Ovidiu Iuliu Moldovan s-a născut la 1 ianuarie 1942 în satul Vişinelu de lângă orașul Sărmașu, pe atunci în judeţul Cluj, și a fost fiul unei învățătoare pe nume Marta și al notarului Ioan (Iuliu) Moldovan, care a fost ucis în 1944, în timpul ocupației hortyste.
După moartea soțului, Marta Moldovan s-a recăsătorit, viitorul actor rămânând în grija unchiului și a mătușii sale, care s-au ocupat de educația lui, trimițându-l la școală la Cluj.
Marele actor a absolvit în 1964 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa profesorilor A. Pop Marţian şi Octavian Cotescu. A debutat pe scena Naţionalului din Timişoara în 1965, în piesa “Pogoară iarna”, şi a continuat pe aceeaşi scenă încă patru ani, ajungând ulterior actor la Teatrul Național din București.
„— Lui Ovidiu Iuliu Moldovan i-ar plăcea să-şi mai aducă aminte de celcare-a fost?
— Unele lucruri e mai bine să le uiţi. Existenţa ar fi de nesuportat dacă am ţine minte totul. Şi cele rele, şi cele bune. Norocul nostru e uitarea care şterge, care spală ca o apă curată de munte.
— Nu rămâne nimic preţios după această operaţie? Nimic care să poată fi amintit?
— Într-o perioadă în care cultura noastră traversa un moment de cumpănă — de pildă, despre Blaga, Barbu, Voiculescu, Cotruş nu se spunea nimic în şcoli — m-am bucurat de protecţia spirituală a unei femei de aleasă alcătuire sufletească. Această mătuşă a mea mi-a vegheat cu infinită grijă şi delicateţe formarea, trezindu-mi interesul încă din copilărie pentru frumos, pentru spirit şi cultură. Îi datorez tot ce înseamnă la acea vârstă deschiderea unor orizonturi pe care nici măcar nu le bănuiam şi pe care n-aveam cum să le aflu de la altcineva.
— Aceasta e partea luminoasă a copilăriei dumneavoastră.
— Da. Fiindcă există ceva ca un coşmar, care mi-a marcat decisiv copilăria, adolescenţa, poate chiar evoluţia mea ulterioară. Tatăl meu, Iuliu Moldovan, a devenit una din victimele acelui flagel neomenesc care a fost horthysmul şi care mi-a traumatizat sufletul şi în mare măsură croiul structurii mele psihice. Dar, în urma acelei tragedii, am devenit, într-un fel mai puternic. Am simţit cu timpul, ca pe o datorie de conştiinţă, ca pe un blestem nobil că trebuie să fiu, ca să zic aşa, continuatorul în plan moral al părintelui meu, pe măsura jertfei sale şi a multor mii de români în urma acelei orori a istoriei, în urma acelei pagini însângerate a istoriei, pe care nu trebuie s-o uităm nicicând, oricât ne-ar durea pomenirea ei.
După cum vedeţi, sunt două elemente esenţiale pentru conturarea universului copilăriei mele: unul dramatic, nefericit, aducător de spaime şi un altul benefic, o neaşteptată şi aş zice binemeritată recompensă pentru chinuri îndurate pe nedrept, de mine şi de atâţia alţii ca mine.
— Aş zice că unele din rolurile pe care le-ați interpretat — Caligula, Malvolio din A douăsprezecea noapte, Despot Vodă sunt tributare acestor două momente decisive din viața dumneavoastră.
Ovidiu Iuliu Moldovan se așază mai bine in fotoliu. O clipă e atent la zgomotul străzii, de unde se-aude un scmşnet de frâne şi glasurile a doi şoferi care se ceartă. Cicatricea de la tâmpla stângă, care s-a înroşit puţin în timp ce mi-a vorbit, capătă culoarea obişnuită a feţei. Îşi mângâie mustaţa cu un gest care arată că nu s-a obişnuit cu ea deoarece nu şi-a lăsat-o decât de puţină vreme, pentru o filmare.
