Pe 28 februarie 1785, Horea și Cloșca au fost executați pe o estradă ridicată special pe dealul numit „La Furci”, aflat la est de cetatea Alba Iulia.
Sinistrul spectacol public a avut loc în sunetul funebru al unui pluton de toboșari și în fața unor oficialităților locale, în prezența unui număr mare de soldați și ofițeri, dar și a 2.515 țărani aduși cu forța din 419 comune de pe Valea Mureșului. Ultimele cuvinte ale lui Horea ar fi fost: „Eu mor pentru națiune”. Al treilea lider al răscoalei, Crișan, se sinucisese în temniță.
Cine au fost Horea, Cloșca și Crișan
Horea se numea, de fapt, Vasile Nicula Ursu. S-a născut la Albac, în jurul anului 1730, într-o familie de iobagi și i se spunea „Horea” sau „Horeanu”, datorită pasiunii lui pentru hore și doine.
Despre viața sa de dinaintea răscoalei se cunosc puține date, însă este consemnat că a lucrat o vreme pe moșia unui nobil din Ciucea, participând la ridicarea bisericii din Sălaj. Pe o bârnă cioplită de el ar fi rămas inscripția „lucrat Ursu”. Sursele contemporane îl descriu drept un bărbat ager, de statură mijlocie, suplu, cu păr castaniu, mustață roșiatică și față ovală.
În timpul răscoalei era însoțit de o gardă înarmată de 30 de oameni, „cei mai aleși” din munții Abrudului, purta o manta albă și o flintă pe umăr. Soția lui se numea Ilina și avea doi copii: Ion, în vârstă de 19 ani (vicecăpitan în răscoală, exilat ulterior în Banat) și Luca, care ar fi trăit până la adânci bătrâneți.
Cloșca, vicecăpitan și considerat cel mai apropiat colaborator al lui Horea, era iobag din Cărpeniș. Numele lui real era Ion Oargă, avea 37 de ani și era descris drept îndrăzneț, capabil și așezat, un om care își câștigase încrederea moților. Soția sa se numea Marina, cuplul neavând copii.
Crișan, și el iobag din Cărpeniș și vicecăpitan în timpul răscoalei, fusese soldat în tinerețe și avea 52 de ani. Numele lui real era Crișan Giurgiu. Sursele îl descriu ca pe un bărbat chipeș, hotărât, aspru și impunător. A fost căsătorit și a avut un fiu, Ion.
Nedreptățile, absența instituțiilor juridice de natură să ofere protecție față de deciziile arbitrare ale nobililor și funcționarilor, robotele, dijmele, zeciuiala, multiplicate după capriciile fiecărui nobil au fost principalele cauze ale izbucnirii răscoalei din 1784 ce a fost condusă de cei trei martiri.
După înfrângerea iobagilor revoltați, urmărirea, procesul și execuția lui Horea, Cloșca și Crișan au fost ultimele acte ale crizei.
Urmărirea și capturarea lui Horea și Cloșca
După ce și-a dizolvat trupele și s-a retras în munți, Horea a devenit ținta unei ample operațiuni de capturare organizate de autorități. Documentele arată că a fost stabilit un premiu de 300 de galbeni pentru prinderea liderilor.
Locotenent-colonelul Kray, care trebuia să pună în aplicare mandatul de arestare, a cerut sprijinul unui „controlor de pădure”, Antoniu Meltzer, pentru informații despre drumurile și potecile din munți. Acesta ar fi avertizat că, pe un teren atât de vast, „fiecare tufă, fiecare scorbură, peșteră sau desiș” poate ascunde un fugar și a propus ca prinderea să fie făcută de gornici (pădurari), atrași prin promisiunea unor recompense.
Meltzer a chemat la reședința sa din Abrud doi gornici domnești, care s-au angajat să-i prindă pe Horea, Cloșca și Crișan, vii sau morți, atrăgând încă cinci complici, dintre care unul ar fi fost chiar din familia Nicula.
În paralel, locotenenții Vaida și Jeney au primit ordin să sprijine acțiunea cu o companie de soldați. Urmărirea a început pe 25 decembrie 1784.
