Horea, pe numele său real Vasile Nicola Ursu, s-a născut în Albac pe la anul 1730, avea deci 54 de ani în timpul revoluţiei. Înainte de 1779, petrecuse vreme mai îndelungată în Ciucea, la un unchi al soţiei sale, Irina. Revoluționarul a făcut patru călătorii la Viena, între anii 1779 -1784, şi a fost primit de împărat în trei rânduri (1780, 1782, 1784).
Ştia să vorbească nemţeşte și, conform unui document publicat de episcopul Ciorogariu, citea foarte bine în limba lui Goethe. Horea a avut doi copii: pe Ioan, născut în 1765, care a luat parte la răscoală ca vicecăpitan, şi a fost apoi exilat împreună cu alţi răsculaţi în părţile sudice ale Banatului, şi pe Luca, născut în 1768, care a trăit în Maierii Sibiului şi a murit în 1839, la vârstă de 71 de ani.
O cronică săsească anonimă de la Sibiu din anul executării lui („Horya und Klotska Oberhaup und Ratgeber der Aufführer in Siebenbürgen” ni-l descrie pe Horea astfel: „Privirea lui este întunecată şi melancolică, cu ochiul ager şi pătrunzător. O perpetuă seriozitate a tras mai multe brazde pe faţă decât pe fruntea sa. O barbă neagră şi subţire îi umbreşte şi întunecă şi mai mult fizionomia. Configuraţia capului este prelungită, faţa ovală, cu o frunte marcantă, care nu este prea înaltă, însă nici potrivită. Nasul ca de şoim este îngust, arcuit şi deosebit de fin, la rădăcină foarte ascuţit. Gura bine proporţionată are o linie spiritualizată. Profilul frumos cu bărbia ascuţită se potriveşte foarte bine cu fruntea şi mai cu seamă cu chipul său oval. Gâtul lung şi drept este într-adevăr foarte frumos.
Întreaga ţinută arată după principiile fizionomice că figura aceasta nu poartă un cap comun. Ochii negri nu sunt prea mari, însă plini de foc, observând tot şi oprindu-se instantaneu.
Părul este castaniu deschis, scurt şi moale. În general, toată osatura corpului său cu pieptul şi umerii solizi şi tari ne prezintă pe un bărbat plăcut şi bine proporţionat, care când mergea sau sta se ţinea întotdeauna drept.
După aparenţă nu poate avea o vârstă mai mare de 48, cel mult 50 de ani. Portul său obişnuit era acela ce se purta în domeniul Zlatnei, un suman negru care ajunge aproape de genunchi, pe ambele aripi împodobit de cusături albastre. Purta căciulă neagră şi de obicei ţinea în mână o nuia de alun. Tot astfel era îmbrăcat şi când a fost prins, afară de suman, în locul căruia, fiind iarnă, purta un cojoc de blană de oaie”.
Cloşca era tovarăşul nedespărţit al lui Horea şi l-a însoţit în trei rânduri la Jena, fiind, se pare, iniţiat ca și Horea în societatea „Frăţia de cruce”. Avea 30-40 de ani.
Numele lui adevărat era Ioan Oargă, era din Cărpiniş şi avea o stare materială bunişoară. În revoluţie a avut rangul de vicecăpitan.
Iată cum îl descrie croica săsească: „Ion Cloşca din Cărpiniş aparţind domeniului Zlatnei, de vârstă de vreo 40 de ani, de statură mică şi îndesată, cu faţa plină, rotundă şi arsă de soare; are nasul destul de mare, dar puţin cârn, noduros şi turtit, păul castaniu închis, mustaţa brună asiatică, ochii mari-mijlocii, dar cu puţină scânteiere, o privire mai mult interiorizată decât fascinatoare, are osatura puternică, o voce mai mult sonoră decât voalată, la mers şi la stat are o ţinută dreapă, purta de obicei acelaşi port ca şi Horea.
Obișnuia însă să poarte uneori şi un cojoc scurt valah, cu mâneci scurte, cu blană de oaie în afară, călărea pe un roib de munte. Purta căciula de oaie obișnuită în acel ţinut şi câteodată şi un coif cu şireturi de aur”.