— Poate că partiturile respective conţin acele date despre care vorbiţi. În general sunt un profesionist care respectă cu sfinţenie litera autorilor. Dintr-o preţuire deosebită faţă de slovă. Dar există, desigur, un coeficient de creaţie pe care-l incumbă ceea ce facem noi, actorii, şi care mă îndeamnă să atenuez sau să dilat într-o anumită direcţie, fără a comite o impietate, modalitate ce ar contraveni flagrant principiilor şi convingerilor mele. De altfel, în recitalurile de poezie îmi propun să aduc în prim plan cuvântul, să mă aşez cu modestie în spatele lui, astfel încât să întemeiez un dialog pe care-l socotesc sacru: acela dintre poet şi public. A face un „spectacol“ din poezie, a psihologiza mi se pare un sacrilegiu impardonabil.
— Să nu ne grăbim, Ovidiu Iuliu Moldovan. Mai este până la recitalurile de poezie. Mai bine să vedem cum aţi ajuns actor.
— În orice adolescent este o doză de histrionism. În momentul când el devine conştientizat se poate transforma într-o modalitate de a prospecta existenţa umană. Dar ar fi neloial faţă de mine însumi dacă aş încerca să explic drumul pe care l-am ales numai prin această corştientizare. Mai există, ca pentru orice tânăr, şi fascinaţia faţă de mijloacele de o brianţă extraordinară care înseamnă lumea teatrului. Aceste două elemente m-au ghidat pe drumul pe care mă aflu şi azi. Un drum al patimilor, de altfel.
— Înţeleg că nu v-a fost uşor.
— De asta am şi ţinut să completez.
— Ştiaţi de la-nceput ce v-aşteaptă?
— Asta o spun abia acum, evident.
— Nu v-alintaţi?
— Deloc. Şi parcă e din ce în ce mai greu. Ceea ce la început putea fi un risc, o ratare explicabilă în foarte multe chipuri — acum e altfel: fiecare act artistic are pondere, are cruzimea unei lovituri de ghilotină.
Tresărim amândoi. Un zgomot internal răzbate până în cameră. Dintr-un camion se descarcă țevi.
— Repede, două momente decisive pentru drumul dumneavoastră în artă.
— Primul lucru la care mă gândesc acum e debutul la Teatrul Naţional, în urmă cu 20 de ani, în Regele Lear. Eram conştient de miza acelui debut care te poate plasa într-o direcţie sau alta, de multe ori fără posibilitatea de întoarcere. Mai recent — Caligula, spectacol devenit aproape antologic, în regia lui H. Popescu. Pentru mine a însemnat examenul pragului de maturitate profesională. A fost iarăşi un moment de mare miză şi cu consecinţe potenţiale de extremă. Funeste sau benefice.
— Nu cred c-a fost doar o întâmplare. Dar în ultimii ani v-aţi întâlnit deseori cu istoria: Caligula, Despot Vodă, Horea, Pantelimon, Gelu Ruscanu din Jocul ielelor… Nu vi se pare curios?
— „Istoria“ mi-a devenit palpabilă încă de când am conştientizat esenţa lucrurilor. Străbunicul meu a fost membru fondator al „Astrei române“; în casa lui venea deseori Gheorghe Bariţiu, văr primar al străbunicii mele. Despre tragedia tatălui meu v-am vorbit. Primii munţi pe care i-am văzut au fost Apusenii.
Copil fiind, în patul în care dormeam aveam deasupra capului portretul lui Avram Iancu. În mod firesc, toate acestea conduc la un anumit tip de sensibilitate şi la formarea unor antene pe care, la întâlnirea cu acel martir al neamului care a fost Horea, n-aveau cum să nu producă impactul respectiv. De altfel, nutresc ferma credinţă că artistul aduce propriul său univers spiritual în tot ce face. Nu poţi trişa decât o dată sau de două ori. Timpul face însă până la urmă ordine. Decantarea se produce în mod inevitabil. Nu putem minţi pe nimeni. Nici măcar pe noi înşine.
— Dumneavoastră de câte ori aţi trişat? O dată? De două ori?
