns sub osia unui tren. Avea vârsta de aproape douăzeci de ani și lăsa în ţară un singur prieten, fost coleg de liceu, căruia i-a scris de la Paris fără a-şi da adresa, la post-restant, în timp ce era căutat pretutindeni cu îngrijorare de tatăl său.
Arghezi încercase prin toate mijloacele să-l găsească şi să-l readucă în ţară, dar nu a reuşit să-i dea de urmă. Pe 10 martie 1925, într-o scrisoare comunicată de Gh. Cardaş către scriitorul G. D. Mugur, tatăl fixa condiţiile de viaţă ale tânărului fugar, în cazul în care ar îi fost recuperat:
„1. Băiatul meu nu are nimic de făcut la Paris. El trebuie să se întoarcă în țară. I-am pregătit în Bucureşti o slujbă care să îi permită să trăiască, dat fiind că la mine acasă nu-l mai primesc cu nici un preţ. Partea materială a vieţii lui este aranjată foarte avantajos pentru băiat. Apoi el trebuie să se înscrie la Facultatea de Drept şi să-şi facă licenţa. Acestea sunt condiţii sine qua non în existenţa lui.
2. Băiatului meu îi am de făcut câteva reproşuri, în ce priveşte sinceritatea, corectitudinea şi cavalerismul.
I. A plecat, ca şi de alte câteva ori, fără să-mi arate că ar fi voit să plece. A plecat, minţindu-mă cu actele şi atitudinea.
II. Nu mi-a scris după ce a plecat, deşi îi creasem un criteriu moral pentru asemenea împrejurări.
III. Nu ascund de d-ta că a plecat în panică morală, după ce m-a minţit că se înscrie la facultate, unde nu s-a înscris, şi a cheltuit o sumă, poate mică, dar actul rămâne acelaşi, de 1.500 lei, fără nevoie.
IV. Scrie rudelor sale, cu care nu sunt în raporturi, introducându-le între el şi mine, cu un calcul de
laşitate şi căutând să facă presiuni indirecte nepermise asupra mea.
V. Neîndrăznind să-mi mărturisească onest viciile şi scăderile, pe care voinţa şi educaţia pot să le canalizeze, născoceşte romane şi falsifică situaţiile.
Din rândurile de mai sus, cu care împovărez inima d-tale, ai aflat psihologia aproape exactă a situaţiei. Sfătuieşte, te rog, pe Eliazar să vie în Bucureşti, repatriindu-l prin mijloacele legaţiei şi, te rog, indică-i ca, odată sosit în Bucureşti, să tragă direct la cumnatul meu, colonelul Stamatiade (Strada Laptelui), care i-a pregătit o odaie. Pe mine nu mă va putea reîntâlni decât după ce mi-a produs dovezi precise şi controlate de îndreptare…“
Eliazar Teodorescu a ignorat toate demersurile făcute de apropiații lui Arghezi de a-l readuce acasă și, după câțiva ani în care a trăit din tot felul de expediente, şi-a găsit vocaţia în fotografia și cinematografia de artă. A revenit o singură dată la București, în ianuarie 1957, după o absență de 32 de ani, să-și vadă tatăl și țara natală.
Fratele vitreg, Baruțu Arghezi, evoca în 1994 povestea lui emoționantă, așa cum o aflase din familie și mai apoi cum a descoperit-o el însuși, cu câțiva ani înainte de moartea fotografului, care s-a stins pe 10 mai 1969:
„Decembrie 1905. Tânărul diacon Iosif părăsea haina monahală și slujba spirituală de pe lângă Mitropolitul Iosif Gheorghian pentru a porni pe drumurile noi ale vieții. Hărțuit de invidii ascunse la Mănăstirea Cernica, unde confrații Evangheliei îl acuzau că face „liturghie neagră”, văzându-l prin fereastra chiliei scriind noaptea la lumina unei lumânări, și refuzând avansarea pe treptele ierarhiei propuse de Mitropolit, diaconul Iosif hotărăște să iasă definitiv în lumea laică.
În casa generalului Cocea și a prietenului său apropiat, Nicu Cocea, își va tunde părul lung călugăresc și, în plină iarnă, va lua trenul spre Paris și Elveția. Cu acest prilej, îi lasă lui N. D. Cocea un crucifix, câteva manuscrise și alte obiecte strict personale.
La Paris, se oprește pentru o scurtă perioadă în casa actriței Romanița Manolescu, o verișoară româncă foarte apreciată de publicul francez, pe care o poreclise „Privighetoarea Carpaților”. Apoi se stabilește pentru câteva luni la Fribourg, în Elveția, la Mănăstirea Cordelierilor, unde avea o scrisoare oficială de recomandare din partea Mitropolitului bucureștean adresată superiorului mănăstirii.
Din această perioadă se desprinde un eveniment aparte din viața sa: o căsătorie de scurtă durată cu o româncă, Constanța Zissu, și nașterea unui fiu, botezat Eliazar.
