Neurologul Gheorghe Marinescu, un exemplu rar de entuziasm și de muncă neobosită

Născut pe 23 februarie 1863 într-o familie care și-a sacrificat mijloacele modeste pentru a-l da la școală, Gheorghe Marinescu a urmat cursul secundar la Seminarul Central, iar în 1882 a intrat la Facultatea de Medicină din București și, deși şi-a pierdut de timpuriu tatăl, a reuşit să-şi termine studiile.

Ca tânăr medicinist, a devenit extern şi apoi intern al Spitalului Brâncovenesc, în serviciul doctorului Buicliu, apoi a studiat în laboratorul de histologie al profesorului Petrini-Galaţi, care l-a numit preparator. În laboratorul rudimentar al acestuia, Gheorghe Marinescu a reuşit să izoleze pentru prima dată la noi în ţară ţesutul nervos. Atras apoi de cercetările lui Victor Babeş, profesor la catedra de anatomie patologică, tânărul medic a devenit preparator şi apoi asistent în laboratorul savantului, devenit pasionat de anatomie patologică şi de bacteriologie.

Cu sprijinul lui Victor Babeş, care, cu mari greutăţi, i-a obţinut o leafă de asistent, Gheorghe Marinescu a plecat la Paris, la Salpêtrière, pentru a se specializa în neurologie, un domeniu puţin cunoscut la acea vreme în ţară, și a pătruns repede în serviciul doctorului Charcot, fondatorul şcolii de neurologie franceză, celebră pe atunci în lumea întreagă.

Tânărul a petrecut opt ani în străinătate, fiind prezent cu lucrări şi comunicări la marile congrese de medicină, iar în 1897, în urma eforturilor insistente ale profesorilor Babeş, Buicliu şi Nicolae Kalinderu pe lângă oficialităţile timpului, s-a întors în ţară și a preluat conducerea primului serviciu de neurologie ce fusese înfiinţat de curând la Spitalul Pantelimon și se afla la 5 km depărtare de Bucureşti. Peste puțin timp a fost numit titular al primei catedre de boli nervoase din cadrul Facultății de Medicină.

Gheorghe Marinescu a fost unul printre primii cercetători din lume care, cu ajutorul ultramicroscopului, a studiat viaţa celulei nervoase vii şi, aprofundând starea coloidală a celulei, a oferit o explicaţie fizico-chimică pentru fenomenul bătrâneţii. În studiul „Biologia celulei nervoase”, savantul a susținut că, la baza tuturor fenomenelor psihice superioare, există şi trebuie să existe fenomene materiale nervoase.

În 1917, Gheorghe Marinescu, invitat de profesorul Dogel, a ţinut conferinţe la Universitatea din Sankt Peterburg și, cu această ocazie, a vizitat laboratoarele lui Pavlov. Urmărind celebrele experienţe ale savantului rus asupra reflexelor condiţionate, şi-a format convingerea că acestea creează o bază obiectivă pentru studiul sistemului nervos central. Marinescu a plecat apoi la Paris, iar după izbucnirea războiului a stat un timp la Londra, unde şi-a pus experienţa în folosul răniţilor de pe front, publicând studiul asupra durerii în amputaţie şi asupra substratului biologic al regenerării nervoase, lucrare distinsă în 1919 cu premiul Achuchero.

După încheierea Primului Războiul Mondial, secția de clinică nervoasă a fost mutată de la Spitalul Pantelimon în Bucureşti, într-un pavilion impropriu de la Spitalul Colentina, unde, într-un spațiu restrâns și cu o tehnică insuficientă, primea vizitele marilor savanţi din Occident, care se erau uimiţi când îşi dădeau seama prin ce greutăţi trece cercetătorul român pentru a-și continua munca.

În 1928 şi 1930 Marinescu a fost invitat în America de Sud (Brazilia, Uruguay, Argentina), unde a ţinut un ciclu de conferinţe, precum şi lecţii şi lucrări practice cu studenţii. Ales membru al Academiei Române şi al altor şase Academii, precum şi membru în 29 de societăţi de medicină din Europa şi din America, Marinescu a fost laureat al premiului Regele Ferdinand.

Convins de rolul social al oamenilor de ştiinţă, a militat în perioada interbelică împotriva flagelelor precum pelagra, tuberculoza şi altele maladii provocate de condiţiile sociale precare, s-a ocupat de sănătatea mamei şi a copilului, de starea populaţiei rurale şi de problema alcoolismului, difuzându-şi neobosit ideile prin toate mijloacele ce le avea la îndemână.

În discursul rostit în 1930 la Academia Română despre „Problemele alcoolismului”, spunea printre altele: „Numai reformarea progresivă a organizaţiei industriale şi a întregii societăţi, coordonată cu ridicarea sanitară, intelectuală şi morală a claselor muncitoreşti ar putea duce la extirparea acestui rău!”

Când a fost ales membru al renumitei Academii din Halle, cea mai veche instituţie de acest fel din Germania, preşedintele Academiei îi scria lui Gheorghe Marinescu: „Dumneavoastră aţi îndeplinit cu prisosinţă principiul Academiei – cercetarea naturii pentru binele omenirii”.