— De mai multe ori.
— Când anume?
— În momentele mele lipsite de experienţă.
— Şi în ce anume au constat aceste mistificări?
— În deturnarea sensului major al artei. Al misterului ei.
— Mai clar, vă rog!
— Mai clar despre ceva care pentru mine rămâne încă o „enigmă”! E imposibil.
Afară, descărcatul țevilor s-a terminat. Un copil numără cu glas tare: 1.000, 2.000, 3.000… Se-aud râsete și zgomote de pași.
— Să trecem la o altă întrebare. Aţi interpretat, în ultimul timp, personaje cu o influenţă malefică în istorie. Cu ce sentiment le-aţi dat viaţă?
— De fiecare dată mi-am propus o întâlnire de „vizavi”. Aceasta dându-mi posibilitatea ca prin mijloace specific scenice să le sancţionez din unghiul meu de artist. În astfel de cazuri întotdeauna m-a interesat ca funcţia de avertisment a teatrului să fie prezentă. Dar şi riscul e mai mare. Tot ceea ce înseamnă malefic, de rău augur pentru o societate şi e încarnat într-un personaj pe care-l propun ca un arhetip al răului trebuie sancţionat cu vehemenţă. Şi, repet , acest lucru trebuie să devină perfect descifrabil în spectacol.
— Acum îmi dau brusc seama că discut cu un actor la modă.
— Moda trece. încerc însă s-o iau ca pe un compliment afirmația dumneavoastră.
— Aşa şi e.
— Nu m-am gândit nici o secundă că sunt un actor la modă. Ştiu doar că de fiecare dată o iau de la început. Cu stângăciile, cu temerile, cu emoţiile, cu toate bâlbâielile splendide şi ridicole ale acestei profesii. La ce cantonament de-o viaţă, de-o existenţă trebuie să-ţi supui fiinţa pentru a rămâne în cursă! — În cursă — capcană sau în cursă — întrecere?
— Şi-n una, şi-n alta. Acesta-i paradoxul. Se poate vorbi la infinit despre acest laborator mai puţin fascinant, mai puţin strălucitor şi care face parte din chinul profesiei. Iar când mă gândesc la privaţiuni nu mă refer la acele materiale, ci la altele, care costă nu odată propria ta fericire sau echilibru de persoană particulară.
— Înţeleg c-am atins un punct dureros.
— Vedeţi, teatrul are vraja unui ocean care te atrage cu o furie de neexplicat uneori, spre înăuntrul lui pentru a te devora. Există o ştiinţă pe care unii au aflat-o, au descoperit-o — prin ce mijloace? — de a împăca perfect viața particulară cu vraja devastatoare a oceanul.
Tăcem. La geam au venit câteva vrăbii care îşi iau curând zborul. Cineva fluieră fals unul din şlagărele anului. Soarele s-a îndreptat binişor spre apus.
— Dar ce n-aveţi în viaţă aveţi cu prisosinţă pe scenă.
— Conform unor legi matematice aşa ar trebui să fie. O energie drămuită cu zgârcenie într-o parte explică mult din actele noastre existenţiale împlinite, în altă parte.
— Dar povestea aceasta cu chinul creaţiei nu e un răsfăţ . Mi se pare firesc ca el să existe şi trebuie îndurat bărbăteşte.
— Nu-i aşa şi ţin chiar să subliniez cu toată hotărârea. Aş situa la antipodul răsfăţului ceea ce face un artist. Numai dinăuntru acestei profesii se poate vorbi. Numai pătimind într-un teatru poţi vorbi despre teatru.
— Ca, de altfel, în orice altă profesie.
— Cu siguranță. De aceea încerc un sentiment de mâhnire când citesc unele cronici ale criticilor noștri, pe care-i stimez. Eu fac parte dintre acei care citesc totul sau aproape tot ce se scrie la noi despre teatru. Nu cred în acei pe care nu-i interesează sau se prefac că nu-i interesează critica. E o afirmaţie teribilistă, extravagantă. Citesc deci şi reţin afirmaţiile argumentate, făcute cu profesionalitate, cu eleganţă şi urbanism.
