Mitzura Arghezi | Fiica poetului a fost balerină și actriță

Mitzura Domnica Arghezi, pe numele său real Domnica Theodorescu, s-a născut pe 10 decembrie 1924 la București, a fost fiica Paraschivei și a poetului Tudor Arghezi și a copilărit, alături de fratele ei, Baruțu (Iosif Arghezi), la Mărțișor.

“Miţu şi Baruţu sunt numele lor de alintare. Pe fetiţă o cheamă Domnica, iar pe băiat, Iosif. Cum au ajuns de la Domnica la Miţu, nu ştiu. E un nume, ca atâtea altele pe care le scornesc părinţii pentru copiii lor. Pot să ţi spun însă etimologia lui Baruţu. Miţu l-a botezat aşa. Baruţu vine de la apă-rece. Apă-rece, apăreciule, apă reciu şi pe urmă prin contracţiune Baruţu.

— Dar Miţu şi Baruţu sunt celebri, domnule Arghezi. Aţi scris o carte întreagă despre ei, “Cartea cu jucării”. Aţi vorbit la radio despre ei. Nu li se pare ciudat văzându-şi numele tipărite? Celebritatea nu-i măguleşte?

— Nu. Într-asta seamănă și ei cu părinții lor: sunt cu totul lipsiţi de vitrină. Când vorbesc la radio şi ei mă ascultă, am impresia că stăm de vorbă. Nimic mai mult. Cât priveşte cărţile, au scris şi ei o carte. Sau, la dreptul vorbind, am scris-o cu toţii, mama, tata şi copiii. Se cheamă “Poveştile Mamei”. Seara, când ne adunăm la cină, după mâncare, mama lor ne povesteşte câte ceva, iar noi — Miţu, Baruţu şi cu mine — adăugăm ce ne trece prin cap, ca să iasă povestea mai frumoasă. E drept că uneori ne încurcăm, pierdem socoteala, punem prea mult de la noi şi ne trezim cu câte un iepure cu unsprezece picioare.

Mă ocupă mult cărţile lor, lecţiile lor. Aş vrea să-i fac scriitori şi asta pentru mai multe pricini, întâi pentru că în 20 de ani de aici încolo o să fie mai mulţi cititori decât acum şi a scrie cărţi n-o să mai fie o meserie nenorocită. Apoi, pentru că nu se poate mai mare bucurie decât să-ţi faci cu tragere de inimă munca ta. Aş vrea să-i văd scriitori sau artişti sau pictori — ceva în legătură cu mintea şi cu inima, în sfârşit. Dar nu ştiu, nu pot şti nimic acum. Prea e de vreme. Văd doar că lui Miţu îi place să danseze şi uneori, când e muzică de dans la radio, ne dă adevărate reprezentaţii familiare. În ce mă privește, cred că dansul e una din cele mai complete arte”, spunea Tudor Arghezi într-un interviu pe care i l-a acordat în 1935 scriitorului Mihail Sebastian și publicat în revista Rampa.

Absolventă a Institutului de Teatru și Film, Mitzura Arghezi a fost actriță la Teatrul Național București în perioada 1950-1980, jucând în peste 100 de piese de teatru și 18 filme, precum: “Titanic Vals”, “Calea Victoriei”, “Doi vecini”, ‘”Secretul lui Bachus”, “Secretul lui Nemesis”, “O clipă de răgaz”, “Eu, tu, și… Ovidiu”, “Audiența”, “Drumul oaselor”,” Șantaj”, “Grăbește-te încet”.

Despre activitatea ei pe scenă a scris în 1964 poetul Gheorghe Tomozei în revista Cinema:

“Înarmat cu un… fotoreporter, am pornit în căutarea Mitzurei Arghezi, protagonistă a filmului “Titanic Vals” de Paul Călinescu. Nu se putea să nu ne amintim de savuroasa miniatură „La fotograf” din „Cartea cu jucării” a maestrului. Fireşte, n-am reeditat episodul, dar convorbirea s-a desfăşurat sub semnul poeziei, fără preţiozităţi şi cochetării. Am găsit în Mitzura Arghezi o actriţă care poartă cu simplitate grandoarea unui nume celebru, decisă să parcurgă treptele unei continue ucenicii.

— Care a fost primul film în care aţi apărut? Cum s-a desfăşurat întîlnirea cu arta a şaptea?

— Primul film? “În sat la noi”, în care eram o ţărăncuţă. Aceasta a fost logodna…

— Aveţi şi un naş?

— Da, Jean Georgescu. „Înscrie-te la Institut”, mi-a zis el, şi i-am urmat, cu emoţie, îndemnul. Al doilea film în care am apărut a fost “Doi vecini”, regizat ca lucrare de diplomă de către colegul meu Geo Saizescu, după o schiţă a tatei, care-l preţuieşte pe Geo pentru verva sa umoristică, pentru talentul cu care a recompus pe peliculă atmosfera prozei sale şi pentru că e… oltean.

