Internarea lui Mihai Eminescu la azilul de alienați de la Mănăstirea Neamț a fost unul dintre cele mai dramatice episoade din viața poetului. Mărturiile contemporanilor scot la lumină realitățile dure ale tratamentului aplicat bolnavilor psihic în România sfârșitului de secol XIX: izolare, metode rudimentare de tratament și lipsa oricărei forme de grijă pentru demnitatea umană. Azilele din epocă, deși adesea legate de instituții religioase sau de stat, ofereau condiții minime de îngrijire, iar suferințele celor internați erau învăluite în tăcere, rușine și nepăsare.
Eminescu s-a aflat la ospiciul de alienați de la Mănăstirea Neamț între 6 noiembrie 1886 și 10 aprilie 1887, într-o perioadă de profundă suferință, marcată de boala care nu i-a dat pace până la sfârșitul vieții. În registrul bolniței (care era administrată de epitropia Casei Sf. Spiridon) a fost consemnat: „Mihai Eminescu, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iași” și diagnosticul: delirium tremens (după ce fusese șters cel de manie furibundă).
Informația o aflăm dintr-un articol semnat de neurologul Gheorghe Marinescu, membru al Academiei Române, în august 1934:
„Avem câteva documente care privesc starea lui Eminescu când a fost internat în ospiciul de alienaţi de la Mănăstirea Neamţu. Din constatarea făcută de d. Juliano (Georges Juliano, născut la Iași, doctor în medicină la Paris, în 1866, cu o teză despre alcoolism) şi Bogdan reiese că, în cursul lui noiembrie 1886, Eminescu prezenta tulburări psihice acute în legătură cu alienaţia lui mintală, tulburări pe care sus-numiţii doctori le atribuiau unor game sifilitice la creier, fenomene exacerbate prin alcoolism. Domnii sus-citaţi observă că starea lui Eminescu e periculoasă pentru el şi pentru societate şi că e nevoie să fie internat într-o casă specială. Actul e datat de la Iaşi şi pe baza lui a fost internat în ospiciu la 6 noiembrie 1886. Din nenorocire, descrierea tulburărilor pe care le-a prezentat în acel ospiciu este foarte incompletă. Astfel este diagnosticul “manie furibundă”, diagnostic şters şi pus alături “delirium tremens”. Iese în aparenţă vindecat, la 10 Aprilie 1887.
Dr. Panaite Zosin (medic șef la Neamț între 1903-1904) a aflat, de la gardianul care l-a îngrijit în ospiciu, că Eminescu avea perioade de mare agitaţie, lovindu-se de pereţi, de balcoane, îşi cauza răni, nu dormea, mânca foarte puţin, se murdărea (murdărea pereţii cu excremente etc.). Numai atât se ştie asupra vieţii lui în acest ospiciu. În ceea ce priveşte delirium tremens, care este datorat, cum se ştie, alcoolului, se pare că Eminescu făcea excese periodice de băutură, deoarece într-o scrisoare a lui Maiorescu din 10 februarie 1888 către sora lui Eminescu o întreba dacă s-a lăsat de băut. Despre sifilisul lui, dr. Zosin crede că scrisorile surorii lui Eminescu către Cornelia Emilian şi alţii sunt dovezi neîndoioase, căci, numai după 2 săptămâni de la ieşirea din ospiciu, dânsul a fost tratat în acest sens la Botoşani. Iată ce se citeşte în aceste scrisori:
„3 Mai 1887
Doctorii susţin că este la cap o rană ca şi la picioare, din care cauză nu poate articula niciun cuvânt“. Medicii i-au prescris iod şi fricţiuni cu mercur în cantitate mare. Picioarele erau pline cu răni; a avut furii îngrozitoare şi numai pe sora sa o cunoştea. Medicii care îl îngrijeau afirmaseră că boala era datorată stricării sângelui“.