În acest timp, Horea și Cloșca se ascundeau în pădurea Scorușetului, în Munții Gilăului, unde ar fi plănuit reluarea mișcărilor de revoltă la sosirea primăverii. Pe 27 decembrie, urmele din zăpada proaspătă i-au condus pe urmăritori în inima pădurii. Primul contact al gornicilor a fost cu Cristea Nicula, trimis de Horea să afle traseul armatei, dar acesta nu ar fi divulgat locul ascunzătorii. În cele din urmă, cei doi lideri au fost descoperiți într-o scorbură de brad, lângă un foc.
Un raport al lui Kray notează că „Horea i-a primit ca pe amici”. Pădurarii ar fi pretins că sunt la vânătoare, iar Horea și Cloșca i-ar fi invitat lângă foc. În timpul discuției cu ei, Cloșca ar fi spus că „în curând îi vom scoate noi de aici pe soldați și îi vom pune pe fugă”. Atunci grupul s-a năpustit asupra lor și i-a legat. În timpul îmbrâncelii, Horea ar fi scos un pachet de hârtii din sân și l-ar fi aruncat în foc, relatare care a alimentat ulterior multe speculații despre conținutul documentelor arse.
Pe 1 ianuarie 1785, sub escorta a 70 de soldați conduși de locotenentul Vaida, Horea și Cloșca au fost transportați la Alba Iulia. Unele surse afirmă că, pe drumul de la Zlatna, soldații i-ar fi pus lui Horea o coroană de hârtie aurită, strigându-i batjocoritor: „Așa-i trebuie regelui”. Ajunși la Alba Iulia, cei doi au fost închiși separat și păziți permanent.
Capturarea lui Crișan și sinuciderea
Crișan, care acționase deseori independent, s-a ascuns și a reușit să evite capturarea timp de aproximativ o lună. A fost prins pe 30 ianuarie 1785, în comuna Mogoș, tot din cauza unui trădător, și predat locotenenților Noszdrovichy și Neustädter. Transportat și el la Alba Iulia sub o escortă de 64 de soldați, a fost întemnițat pe 1 februarie. Pe 13 februarie 1785, înainte ca ancheta să ajungă la întrebările decisive, Crișan s-a sinucis, zădărnicind tentativa comisiei de a obține noi informații.
Comisia de anchetă și strategia „exemplului”
Împăratul Iosif al II-lea a încredințat cercetarea răscoalei unei comisii conduse de contele Anton Jankovics, fost comisar regal, care avea experiență administrativă în Croația, Budapesta și Timișoara. Instrucțiunile imperiale din 10 ianuarie 1785 arătau clar intenția de a produce un „exemplu răsunător”: condamnații să fie purtați prin locurile unde ar fi comis „ticăloșii”, pentru a fi arătați drept „o înspăimântătoare pildă poporului de rând”, și apoi executați „într-un chip spectaculos”, într-o localitate importantă, unde să se adune cât mai mulți supuși.
Pe 5 februarie, Horea și Cloșca au fost scoși din oraș și plimbați două săptămâni în satele de pe ambele maluri ale Mureșului, până la Deva și înapoi, în lanțuri, fiind expuși publicului, deși această măsură contrazicea prevederile Codului terezian, care nu permitea astfel de acte de umilință. Ancheta a urmărit și identificarea altor participanți la revolte, deși pedeapsa liderilor era deja decisă. Documentele consemnează că, în timpul interogatoriilor, Horea a primit 118 întrebări, Cloșca 134, în timpul celor cinci ședințe de audieri. Crișan a fost audiat de două ori, primi 47 de întrebări, dar sinuciderea lui a întrerupt ancheta. De altfel, ulterior execuției, pe 3 martie 1785, Jankovics îi raporta împăratului, din Alba Iulia: „Horia et Kloska in negativis perseverant”.
Sentința și cadrul legal
Horea, Cloșca și Crișan au fost judecați în baza Codului terezian, care atribuia pedepsei rolul de a corecta, de a satisface statul „ofensat” și de a “provoca repulsie și scârbă” în rândul populației. Codul prevedea execuții „aspre” și „blânde” și descria proceduri precum arderea de viu, îmbucățirea în patru și frângerea cu roata a condamnatului. Când instanța condamna la pedeapsa prin ardere de viu sau prin frângerea „cu roata de jos în sus”, în mod obligatoriu sentința trebuia comunicată instanței superioare, pentru a decide dacă pedeapsa rămâne definitivă. În caz contrar era necesar să se introducă în dispozitivul sentinței stipulații de natură să reducă din chinurile execuției. Sinistreze pedepse erau prevăzute în art. 4 și 5 ale Codului penal terezian.