Revenit în țară în 1910, tânărul Iosif, care își alesese cu câțiva ani mai devreme pseudonimul Arghezi, va ocroti viața și educația lui Eliazar până la absolvirea liceului. Câteva fotografii ale lui Arghezi cu Eliazar, alături de Paraschiva, cea care i-a oferit toată atenția sufletului și inimii, sunt singurele mărturii pe care le-am avut în casă, atât în copilărie, cât și în tinerețe, la Mărțișor.
Știam că am un frate la Paris, plecat în jurul vârstei de 20 de ani, dar mi-l imaginam mereu în pantalonii scurți ai fotografiei aflate la căpătâiul patului lui Tata…
L-am „descoperit” târziu pe Eliazar, Eli Lotar, când era deja un domn cu părul alb și ușor chel. Ne-am regăsit la Paris prin 1960, căutând un medic eminent pentru îngrijirile urgente și delicate ale fiului meu, născut în contextul „luptei de clasă” din anii 1958, și devenit, din cauza neglijențelor flagrante ale unui medic-șef de la o maternitate periferică, grav handicapat. Erau anii „Poeziei putrefacției” sau „putrefacția în poezie”…
Eliazar purta un alt nume decât Teodorescu, numele inițial al familiei noastre: Eli Lotar. Cineast, sensibil fotograf de simboluri și hoinar printre rafinamentele pariziene, fratele meu vitreg avea o personalitate discretă și un spirit boem. Am devenit prieteni în cele două luni de ședere la Paris, contopiți într-o prietenie de om cu om, mai profundă decât frăția și mai adâncă decât mi-aș fi imaginat.
Mi-a fost călăuză în Orașul-Lumină, prin tenebrele lui ascunse, prin colțuri pitorești uitate, pe sub podurile Senei, unde își odihneau viața marginalii zilei — uneori filosofi, scriitori sau muzicieni —, prin turnurile catedralei Notre-Dame, prin hrubele zgomotoase ale metroului… Apoi ne-am pierdut. El și-a închis ochii în 1969.
9 noiembrie 1993. La Paris, la Centrul Georges Pompidou, se inaugura expoziția retrospectivă de fotografie a lui Eli Lotar! Un eveniment de artă. Un eveniment de familie. Un eveniment grație căruia s-au reunit foștii lui prieteni, colaboratori și admiratori. Un eveniment sensibil și emoționant, o regăsire în spirit, cu o lacrimă în suflet și mângâierea neuitării.
Expoziția marca perioada sa fructuoasă de fotograf, cuprinsă între anii 1927 și 1937, și apoi între 1964 și 1965, oferind și un album foarte interesant, cu date biografice, prezentări ale epocilor sale cinematografice și comentarii de artă semnate de personalități marcante.
Eli Lotar a fost părtașul a două „muze” surori: imaginea fixă, spontană — fotografia, și imaginea în mișcare — cinematografia. Fotograf de platou, operator, asistent de regie și regizor original, a parcurs toate treptele creației cinematografice, lucrând și colaborând cu Buñuel, Ivens, René Clair, frații Prévert, Jean Renoir și compozitorul Joseph Kosma.
Șase filme de scurt metraj i-au consacrat o carieră irefutabilă. Filmul Aubervilliers (1946) a fost selecționat pentru Festivalul de la Cannes și a obținut „Le grand prix du film poétique” la Festivalul de la Knokke-le-Zoute, în 1949.
În total, a participat la concepția și realizarea a 36 de filme de scurt metraj, fiind mult apreciat pentru calitatea și valoarea lor artistică și profesională.
Ca fotograf, a participat la 10 expoziții de grup, atât în Europa, cât și în Statele Unite. Expoziția de la Centre Georges Pompidou — excepțională ca organizare, concepție și atmosferă — a prezentat 94 de imagini din cele peste 9.000 de clișee rămase de la Eli Lotar.
Realismul și subtilul simbolism al acestora reprezintă pentru vizitatorul de azi nu doar documente, ci și o invitație la un vis parizian de altădată.
Spre sfârșitul vieții, Eli Lotar a „pozat” pentru Giacometti, care a realizat trei lucrări în stilul său inconfundabil, intitulate Lotar I, Lotar II și Lotar III, primele două fiind expuse în cadrul expoziției vizitate cu inima înlăcrimată…
Fiul lui Arghezi — tânărul Eliazar — a trecut prin viață ca un cocor peste spații siderale. Când l-am văzut pentru prima oară, i-am recunoscut fruntea, ochii și întreaga parte superioară a feței Tatălui nostru… În parte, m-am regăsit în el, poate prin fire, prin îngăduință sau prin însuflețire…
L-am urmărit în spirit în ceața târzie a vieții. În amintire, îl port și acum ca pe un prieten de simbolică și variată gândire, oglindă a unor ceasuri de visare pe malurile Senei și a scurtării orizonturilor în tovărășia himerelor din turlele Notre-Dame-ului…”
Sursa: Steaua, iunie 1994