— În care film aţi mai jucat apoi?

— Am apărut în “Furtuna” şi “Ciulinii Bărăganului”, în roluri de mică întindere.

(Am remarcat că interlocutoarea noastră pare că nu ştie să spună „am jucat” şi preferă o exprimare infinit mai modestă „am apărut”.)

— …Şi, de curând aţi interpretat un rol principal din Titanic Vals. Cum vi s-a părut rolul, scenariul, filmul?

— Când regizorul Paul Călinescu m-a chemat să dau o probă pentru rolul Gena, am fost nespus de bucuroasă. „Titanicul” în montarea Naţionalului, deşi venea la puţină distanţă în timp după un apreciat spectacol al Teatrului din Giuleşti, a „prins“ în chip aproape neaşteptat. A devenit o piesă cu care se merge la sigur. Urmărind spectacolul în vederea ecranizării pe care o proiecta, Paul Călinescu a avut la început tentaţia să „împrumute“ pentru film distribuţia în întregime şi chiar dacă n-a procedat astfel, el nu s-a sfiit să cheme la Buftea pe aproape toţi interpreţii rolurilor principale, cărora li s-a adăugat Grigore Vasiliu-Birlic, a cărui absenţă pare de neconceput într-o comedie românească. Mi-am dat seama că trebuie să renunț într-o clipă la tot ceea ce acumulasem, ca mijloace de interpretare, în zecile de seri cu „Titanicul”, că trebuie să-mi recompun rolul, să-l adaptez severei optici a aparatului de filmat. Cred că din colaborarea cuplului Paul Călinescu-Tudor Mușatescu a rezultat un scenariu a cărui problematică depăşeşte valorile textului dramatic. Fără a schimba datele acţiunii, scenariul a sporit savoarea unor momente comice, a eliminat uşoara tentă desuetă, sesizabilă pe alocuri, concentrând momentele-cheie. Filmul are (cel puţin aşa cred) faţă de piesă un plus de discreţie, iar personajele sunt acum mai vii, mai pline de căldură, mai omeneşti. Suntem în faţa unui proces de refabricare şi regizorul a reuşit să interpreteze în chip original momentele cu adevărat dramatice şi cele de melodramă, comicul nedegajându-se numai din scânteietoare replici, ci din atmosfera generală a ecranizării.

— Ce va mai aduce ca noutate “Titanicul” în peisajul nostru cinematografic?

— O mare revelaţie.Un exemplu strălucit de reîmprospătare a mijloacelor actoriceşti: un nou Birlic.

— În ce filme aţi dori să jucaţi?

— Greu de spus. Aş voi numai ca rolul încredinţat mie să mă capteze cu totul, să mă epuizeze, să mă consume, să-mi îngăduie să mă relev. Indiferent, tânără sau vârstnică, frumoasă sau urâtă, vreau să trăiesc cu autenticitate momente de viaţă, întâmplări, episoade, în care spectatorul să creadă.

— E singurul proiect cinematografic din… familie?

— Şi tata se gândește la un film. A şi „mâzgălit” câteva file, mi se pare. E vorba de un Păcală. (…)

*** Gheorghe Tomozei, Cinema, 1964

Mitzura Arghezi a fost director onorific al Casei Memoriale Tudor Arghezi din strada Mărțișor din București, construită după planurile arhitectului George Matei Cantacuzino în anii ’30.

“- Stimată doamnă Mitzura Arghezi, ca fiică adorată a marelui poet Tudor Arghezi, ce amintiri păstrați din perioada copilăriei?

– Copilăria mi-am petrecut-o la Mărţişor, acolo unde astăzi e casa memorială „Tudor Arghezi”. Am crescut înconjurată de multă dragoste, am crezut întotdeauna că am cel mai bun tată din lume şi, acum, la ora amintirilor, pot să afirm că nu m-am înşelat. Am avut şansa să mă nasc într-o familie de oameni foarte sufletişti, foarte buni părinţi, nişte fiinţe care au văzut în familie un lucru sfânt. Tata, pentru că era extrem de ocupat, prefera să doarmă foarte puţin, dar să nu lipsească din mijlocul nostru. A fost un om care s-a dăruit familiei, un exemplu de urmat. Nu uitaţi că părinţii mei şi-au petrecut tinereţea trudind să ridice casa de la Mărţişor, cu gândul că noi, cei doi copii vom locui acolo. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că ei nu au fost niciodată bogaţi, vă imaginaţi ce eforturi au făcut din dragoste pentru noi! Îmi amintesc cu plăcere de acea perioadă a construirii casei, pentru că atunci l-am observat pe tata ce om modest e, cum ştia să vorbească cu cei care lucrau la Mărţişor, se apleca cu grijă, atenţie şi drag către oricine, pentru că, mai presus de toate, el stima omul. Acest lucru mi-l repeta mereu, că nu contează că eşti plugar, intelectual, sărac sau bogat, ci importantă este în viaţă omenia şi de ea ar trebui să dea dovadă orice fiinţă umană.