Pe 24 februarie 1785, Horea și Cloșca au fost interogați pentru ultima dată. Pe 26 februarie, contele Jankovics a pronunțat sentința: frângerea cu roata „de jos în sus”, mai întâi pentru Cloșca, apoi pentru Horea, apoi despicarea și tăierea trupurilor în patru, expunerea capului și a părților corpului pe roți la marginea drumurilor.
În ceea ce-l privește pe Crișan, deși era deja mort, comisia a decis simbolic decapitarea, tăierea trupului în patru, expunerea capului în țeapă la Cărpeniș. Sentința nu menționa cauzele sociale ale răscoalei și îi descria pe lideri ca pe niște criminali.
Ziua execuției
Jankovics a cerut comitatelor Hunedoara, Zarand, Alba Inferioară și Sibiu să trimită câte trei țărani mai bătrâni și trei mai tineri din fiecare comună la Alba Iulia până în noaptea de 27 februarie. În dimineața de 28 februarie 1785, 2.515 țărani, alături de locuitorii orașului Alba Iulia, au asistat la execuție.
La ora 9:30, Horea și Cloșca au fost urcați separat în care ce erau însoțite de un escadron de cavalerie din Toscana și de circa 300 de pedestrași dispuși în careu. Înainte de execuție, au fost împărtășiți de preotul Nicolae Rațiu, care le-a consemnat și ultima dorință. În testamentul lui Horea apar numele, vârsta și familia, precum și iertarea celor care l-au prins: „Hora Vasilie, policra Nicula Ursu. Anii vieții sale: 54. Muierea: Ilina, feciori, Ion 14, Luca 6. La alte cele nu știe nimic. Oamenii care l-au prins: Matieș Nuț, Matieș Onu, frate-său Gheorghie, Trif Ștefan, a lui Neagu Andrei, doi feciori Simeon cu frate-său, îi iartă din toată inima”. Horea micșorase vârstele fiilor săi, probabil pentru a-i proteja.
Cloșca a fost executat primul, legat cu lanțuri grele de mâini și de picioare de o bancă de lemn cu fața în sus. Călăul a lovit cu roata grea prevăzută cu lame metalice, zdrobindu-i corpul de jos în sus. Horea a fost obligat să privească. Apoi a fost executat și el. A primit o lovitură la picioare și, ulterior, lovitura de grație în piept.
Autoritățile din Transilvania au organizat o ceremonie publică la Zlatna, pe 5 februarie 1785, pentru împărțirea premiilor celor care îi prinseseră pe liderii revoltelor. Într-un pavilion decorat cu crengi de brad, în fața unei mulțimi de țărani aduși din satele învecinare, au fost expuse trei farfurii de argint cu galbeni și diplome de eliberare din iobăgie pentru cei care îi capturaseră. Armata a fost, de asemenea, recompensată: Kray a fost înaintat la gradul de colonel, Vaida și Jeney au devenit căpitani și au primit câte 50 de galbeni, subofițerii câte 3 galbeni, iar soldații câte 2.
Detestați de țăranii din satele lor, cei șapte trădători ai lui Horea, Cloșca și Crișan ar fi avut până la sfârșitul vieții mustrări de conștiință, spun legendele. Se pare că după 21 de ani de la evenimente, au fost chemați în fața unei comisii care i-a anunțat că împăratul nu-i putea scuti de plata taxelor și serviciilor iobăgești pentru pămîntul ce-l dețineau, deoarece acesta era proprietatea statului și, în conformitate cu legea, nu se putea înstrăina. Se spune că unul din grupul celor șapte, la vârsta de 70 de ani, ar fi declarat: „Așa ne trebuie dacă ne vândurăm sângele și nu-i lăsarăm să-i facă Horea tăt mac”.
După moartea celor trei martiri, împăratul Iosif al II-lea a poruncit nobililor unguri să se poarte omenește cu iobagii români. De asemenea, a decis să se deschidă mai multe școli pentru luminarea fiilor de români. Datorită lui, numărul instituțiilor de învățământ din sate a crescut simțitor, iar la Sibiu, Blaj, Timișoara și Oradea s-au înființat școli pentru pregătirea învățătorilor. Într-o statistică din anul 1781, în județele Timiș, Torontal și Caraș era consemnat numărul de 293 de învățători în zonele rurale și 4.403 școlari care frecventau respectivele instituții.