În urma tratamentului, s-a produs o îmbunătăţire, căci, la 20 noiembrie 1887, Eminescu scrie singur d-nei Cornelia Emilian: „Să nu credeţi că vârsta dv. m-a împiedicat să vă scriu până azi, dar îndelunga mea boală m-a făcut să fiu foarte descurajat“.
Complet diferită este perspectiva lui Rudolf Șuțu, care a vizitat centrul de alienați de la Mănăstirea Neamț și a stat de vorbă cu câțiva paznici care se aflau acolo și în momentul internării poetului. Memorialistul sublinia în articolul „Eminescu la Mănăstirea Neamț” (publicat în 1906) că pacientul a fost tratat „mai omenește decât ceilalți bolnavi”. Conform mărturiilor, de regulă se trezea la ora 5 dimineața, se îmbrăca în liniște pentru a nu-i deranja pe colegii de suferință și ieșea la aer, neputând suporta odaia care i se repartizase. Se plimba ore întregi în cerdac, recitând și șoptind versuri, iar la chemarea clopoțelului, mergea la dejun cu ceilalți pacienți.
La masă, Eminescu mânca foarte puțin și, impresionat de scenele de rivalitate pentru porțiile de mâncare, adesea le oferea rația sa altor internați. Altădată, pentru a evita aceste momente, sărea gardul spitalului și mergea la crâșma din satul apropiat, de unde cumpăra pâine și vin, preferând această masă simplă dejunului din grădina ospiciului. După astfel de escapade, dormea până la ora 4 după-amiaza, apoi revenea în cerdac, unde, ne spune același Rudolf Șuțu, cu picioarele întinse peste coloane și mâinile încrucișate, privea îndelung spre cer.
Seara, după ora 8, când bolnavii mergeau la culcare, Eminescu își găsea adevărata liniște. Se retrăgea în cerdac, unde, sub lumina lunii, avea obiceiul să asculte glasul buciumului, găsind în acel sunet un refugiu pentru sufletul său chinuit. Somnul îl cuprindea târziu, după orele 2 noaptea, iar până atunci încerca să compună din nou versuri, cele mai multe dintre ele fiind astăzi pierdute.
Eminescu era văzut ca „bun în nebunia sa”, evita conflictele și accepta cu resemnare chiar și incidentele neplăcute, fiind într-un contrast evident față de agitația și suferința celorlalți pacienți.
La începutul anului 1887, poetul îi scria bunului său amic de la Junimea, Gheorge Panu:
„Monastirea Neamţului. Ianuarie 1887
Iubite Panu,
S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri lipsite de orice fundament sunt răspândite, poate cu rea intenţie, din Iaşi, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că (afară de suferinţa mea de picioare) nu am absolut nimic. Un mic dementi în organul d-tale de publicitate n-ar strica.
Primeşte salutările mele cele mai cordiale, cu care rămân al d-tale credincios prieten…”
O mărturie interesantă este și cea a lui Leon Onicescu, fost casier al ospiciului, care a fost descoperită în arhive de istoricul literar Augustin Z.N. Pop și publicată în revista Tribuna, în 1979:
„Era în toamna anului 1886 și mă aflam ca casier administrator ospiciului de alienați din Mănăstirea Neamț, când, într-una din zile, un gardian din Iași a adus și internat în ospiciu pe Eminescu, trimis pe cale administrativă cu formalitățile obișnuite. Eu eram la Iași, așa c-a fost internat în lipsa mea. Personalul inferior al ospiciului nu cunoștea cine-i
Eminescu și l-a internat într-o cameră cu mai mulți alienați și fără nici o excepțiune de tratament.
Cum am ajuns din Iași la mănăstire, m-am dus să văd pe Eminescu. L-am găsit culcat, îmbrăcat cu haine de spital, cu boneta pe cap. I-am dat bună ziua și l-am întrebat cum se află și dacă este mulțumit de tratament. Eu îl cunoșteam din copilărie, de la Botoșani. El nu mă cunoștea. Eminescu s-a arătat foarte mulțumit și vesel. Observ însă din convorbirea cu el că nu-și dădea socoteala unde se afla și nici nu era în stare să spuie voiajul din Iași la mănăstire. Pe lângă aceste, comisese și mai multe necuviințe și mă conving că rațiunea-i lipsește. Din simplul răspuns al lui Eminescu, că era mulțumit de tratament, se vedea că aiurește. Căci, cum poate fi mulțumit cineva, păzit de gardieni, la un loc cu alți unsprezece din care unii furibunzi, și care comit tot felul de necuviinți?