— Aţi vrea să fiţi numai lăudat.
— Numai atunci când lauda mi se cuvine. Mă mâhneşte însă până la revoltă incompetenţa, lipsa de civilitate, în argumentaţie.
— Există vreo prejudecată în legătură cu dumneavoastră?
— Există mai multe. Pe unele le cunosc foarte bine, pe altele mai puţin. Împotriva unora încerc să lupt, pe altele le ignor.
— O prejudecată cu care aţi luptat?
— O bună parte din vreme am fost cantonat de către unii regizori — de film sau de teatru — pe anumite coordonate artistice menite să-mi îngrădească propriile mele posibilităţi, să-mi reducă aria de exprimare profesională. Împotriva acestei prejudecăţi am reacţionat făţiş. M-am bătut pentru a nu mi se mai atribui etichete nepotrivite sau restrictive. M-am bătut şi nu mi-a fost deloc comod. De altfel, cred că forţa de a-ţi impune propriile virtuţi, în care în primul rând tu trebuie să crezi, face parte din talentul unui creator. Am văzut, din păcate, mulţi oameni hăruiţi de natură şi aflaţi la limita ratării. Îi compătimesc, desigur, în plan uman, dar repet, forţa, energia de a-ţi impune cu obstinaţie crezul artistic fac şi ele parte din talent. Mediocritatea e încă destulă. Trebuie să ai uneori şi curajul s-o iei de gât.
— Sunteţi, fără îndoială, un luptător.
— Ştiu eu?!…
— De unde vă vine această forţă?
— Probabil că din necesitatea de supravieţuire în albia timpului învolburată până la tragism a acelui tărâm mioritic transilvan în care au trăit moşii şi strămoşii mei. Acea necesitate de supravieţuire şi de renaştere continuă. E probabil o moştenire, un dat genetic.
Cineva deschide o clipă uşa. Curentul trânteşte fereastra. Ceea ce se petrece pe stradă se aude înăbuşit, ca de la mare depărtare. Apoi, o pală de vânt deschide fereastra la loc.
— Cum pot deveni actuale spectacole în care interpretaţi personaje istorice? — Textele devenite mari valori ale spiritualităţii umane oferă cele mai mari satisfacţii atunci când intră în incidenţă cu contemporaneitatea. Indiferent de valoarea textului, pe mine mă interesează, atunci când îl interpretez, să descopăr o idee ca ea să merite o miză, un sacrificiu artistic, ce poate deveni o pildă înălţătoare în plan uman. Iar a găsi într-un rol o vibraţie de stringentă actualitate mi se pare o datorie majoră a artistului. Cel mai bun prilej care mi-a întărit această credinţă a fost prezentarea piesei lui Vallejo, “Generoasa fundaţie”, care a stârnit acelaşi interes atât la Bucureşti, cât şi la Moscova, atât la Riga, cât şi la Paris. Deci, marile întrebări sunt aceleaşi în faţa publicului de oriunde.
— Ce face Ovidiu Iuliu Moldovan în afara scenei?
— Nu prea există „în afara scenei“. Dacă nu-s la teatru, sunt la film. Dimineaţa repet. Seara am spectacol. După care, nu de puţine ori, mă duc la Braşov, la Alba-Iulia. Oriunde sunt chemat. Sau fac un recital. Bunăoară acum sunt preocupat de un disc Eminescu pe care aştept de multă vreme să-l realizez.
— Nu obosiţi.
— Când obosesc fac sport. Tenis, schi sau alerg. Mă plimb prin munţi. Sau plec în Deltă. „Nimic nu e mai plictisitor decât un şir de zile frumoase“.
— Ne apropiem de sfârşitul discuţiei. Ce-aţi vrea să-mi mai spuneţi?