În 1936, medicul le spunea revoltat gazetarilor de la Adevărul:

“Domnul meu, lucrez în aceleaşi condiţii de acum cincizeci de ani. Înţeleg modestia şi întotdeauna am fost de acord cu ea. Dar nu mai merge aşa. În timp ce banii se irosesc pentru tot felul de lucruri inutile, ştiinţa este în completă părăsire. Nimeni nu vrea să se intereseze de ea. Pentru câteva mii de lei nu ni se poate da un ascensor ca să nu mai supunem la chinuri pe bolnavi.

Un alt exemplu: la etajul trei lipseşte complet apa, deşi avem o clinică nouă, astfel că cercetările din laboratorul de chimie merg foarte greu. Un student cehoslovac care a venit să facă studii la noi a fugit după două zile, negăsind condiţii prielnice. A plecat la Amsterdam, acolo unde poate lucra în condiţii mai omeneşti, nu ca aici. Acolo există fonduri pentru cercetări, nu ca la noi, unde aşa ceva pare un fapt de nerealizat. Dar lucrurile nu mai pot merge astfel şi trebuie să se pornească o acţiune pentru găsirea fondurilor necesare cercetărilor ştiinţifice.

Eu n-am făcut niciodată politică, aşa că niciodată nu m-am putut adresa politicienilor zilei. Am preferat să țin cursuri şi să fac cercetări decât să devin vorbitor de întruniri pentru căpătarea voturilor. Am fost toată viaţa un izolat şi cum nimic nu m-a tentat până acum să fac politică, nu o voi face nici de aci înainte. De aceea fac apel la presă ca să mă susţină în această luptă care urmăreşte binele şi strălucirea ştiinţei româneşti. Numai presa mă poate ajuta, pentru că oamenii politici, neavând niciodată sprijinul meu, nu mi-l acordă nici ei.

Aşa că te autorizez, domnul meu, să scrii cât mai mult în această privinţă, pentru că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a cuceri sprijinul conducătorilor…”

Exemplu rar de entuziasm, de muncă şi de prestigiu international în perioada interbelică, profesorul Gheorghe Marinescu s-a stins din viață la vârsta de 75 ani, pe 15 mai 1938.

Pamfil Șeicaru scria în Curentul la dispariția marelui medic:

“Un om de ştiinţă, un neostenit cercetător al tainelor ce învăluie existenţa noastră, profesorul Marinescu a fost toată viaţa cu orgoliu, cu pasiune numai om de ştiinţă. Un exemplar rar la noi, am putea spune un exemplar unic această voită concentrare în laborator, această distanţă pe care o punea între el şi larma cotidiană a vieţii publice.

Fireşte, în occident asemenea exemplare sunt obișnuite, ştiinţa apărând ca îndestulătoare chiar pentru cea mai aprigă voinţă de afirmare, pe când la noi ştiinţa nu confiscă toate puterile pasionale, tot ce poate forma energia voinţei de afirmare a unui individ. Ispita vieţii politice smulge din laboratoare, din biblioteci, atâtea forţe încât o bună parte din posibilităţile ştiinţifice ale ţării sunt consumate în frământarea adesea stearpă a vieţii publice.

Câţi tineri nu râvnesc cu o irezistibilă pasiune la o catedră universitară şi întreaga lor fiinţă este confiscată de focul acestei dorinţe, ca, odată ajuns acest obiectiv, ulterior să socotească poziţia ocupată, catedra universitară, punct de plecare pentru o carieră politică nu pentru o afirmare ştiinţifică. Contribuţia noastră ştiinţifică este într-o disproporţionată inferioritate faţă de însuşirile de inteligenţă, de spirit critic, de inventivitate ale elitelor noastre intelectuale şi acest fapt se datoreşte unei împărţiri a puterilor de muncă. Nu se lasă acaparaţi de ştiinţă, nu au pasiunea unică a studiului, nu trag oblonul între laborator şi vuietul vieţii.

Există un ascetism al ştiinţei, o eroică împotrivire la chemările vieţii, o concentrare şi o aspră putere de sacrificiu a tot ce ar putea forma bucuria moleşitoare a clipei. Nu poţi să asculţi şoapta misterioasă a legilor firii, nu poţi să te iniţiezi în marile taine ale naturii şi în acelaşi timp să fii nesăţiosul epicurian al clipei. Se pare că natura nu se spovedeşte decât singuraticilor, celor ce i se consacră fie în contemplaţie, fie în iscodirea tăcută a laboratorului.

Profesorul Marinescu a avut eroismul renunţării a tot ce putea forma râsetul tineresc al vieţii, a tot ce ar fi putut să însemne fascinantele aparenţe. O necontenită încordare a unei voinţi cercetătoare, o rară putere de renunţare, o acceptare a monahalelor disciplini ce se impun omului de ştiinţă.