Am regulat să-i deie o cameră deosebită și o îngrijire specială. La câteva zile, a venit medicul ospiciului, dl. Dr. Ursulescu, și i-a prescris cuvenitul tratament. Pe lângă boala mentală, Eminescu avea o rană la un picior. După câteva zile de tratament, Eminescu se simțea mai bine, începuse a-și reveni în cunoștință. Atunci a văzut unde se afla și a fugit din ospiciu îmbrăcat în hainele spitalului. A fost până la un sat din apropiere și, fiind recunoscut după haine, a fost adus la ospiciu. De atunci începuse a deveni trist, melancolic. Arăta mirare pentru ce a fost adus la mănăstire și cerea să i se permită să îmbrace hainele lui. Nu i se puteau însă da hainele, de teamă să nu fugă. Eminescu a fost adus la mănăstire într-o completă lipsă. Cu cât era pe el, într-o așa mizerie de nedescris. Grație tratamentului medical și îngrijirilor particulare, Eminescu din zi în zi mergea mai bine și devenea raționabil, așa că-și putea da socoteala de starea lui.
Medicul îi interzise băuturile alcoolice, cafea și tutun, îi limitase numărul țigărilor; treptat, însă, i se permise tot mai mult, dându-i și chiar câte puțin vin. Mâncarea îi dădeam din masa mea și mai totdeauna îl luam la mine la masă. Când era dispus, cânta, recita versuri, spunea anecdote, nu te mai urai cu dânsul.
Cea mai mare pasiune era tutunul; pentru tutun se lipsea de mîncare. Când avea o țigară și o cafea neagră, spunea că-i cel mai fericit. Tutun îi dădeam eu, fiindcă ospiciul nu dădea, ceea ce era o cheltuială simțitoare. Stăteam de vorbă cu Eminescu și-l întrebam: cum se face că dintr-atâți amici nimenea nu se interesează de soarta lui.
– Domnule Eminescu, dumneata, care ai scris atâtea și atâta de bine, ți-ai făcut un renume și acum să n-ai un ban în pungă și părăsit de toți?
Eminescu, foarte indiferent, răspundea că a avut bani, dar i-a cheltuit cu boala și a zis:
– Nu vroiesc să cer nimănui și știu că n-am. Am să iau de la unii chiar pentru o editură și nu-mi trimite!
Îl îndemnam să scrie la cei de la care are să ieie bani și n-a voit. Totdeauna indiferent:
– Las’că mi-or da ei!
Trecuseră trei, patru luni și nimenea nu se interesa de soarta lui Eminescu, el însă devenise cu totul raționabil, dar melancolic. Simțea lipsa și mizeria, îi făgăduisem că, dacă va fi corect și nu va fugi din ospiciu, să-i dau hainele lui și el, în această speranță, într-una din zile, când servitorul meu îmi scosese hainele să le șteargă afară, Eminescu s-a dezbrăcat de hainele spitalului și a îmbrăcat pe-ale mele.
Servitorul, îngrijat, vine și-mi spune ce-a făcut Eminescu, și i le-am lăsat să le poarte, căci haine proprii ale lui Eminescu erau cu totul uzate. Eminescu nu era însă cu totul uitat, căci la câtva timp, în două rânduri, M. Vasiliu a trimis mi se pare 70 lei pentru a-i procura tutun, bani strânși prin subscripțiuni de la amicii cei mici.