De la el nu primeai drept pedeapsă decât o dojană blajină, dar suficient de pătrunzătoare cât să te străduieşti să nu mai greşeşti a doua oară. De exemplu, eu, copil fiind, eram cam împrăştiată, iar tata se străduia să-mi corecteze această tară. Uneori, când ieşeam în oraş, pe la 15-16 ani, mă ruga să îi cumpăr ţigări, dar eu mai uitam… Nu primeam o pedeapsă ci o observaţie blândă: „Puiul tatei, am uitat eu vreodată când m-ai rugat tu pe mine ceva?” şi eu mă simţeam mai pedepsită decât dacă m-ar fi certat de adevăratele. Avea mult tact şi se pricepea şi la pedagogie, încercând mereu să ne corecteze defectele.

– Înţeleg că, pe lângă faptul că v-a unit o mare iubire, dumneavoastră l-aţi venerat ca tată, ca om, ca familist şi, nu în ultimul rând, ca poet…

­- L-am venerat şi o voi face până la ultima clipă a vieţii mele, de aceea mă şi ocup cu atâta dragoste şi devotament de opera lui şi de casa de la Mărţişor. L-am descoperit şi după moartea sa când, aplecându-mă asupra operei sale, am realizat ce bun român a fost şi cât s-a străduit pentru ca tot ce a acumulat el în Elveţia şi Franţa (unde a stat în tinereţe şi de unde s-a întors din patriotism) să împărtăşească celor din ţară, să-i facă să înţeleagă că noi, românii, suntem mai deştepţi şi mai înzestraţi decât alte popoare. Avea perfectă dreptate, dar defectul nostru ca popor este că suntem dezbinaţi. În altă ordine de idei, am apreciat că tata a ştiut să ne dea acel gen de educaţie care ne-a fost de mare folos pe parcursul vieţii, ne-a dat exemplul muncii, ne-a învăţat să fim cumpătaţi, să nu minţim, să fim cinstiţi şi obiectivi faţă de noi înşine şi faţă de cei din jur. Părinţii mei nu au avut niciodată bani mulţi, dar nouă nu ne-a lipsit nimic, ceea ce nu înseamnă însă că ne-au răsfăţat, aşa cum se întâmplă acum în anumite familii. (…)

– Despre marele poet Tudor Aghezi se ştie că a fost un desăvârşit un om de familie.

– Din păcate, mama a murit la 77 de ani, iar tata la 87 de ani, el stringându-se cum se spune, de inimă rea, la doar 11 luni după ce dispăruse soţia lui adorată. După moartea mamei, care s-a petrecut într-o zi de vineri, tata a început să nu mai mănînce şi, în fiecare săptămînă, vinerea, el zăcea pur şi simplu. Ei s-au iubit foarte mult şi au stat împreună 57 de ani, iar mama era, ca în poveste, bună, blândă, înţelegătoare şi stâlpul casei. Ne spunea – mie şi fratelui meu – că, de dragul tatălui nostru (care se încăpăţâna să scrie, deşi era profesor şi avocat), pentru ca el să fie liniştit şi să se poată concentra asupra operei sale, ea nu-i spunea niciodată că nu mai sunt bani – chiar şi când el o întreba – ci se descurca cum putea. Dar tata a răsplătit-o pentru eforturile ei şi a scris odată că „dacă nu era Paraschiva, nu aş fi realizat atâtea”. Mama îi dădea siguranţa şi încrederea că vor depăşi orice greutate a vieţii.

*** Extrase dintr-un interviul realizat de Familia mea

Mitzura Arghezi, fiica marelui poet Tudor Arghezi, a încetat din viață în dimineaţa de 27 octombrie 2015, la vârsta de 91 de ani. Cunoscută în primul rând ca balerină şi actriţă, Mitzura Arghezi a contribuit la valorificarea şi promovarea moştenirii literare şi culturale pe care a preluat-o de la tatăl său.

Surse:

Rampa, 1936, Tudor Arghezi în intimitate, Mihail Sebastian

Cinema, 1964, Un interviu cu Mitzura Arghezi, Gheorghe Tomozei

Muzeul Naţional al Literaturii Române, La moartea doamnei Mitzura Arghezi

Fotografia de profil: Mitzura Arghezi și Geo Barton