Cronica săsească face apoi următoarea comparaţie între cei doi capi ai răscoalei: „Privind ambele profiluri din punct de vedere fizionomic, Horea câştigă mult în comparaţie cu Cloşca. O frunte arcată cu o astfel de osatură a ochiului indică întotdeauna un gonitor excepţional. În mijlocul frunţii are multă statornicie, ce la eroi se poate numi îndârjire. Numai nasul arată moliciune, dar totuși la rădăcina lui de la îmbinarea ochilor până la arcuirea din mijloc se deprinde multă îndrăzneală cu putere întreprinzătoare. Osul sprâncenii arată talent frumos și linia gâtului – adevărat curaj.
E păcat, mare păcat, că o astfel de privire a ochilor şi o astfel de linie a gurii aparţin unui rebel. Este cu neputinţă ca un fizionomist să-l poată presupune din aceste semne. Îndeosebi linia buzei inferioare indică cu totul un altfel de om. O adevărată supărare şi o compătimire pronunţată se pot desprinde – şi cu toate acestea totul este altfel.
Rezultatul cercetărilor fizionomice este mai mult pentru decât contra lui, dacă recunoaşterea faptelor, lipsa preocupării contra persoanelor l-ar scuti de a fi excepţie şi dacă părerea despre el ar fi dictată numai de ştiinţă. În concluzie, cred că pot afirma că Horea, dacă imediat la începutul acţiunii sale şi-ar fi impus o rezervă şi dacă ar fi fost scos cu precauţie din sfera sa şi ar fi fost pus într-un alt mediu, ar fi devenit un membru folositor Statului.
El ar fi fost un tot așa de bun cetăţean pe cât a fost rebel îndrăzneţ şi curajos. Aceasta o arată întregul său profil; fizionomistul şi patonomistul, dacă vor fi nepăsători şi fără prejudiciu, vor trebui să fie de acord în această privinţă. Experienţa ne-a confimat-o cel puţin în parte”.
Al treilea comandant al răscoalei, dar la fapte ostăşeşti întâiul, era Crișan din Vaca, fiu al lui Petru Golda, şi s-a numit după moartea tatălui său Giurgiu, fiindcă trăise la moşul său după mamă, la preotul Giurgiu din Strapţi-Bulzeşti.
Avea vârsta de 52 de ani şi înfăţişarea unui bărbat energic, sever, mândru şi impunător. Ca fost militar, a adus în răscoală experienţă ostăşească. Cronică săsească îl descrie astfel: „Crişan este considerat ca cel mai fioros între capii răscoalei. Foarte mult foc trecător radiază din partea superioară a obrazului său, precum şi din buza de sus; bărbia arată însă răceală, aproape o supărare plină de bunătate. Un astfel de nas însă poate însemna şi o extremă indiferenţă pentru milă şi neîndurare în comiterea celor mai mari atrocităţi, precum este acest caz. De altfel, fruntea şi nasul ne arată destulă inteligenţă şi mai cu seamă în osul nasului are pretenţiune savantă. În general, profilul nu arată un chip bărbătesc neplăcut, nici chiar întreaga structură a corpului său. Portretul lui Gheorghe Crişan este următorul: “Figura sa e în toată privinţa bine făcută, de statură bărbătească mijlocie, cu osatura tare şi solidă, puţin cam plin la corp, însă nu prea gras, ci tocmai cum se cere la o aşa înălţime şi osatură. Că chipul său bărbătesc a fost plăcut se poate vedea şi din silueta alăturată.
O frunte cam înaltă cu osul ochilor bine arcuit, cu sprâncene negre stufoase, ornate cu gene pline de aceeaşi culoare.
Ochii negri destul de mari, cu multă scânteiere şi privire ageră; o gură bine proporţionată, cu o barbă neagră stufoasă, o bărbie rotunjită şi puţin despicată; un gât cam lung, nici prea tare, nici prea slab, cu o ţinută dreaptă; un piept puternic între umeri cam laţi şi alte asemenea însuşiri, care ne arată un bărbat sănătos, binefăcut, caracteristic acestui rebel.
Culoarea lui brună umbrită de un păr negru, des dădea chipului său o frumuseţe bărbătească. Jocul feţei sale nu avea nimic echivoc, afară de un surâs continuu, care desparte faţa de partea de jos a nasului. Acest surâs, se spune, îl păstra şi când comitea cele mai mari cruzimi, şi atunci când a fost arestat. Dintr-o asemenea trăsătură, un patonomist poate deduce o mare răceală a inimii şi o cruzime neînduplecată. Altădată nu s-a mai prezentat vreo ocaziune pentru a culege observări asupra acestui rebel”.
*** Curentul, octombrie 1937