Într-o vreme a venit la mănăstire D. V. G. Morțun și regretatul profesor Creangă să vadă pe Eminescu și au stat cu el două zile – singurii dintre prietenii lui Eminescu, mi-aduc aminte că era o iarnă mare și grea. Morțun și Creangă au adus din partea studenților din Iași o scrisoare către Eminescu prin care-i cereau învoire să deie un șir de reprezentații în folosul lui și el a refuzat, cu toată mizeria în care se afla…”
Cu siguranță, în perioada în care poetul s-a aflat internat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț, condițiile în care a fost nevoit să trăiască au fost dintre cele mai rele, din moment ce, aflăm tot din presa epocii, medicul repartizat (care era și medic-șef al spitalului din Tg. Neamț) nu vedea bolnavii decât o dată la două săptămâni: „Aci singurul tratament la care sunt supuşi nenorociţii pacienţi constă în bătăi şi torturi aplicate cu multă conştiinciozitate de un oarecare Balomir”, care fusese numit „ajutor de medic” și era acuzat că vindea medicamentele pe care ar fi trebuit să le primească alienații unor „particulari”.
În ianuarie 1888, deci la un an de la externarea lui Eminescu, istoricul Gheorghe Ghibănescu povestea în cotidianul „Românulu”: „Am văzut ospiciul și, pe lângă duioșia de care eram cuprins la vederea tristă a atâtor nenorociți de oameni, un fel de respect aveam de locuința lui Eminescu. Am văzut odaia. Era mică, închisă; de pe ferestră am văzut un pat de fier, cu un mindir (saltea) rău de-i curgeau paiele; o măsuță mică, un scaun; gunoi prin odaie; păienjeni sus pe pereți; o sobă stricată și feștelită; în total, privirea odăii era din cele mai triste; n-ai fi putut sta în ea o zi măcar. Acolo și-a petrecut zilele de grea durere geniul nostru poet, și, ca călător, mă uitam cu respect și venerațiune la acea întunecoasă odaie. Mulți vor fi atrași către mănăstire nu atât de ea ca clădire veche, ci că acolo a stat Eminescu pe când era bolnav…”
Soarta suferinzilor la ospiciul Mănăstirii Neamț a rămas mult timp la fel de grea. Deși Epitropia Casei Sf. Spiridon (care avea în administrare ospiciul de la Mănăstirea Golia, unde erau duse femeile cu probleme psihice, și cel de la Mănăstirea Neamț, unde erau internați bărbații) fusese informată de neregulile care se produceau acolo, nu a luat nicio măsură în beneficiul pacienților. Câteva controale succesive, trimise după ce gazetarii epocii au scris insistent că pacienții erau prost hrăniți, bătuți, închiși deseori în carceră, lipsiți de asistență medicală și de medicamente, au dus la schimbări succesive de conducere, dar nu și la ameliorarea situației de fapt.
Un reportaj publicat în august 1899 în ziarul Evenimentul ne oferă, pe un ton laudativ, aproape publicitar, amănunte interesante despre încercarea de reorganizare a ospiciului de la Mănăstirea Neamțului:
„Cum intri în mănăstire, lăsând în urmă fermecătorul șes al Neamțului, deodată îți sare în ochi o imensă grădină împrejmuită de un gard înalt, alb, frânt la mijloc de o căsuță lângă care se înalță o poartă tristă, vopsită în negru. Deasupra acesteia stă scris: „Ospiciul de alienați”.
În fundul acestei grădini tăcute se ridică un șir lung de clădiri ce formează un patrulater, în liniștea căruia se adăpostesc 74 de nenorociți lipsiți de lumina rațiunii. Datorită bunăvoinței și amabilității tânărului doctor Antochi, am obținut permisiunea de a vizita, în amănunt, acest ospiciu.
Un moșneag zâmbitor, care îndeplinește funcția de portar de peste 15 ani, mi-a deschis cu grijă portița cea mică și m-a introdus înăuntru. Pe o alee frumoasă, străjuită de plopi și tei, mergi până la prima scară a ospiciului. Umbra răcoroasă a copacilor, liniștea și melancolia nedefinită care domnesc în această curte te înfioară și te umplu de o tristețe fără nume.