— Aş vrea să afirm, în deplină cunoştinţă de cauză, că avem un mare teatru. O mare şcoală de teatru. N-ar fi rău să ieşim cu el mai mult în lume. Ne-ar face cinste. Ne-am cinsti şi pe noi, şi neamul. Am fost la Paris şi am asistat la un spectacol cu Macbeth în care juca Peter O’Toole. Nu-l văzusem decât în film. Vă rog să mă credeţi c-am încercat un sentiment de regret şi amărăciune. Mi-a distrus un mit. Şi m-am gândit că miturile noastre teatrale româneşti ar trebui cultivate cu tenacitate şi mândrie, pentru că au toate motivele să rămână în picioare. Şi mitul Calboreanu, şi Caragiu, şi Beligan, şi Gheorghe Dinică.
— Totdeauna sunteţi aşa de grav?
Izbucneşte în râs.
— Uneori da, alteori nu.
— Dar nu vă place să vă mai şi jucaţi.
— Fără copilărie nu se poate trăi. Cel mai tare îmi plăcea cum se juca Nichita Stănescu. Era în stare să cânte la o scândură o noapte întreagă.
— Redevenind serioşi, există ceva care v-a tulburat mult din istoria românilor?
— Marea Unire din 1918.
— Dar din istoria acestei planete ce v-a impresionat mai mult?
— De curând, cineva mi-a povestit cu lux de amănunte ce-a văzut la Hiroshima. Şi mi-a descris imagini care mi se par coborâte din tablourile lui Bosch, oameni cu gura în moalele capului, sau la umăr, sau cu picioare de 15 centimetri. M-a cutremurat această tragedie care a căpătat brusc materialitate. Sunt lucruri ce nu trebuiesc uitate şi nici estompate. Metafora nu-şi are sens aici. Şi nici mila. Sunt victime ale istoriei pe care călăul trebuie să şi le asume. Pentru că până şi în pădure este o lege. Căprioara nu e omorâtă când bea apă.
Obiectele din jurul nostru abia se mai disting. Dar nici unul dintre noi nu se grăbeşte încă să aprindă lumina.
*** Flacăra, august 1986
Galerie foto
Printre cele mai cunoscute filme de televiziune în care a jucat Ovidiu Iuliu Moldovan se numără „Un august în flăcări”, regia Dan Piţa şi Radu Gabrea (13 episoade, 1975), „Nimeni nu moare”, regia Constantin Chelba (1984) şi a fost, de asemenea, distribui în piese de teatru pentru micul ecran: „Robespierre” după R. Rolland (1973), „Cei din urmă” după M. Gorki, regia Radu Penciulescu (1975), „Turnul de fildeş” după C. Petrescu, regia Cornel Todea (1980), „Steaua fără nume” de M. Sebastian, regia Eugen Todoran (1983).
Marele ecran i-a oferit roluri memorabile în „Profetul, aurul şi ardelenii”, regia Dan Piţa (1978), „Artista, aurul şi ardelenii”, regia Mircea Veroiu (1978), „Despre o anume fericire”, în regia lui Mihai Constantinescu (1974), „Actorul şi sălbaticii”, în regia lui Manole Marcus (1975), „Dincolo de pod”, de Mircea Veroiu (1976 ), „Bietul loanide”, regia Dan Piţa (1980), „Castelul din Carpaţi”, regia Stere Gulea (1982), „Întâlnirea”, regia Sergiu Nicolaescu (1983), „Horea” (1984), „Masca de argint” (1985), „Din prea multă dragoste” (1985), „Punct şi de la capăt”, regia Alexa Visarion (1986), „Cuibul de viespi”, regia Horea Popescu (1986), „Egreta de fildeş” (1987), „Flori de gheaţă” (1989), „Somnul insulei” (1994), „Călătorie de neuitat” (1994), „Craii de Curtea Veche” (1995).
Ultima apariție pe scenă a fost alături de doi dintre prietenii săi, actorii Valeria Seciu și Ion Caramitru, pe 15 ianuarie, de ziua lui Mihai Eminescu, într-un extraordinar recital de poezie desfășurat pe scena Teatrului Național, pe care l-a slujit întreaga viață.
Marele actor a încetat din viață pe 12 martie 2008 la București și a fost înmormântat pe Aleea Actorilor, la Cimitirul Bellu.
