În istoria literaturii române, numele Agathei Grigorescu-Bacovia apare aproape întotdeauna alături de cel al lui George Bacovia, dar devotata soție a poetului a avut propriul destin literar, întins pe mai bine de o jumătate de secol.
Agatha a venit pe lume la 8 martie 1895 la Mizil și a fost al cincilea și ultimul copil al familiei Șerban Grigorescu și Maria Anastasiu. Rămasă orfană de mamă la numai trei zile după naștere, a fost îngrijită în copilărie de cele două surori mai mari, Elena și Ștefania, cea din urmă devenind ulterior profesoară la Institutul „Pompilian” din București.
Viitoarea poetă a urmat școala primară în orașul natal, iar studiile liceale le-a făcut în particular. În casa părintească a descoperit foarte devreme literatura. Tatăl ei scria fabule pentru copii, iar în jurul familiei exista un mic cerc cultural. La acea vreme, în Mizil funcționa un cenaclu literar la care participau George Ranetti, Leonida Condiescu sau Grigore Tocilescu și uneori apărea chiar Ion Luca Caragiale, care venea să cumpere vin de la negustorii din zonă.
„Scriam de la 13 ani, pe unde nimeream și fără să știe nimeni”, avea să mărturisească mai târziu Agatha.
În anii de școală citea pe ascuns, ascunzând cărțile într-un buzunar cusut sub șorțul uniformei. Lecturile ei erau variate, de la Victor Hugo, Balzac, Dumas, Musset până la Dostoievski sau Cernîșevski. Dintre poeți, îi prefera pe simboliștii francezi – Baudelaire, Verlaine, Mallarmé, iar dintre cei români îl admira mai ales pe Eminescu.
După absolvirea studiilor liceale, a fost admisă prima pe listă, cu media zece, la Institutul de Educație Integrală din București, iar mai târziu a urmat Facultatea de Litere și Filosofie, pe care a absolvit-o în 1926.
În 1915, a obținut un post de funcționară la „Agricola”, o instituție de asigurări sociale. În acea perioadă a început să-l descopere pe George Bacovia, citindu-i versurile în reviste precum Flacăra, Noua revistă română sau Românul literar. Poezia care a impresionat-o cel mai mult a fost „Decor”, iar volumul Plumb l-a văzut pentru prima dată în vitrina librăriei Socec, în anul 1916.
Nu după mult timp l-a cunoscut personal pe Bacovia, pe care îl descria ca fiind „un tânăr scund, cu umerii ușor aduși, cu ochii albaștri, cu mâini delicate și extrem de sfios”.
După absolvirea facultății, a predat limba română la mai multe licee din țară. Poeta locuia la sora ei, Elena, iar Bacovia venea uneori pe jos de la locuința sa din strada Berzei până în strada Tăbăcari, pentru a o vizita. În 1923, i-a apărut primul volum de versuri, „Armonii crepusculare”, iar acest eveniment pare să fi grăbit logodna celor doi.
Deși relația lor începuse cu mult înainte, mariajul a avut loc abia în anul 1928. Trei ani mai târziu s-a născut unicul fiu al cuplului, Gabriel, și, din 1933, familia s-a stabilit într-o casă din strada Frăsinetului, locuință care avea să devină mai târziu Casa memorială „George Bacovia”.
În anii următori, Agatha Bacovia a scris atât poezie, cât și proză. Volumul „Terase albe” (1938) cuprinde note memorialistice și evocări prețioase ale lumii literare, iar după război activitatea ei literară s-a intensificat. În 1962, a publicat cartea „Bacovia”, una dintre cele mai importante reconstituiri biografice dedicate poetului.
După moartea lui George Bacovia, în 1957, Agatha și-a dedicat aproape întreaga energie păstrării memoriei soțului decedat. A înființat Muzeul Bacovia, a organizat cenacluri și a continuat să-și publice propriile volume de poezie: „Lumina” (1965), „Cu tine noaptea” (1969), „Efluvii” (1977) și „Șoaptele iubirii” (1979).
Agatha Bacovia s-a stins din viață la 12 octombrie 1981 și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu, alături de poet.
„Pe noi poezia ne-a legat încă de la început. Toate momentele apropierii noastre se leagă, într-un fel sau altul, de poezie. Poezia a lucrat întotdeauna în favoarea noastră, mai puternic decât orice alt sentiment. Ea ne-a ajutat să plutim peste tot ce a fost proză, mizerii, vicisitudini și ofense ale vieții.
Întâlnirea dintre mine și Bacovia n-a fost, în ultimă instanță, altceva decât un schimb de poezii. Când am stat pentru prima oară față în față – după ce o încercare anterioară de a-mi fi prezentat eșuase, fiindcă pe poet îl mușcase o albină și nu putea să apară astfel înaintea unei domnișoare – mi-a recitat una dintre poeziile sale, „Vae soli”.
După un timp, când ne-am revăzut, a fost rândul meu să-i citesc o poezie de-a mea, care tocmai apăruse în revista „Scena”. Astfel s-a pecetluit, încă de timpuriu, o trainică legătură spirituală. (…)
El nu prea lăuda. Era foarte reținut și nu se manifesta cu ușurință. Totuși, m-a încurajat întotdeauna, spunând că sunt pe cale să-mi croiesc un drum în poezia românească. În afară de aceste cuvinte, și-a exprimat aprecierea și în cele câteva recenzii – trei sau patru – pe care le-a scris în viața lui despre mine, uneori chiar în revista al cărei director a fost, „Ateneul”.
Cel mai mult prețuia cel de-al doilea volum al meu, „Muguri cenușii”. Mai târziu spunea câteodată, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios:
„Ia nu mai publica atâta poezie, că prea îți faci mulți admiratori!” Eu râdeam, râdea și el – era, firește, doar o badinerie…”, mărturisea Agatha Grigorescu Bacovia într-un interviu acordat revistei Flacăra cu o lună înainte de a înceta din viață.