Deocamdată nu vezi țipenie de om și parcă nici nu-ți vine a crede că te afli într-un ospiciu de alienați. Urcând scările și cotind prin lungul cerdacului care înconjoară întreaga clădire, deodată îți apare câte un bolnav, învăluit în sarica lui lungă, albă sau albăstruie, sprijinit de pazia cerdacului, privind nedumerit cu o expresie tristă, palidă, dar blândă. Sunt tunși și poartă câte o scufie albă pe cap. Unii te întâmpină zâmbind și, netezindu-te cu un gest familiar, îți cer cu glas stins o țigară sau un bănuț, „că tare le e poftă”.
Aceștia sunt câțiva dintre bolnavii care, fiind mai slăbiți sau atinși de vreo boală intercurentă, au voie să stea în preajma oamenilor. Ceilalți, cei mai numeroși, își petrec ziua în fundul grădinii, la umbră, respirând aerul curat, parfumat de ierburi și brazi.
De la primul pas te uimește admirabila ordine și neîntrecuta curățenie care domnesc pretutindeni. Ospiciul are șase secțiuni, împărțite după tipul afecțiunii psihice: pelagroși, epileptici, furioși, melancolici etc. De asemenea, există două camere pentru bolnavii cu afecțiuni intercurente. În incinta clădirii se află și o capelă spațioasă, păstrată din vremea când aici funcționa vechea și vestita tiparniță a mănăstirii.
În capelă, un preot plătit cu 20 de lei lunar oficiază serviciul religios de două ori pe săptămână, la care toți bolnavii participă, însoțiți de gardieni. Vizitând dormitoarele, rămâi extaziat de curățenia impecabilă: paturile sunt așezate simetric, acoperite cu cearșafuri albe ca zăpada, iar parchetul dat cu ceară strălucește de parcă ai păși într-un salon de bal.
Sub dormitoare, de-a lungul aleii, se află întunecoasa și trist vestita carceră, despre care s-au povestit multe sălbăticii de neînchipuit. Privind printre zăbrelele ferestrelor, vezi ziduri negre și umede. Datorită amabilității sub-chirurgului A. E. Prescanu, am putut vizita acest loc de suferință unde, după cum mi s-a relatat, genialul nostru Eminescu a fost încarcerat pentru o perioadă.
Un călugăr bătrân din mănăstire, care a fost preotul capelei în acea vreme, mi-a povestit, cu lacrimi în ochi, episoade dureroase din viața lui Eminescu în ospiciu. În fundul carcerii, mi-a arătat, scrijelit cu un cui pe perete, câteva fragmente de fraze așternute de mâna „celui cu lumina minții irosită”, cum însuși preotul a spus.
Astăzi, de când tânărul doctor Antochi (Nicolae Antochi) a preluat conducerea ospiciului, carcera a fost oficial desființată, întrucât a fost sursa a numeroase pneumonii și reumatism cronic în rândul bolnavilor. Înăuntru nu exista niciun pat, iar cei încarcerați dormeau pe o prispă de piatră acoperită cu paie – un tratament mai crud decât cel al condamnaților la muncă silnică.
Ți se rupe inima de durere și revoltă când afli despre grozăviile petrecute odinioară în acest ospiciu. Am asistat și la masa bolnavilor – o imagine greu de uitat. Datorită devotamentului domnului Nemțean, intendentul ospiciului, pacienții sunt bine îngrijiți și hrăniți. Doctorul Antochi se remarcă prin pasiunea și blândețea cu care se poartă cu acești nenorociți. El mi-a vorbit sincer despre unele lipsuri care, sperăm, vor fi remediate în timp. În special, numărul gardienilor este insuficient…”
Această imagine idealizată, creionată în anul în care se împlineau zece ani de la moartea poetului, era, fără îndoială, un exercițiu de publicitate mascată, pentru că, în realitate, situația era departe de cea prezentată.