Din trecutul îndepărtat, când strâmtorarea lui materială lua proporţii nebănuite, la Paris făcând din laborator azilul lui de noapte, când îşi amăgea osteneala trupului pe o veche canapea care mai mult îi chinuia oasele decât i le odihnea, profesorul Marinescu a păstrat aceeaşi normă de existenţă. Laboratorul a fost înlocuit cu biroul, canapeaua înlocuind învăluitoarea odihnă a unui pat. Şi somnului îi interzicea să se îndestuleze ca nu cumva moleşeala îmbietoare a unei nopţi de odihnă să deprindă trupul cu mulţumirea unei reduceri a sforţării. Aşa cum schimnicii în chiliile meditaţiilor lor dau şi nopţii asprimea chinuitoare a zilei, profesorul Marinescu a pilduit prin acea unică acceptare a unei existenţe încadrate asprelor exigenţe ale ştiinţei.

Era un om de ştiinţă ce izbutise să treacă hotarul facultăţii de medicină, să se impună ca o mare autoritate şi istoria neurologiei în ultimele patru decenii îi înregistrează numele. Când trebuia să se încredinţeze unei autorităţi nediscutate să scrie într-o colecţie de studii medicale despre „Celula nervoasă”, i s-a încredinţat profesorului Marinescu. Şi nu există un domeniu ştiinţific în care să se obţină mai greu un prestigiu, să se designeze o autoritate ca în medicină. Or, în acest domeniu al contestaţiilor, al necontenitelor perimări de prestigii în care farsa nu odată izbuteşte să se strecoare, profesorul Marinescu a păstrat cea mai intactă autoritate printr-o încordată activitate, prin acel continuu control al concluziilor supuse observaţiilor şi experienţelor.

Pentru acest violator al tainelor firii, concluziile ştiinţifice ale unei experienţe nu luau formă de dogmă; el avea sentimentul unei continui disimulări a naturii care îşi ascunde legile vieţii, care nu se vrea surprinsă în misterioasa ei mecanică. De aici acea necontenită verificare, de aici acele experinţe făcute chiar asupra unor teme care pentru alţii ar fi putut fi socotite ca epuizate.

Natura are atâtea retranşări de disimulare că ea trebue să fie necontenit hărţuită prin experienţe, iscodită printr-o patrulare de observaţii bine organizate. O luptă necontenită între inteligenţa omului şi forţa disimulatoare a naturii, o luptă absorbantă care nu îngăduia celui ce o ducea, nici o evadare.

Lângă profesorul Marinescu viaţa se desfăşura zgomotoasă în acel vuiet necontenit de asalt singurătăţii spre a curma o meditaţie, spre a smulge, prinzând în hora efemeridelor pe fiecare; el se încăpăţâna să rămână prizonier al laboratorului, iscoditor al clinicii.

Sâmbătă după amiază a fost văzut de un elev odihnindu-se la soare pe o bancă în faţa institutului zootehnic. Pe faţă razele soarelui modelau un surâs, un surâs de abia stăpânită plăcere. Se simţea prins în plasa de lumină, mângâiat, străbătut de o inedită mulţumire. Cuiva i se mărturisi: „Sunt bine dispus şi mă bucur de soare şi de aerul de care am avut aşa de puţin parte”. Descoperea soarele, acea scăldare a privirii în transparenţa aerului, în jocul de lumini şi umbre, în tot ce formează magia plastică a aparenţelor. Şi le putea simţi în plinătatea dăruitoare a frumuseţii naturii răsfăţate de soarele primăverii, fiindcă pentru prima oară ochiul lui nu mai scruta în adâncimi, omul de ştiinţă lăsa şi pe om să se bucure de mângâetoarea amăgire a vieţii.

Cine ştie dacă în acea abandonare, în acel repaos sub revărsarea razelor solare nu-l va fi încercat regretul pentru toată eroica asprime a unei vieţi întregi închise în clinici şi laboratoare.

Fără să-şi dea seama, în această încântare de odihnă în ploaia de lumină, profesorul Marinescu îşi lua rămas bun de la soare, de la lumină, de la tot ce formează marea încântare a vieţii în mijlocul căreia el a plimbat necontenit doar privirea nesăţioasă de a şti. Peste noapte, ca o unică răsplată pe care i-a dat-o destinul, el şi-a prelungit somnul în nefiinţă.

Truditului unei vieţi întregi i se dădea privilegiul de a nu cunoaşte truda trecerii de hotarul vieţii. Pe aceeaşi canapea aşa de vitregă pentru odihnă, în cuprinsul aceluiaşi birou în care a dus lupta de o viaţă spre a smulge fragmente disparate din tainele naturii, în chilia meditaţiilor, a biruinţelor şi a sforţărilor învinse de atâtea ori, profesorul Marinescu îşi încheie lupta. S-a furişat noaptea în marea noapte spre a cunoaşte ce nu şi-a îngăduit niciodată: odihna.

Dar nu ştiu ce lecţie mustrătoare se desprinde din această existenţă închinată esclusiv ştiinţei, din această monahală existenţă de laborator. Profesorul Marinescu profilează disciplinele uitate ale existenţii celor închinaţi ştiinţei. Rimează vag cu o puternică mustrare pentru anumite uitări, pentru anumite renegări.

*** Pamfil Șeicaru, mai 1938