În ianuarie 1898, de exemplu, intendentul ospiciului cerea Epitropiei Sf. Spiridon trimiterea a cel puțin 30 de cămăși de forță, notând într-un raport că „la acest stabiliment sunt bolnavi furioși, distrugători și violenți, care distrug tot ceea ce pot din obiectele de lenjerie”.
Doctorul Panaite Zosin, care fusese medic timp de nouă luni la ospiciu, denunța și el, în ianuarie 1905, situația cumplită de la mănăstire: „Nu-i vorba numai că la ospiciul de la Neamț se dă bolnavilor, în loc de mâncare, niște lături, în loc de îngrijire, cămăși de forță și sunt lăsați în mijlocul iernii fără foc. Nu-i vorba numai de a se afla acolo câte un om internat cu acte străine, cum am găsit ea unul care stătea de un an de zile. Nu-i vorba numai de a nu se ști ce boale au bolnavii și de a fi lăsați în plata Domnului ca să se vindece de sine, să trăiască ori să moară. (…)
Ca fost medic primar al ospiciului de la Neamț văd aceasta și o afirm, vrând prin acest act să răscolesc indignarea publică, să trezesc în inimi și în minți sentimentul crudei realității cu privire la asistența alienaților din România și ceea ce-s nevrednici s-o facă guvernanții și pretinșii filantropi, s-o facă gloata, din spinarea căreia se țin și așezămintele filantropice și publice. (…)
Nu văd motivul pentru care guvernul, odată limpezit asupra tristei realități a ospiciilor de alienați, n-ar lua măsuri serioase, ca să le scoată de sub epitropii nevrednice, de sub medici ignoranți și lipsiți de orice ambiție, de sub intendenți jefuitori.
Un titlu de glorie va fi și acesta pentru guvernul îndrăzneț și sagace care va socoti de-a sa datorie să pună sub regimul cel mai bun cu putință, și din punct de vedere științific și din punct de vedere umanitar, ospiciile de alienați care zac astăzi sub pretinsa oblânduire a unor paraziți pentru care e indiferent organismul de pe care își trag hrana.
Iași, 22 ianuarie 1905”
Începând cu toamna anului 1905, pacienții care se aflau internați în ospiciul de alienați de la Mănăstirea Neamț și în cel de la Mănăstirea Golia au fost preluați de Spitalul Socola, ce fusese de curând inaugurat prin strădania medicului psihiatru Alexandru Brăescu. Instituția (a cărei construcție începuse în 1897, dar fusese tărăgănată, așa cum se întâmplă și astăzi, din cauza lipsei de fonduri și a indiferenței autorităților) avea două secții (una condusă chiar pe doctorul Brăescu, iar cealaltă, de Panaite Zosin), fiecare cu câte 125 paturi, repartizate în câte două pavilioane, unul pentru bărbați și altul pentru femei.
Considerat fondator al învățământului psihiatric din Moldova, Alexandru Brăescu s-a stins din viață pe 27 februarie 1917 la Iași, în condiții neclare.
Asupra împrejurărilor morții au circulat mai multe versiuni: tifos exantematic, omucidere, sinucidere… În orice caz, o adresă a Epitropiei Spitalului Sfântul Spiridon către Procuratură preciza că „Primăria refuză a ne elibera autorizația de înmormântare, pe motiv că moartea nu este naturală.” Înhumarea a avut loc în ziua de 1 martie 1917, la Cimitirul Eternitatea.
Privind tabloul compus din mărturiile contemporanilor, putem spune fără a greși că îngrijirea pacienților cu boli psihice în România secolului al XIX-lea și începutul secolului XX era dezastruoasă. Medicina nu cunoaștea decât vagi paleative, empirice de cele mai multe ori, iar indiferența autorităților făcea ca această categorie de suferinzi să fie risipită fie prin bolnițele mănăstirilor, fie prin odăile cele mai dosnice ale familiilor rușinate, fie pe drumuri, toate aceste realități amintindu-ne cât de lung și de anevoios a fost și este încă drumul spre o psihiatrie modernă, centrată pe demnitatea umană.
