“Îl vizitez, neanunţat, pe Bacovia. Locuieşte la marginea Bucureştilor, str. Frăsinet, no. 63, o căsuţă decentă, vopsită roz. O iau şi pe Florica. Eu voi sta de vorbă pentru un interviu, ea îl va desena. Iarna aceasta, la 4 septembrie, Bacovia a împlinit 65 de ani. Presa n-a prea relevat evenimentul. Voi publica interviul în „Veac nou”.
Pe la 6 după amiază, când ajung împreună cu Florica, o zărim pe doamna Bacovia, împreună cu fiul ei, gospodărind în curte. Îi cer scuze pentru faptul de a nu-mi fi anunțat vizita. Apoi intrăm. După câteva clipe, apare, strecurându-se timid, Bacovia. Cu toate că a împlinit 65 de ani, atitudinea şi gesturile sunt ale unui copil stângaci, înfricoşat. L-am mai vizitat acum câteva luni, după ce vorbisem despre poezia sa la radio.
Am impresia că mişcările acestui omuleţ (despre care sunt convins că e un foarte mare poet, o sensibilitate unică) sunt dictate nu de propriile sale legi biologice, ci de forţe exterioare lui. Parcă ar fi condus pe cale telepatică. E în el o dezarticulare, o pierdere a sincronicităţii gesturilor cu gândurile şi vorbele. Chip întru totul simpatic, purtând urmele unor înfricoşătoare naufragii morale. Iată, într-adevăr, Poetul, — cel pentru care poezia nu a fost un pretext, ci viaţa însăşi.
Bacovia nu a mimat nimic. Hotărât, la el fiecare poezie este un fascicol de viaţă. Mă prefac distrat, ca să nu-l intimidez şi mai mult. El nu adresează nici o întrebare. Fiecare cuvânt, fiecare frază trebuie să le smulg punând tot atâtea întrebări. Îl privesc în acest timp cu atenţie, mai ales când nu mă zăreşte, când se apleacă pentru a rămâne mult timp cu privirile pierdute.
Expresia este aceea a unui lucrător ftizic. Barba nerasă, în care parcă perii albi predomină, o fac şi mai tristă. Oase fine, faţă străbătută, din când în când, ca de un curent electric, de reflexe nervoase, în haina cenuşie, groasă şi aspră, din care sforile gâtului mi-amintesc, fără să ştiu de ce, de spânzurătoare, Bacovia pare un pensionar al unui azil de bătrâni. Mâinile stau când crispate pe braţele jețului, când se lasă să cadă, dezolat, pe genunchi. Fără îndoială, Bacovia de-abia poate să-şi stăpânească nervii, ca să nu o ia la fugă. Mă ridic repede și spun:
— Maestre, o să mă ierţi o secundă. Mă duc să aduc nişte vin. Faţa lui Bacovia s-a luminat deodată. Se ridică, mic, un pic adus de spate, agitat: — Să vă aduc o sticlă.
Dispare şi se înapoiază cu o sticlă. Doamna Bacovia nu mă lasă să plec, îl dojeneşte pe Bacovia că s-a grăbit să accepte şi vrea să-mi dea dânsa bani pentru vin. Mă smulg şi plec, însoţit de fiul lui Bacovia, elev în clasa a IV-a de liceu.
Cumpăr două sticle de vin (negru şi alb) şi mă înapoiez. Bacovia este vizibil înviorat. Bem, între timp Florica i-a făcut mai multe desene pe care doamna Bacovia le primeşte cu exclamaţii de admiraţie.
Poetul a devenit mai volubil, a băut şi din vinul alb, şi din cel negru. Când paharul se goleşte, am impresia că Bacovia devine prada unei secrete agitaţii, un chin pe care-l curm, turnându-i din nou. Îmi răspunde, de fiecare dată, cu o fugară privire de recunoştinţă. Când soţia dispare pentru câteva minute în altă odaie, caută hoţeşte locul unde se află sticla, parcă ar întreba: „Mai este?”
Îi aduc sticla în apropiere. E mulţumit. Vorbim. Sunt discuţii paralele, eu îl chestionez pe Bacovia, Florica discută cu soţia lui. Nu cred să fi trecut mai bine de jumătate de oră de când am început să bem şi constat că Bacovia tremură, cuprins parcă de friguri. Mă prefac că nu observ. Continui să-i pun întrebări, răspunde, dar îşi pierde repede şirul. Pe urmă, începe să devieze. Bolboroseşte. Vorbeşte cu el însuşi. Gesticulează când enervat, când flegmatic, când ironic. Şi glasul i s-a schimbat.
Amestecă vorbe româneşti cu altele, ca dintr-o limbă ciudată, necunoscută, un amestec, ai zice, de flamandă, franceză şi germană.
Când duce paharul la gură, mâna lui Bacovia tremură. Poetul fumează ţigară după ţigară, pe care le face singur. Cu toate că s-a ameţit de-a binelea, de fiecare dată îmi învârteşte şi mie una, pe care o aşază, fără a spune un cuvânt, pe măsuţă. La un moment dat, este cuprins de panică; i se pare că nu mai e vin în sticlă, îl liniştesc, îi spun că mai este. Se pare că n-a auzit, căci se adresează soţiei, cu o voce tremurată:
— Da’ nu mai dai o carafă de vin dumneata?
Ochii îi sunt împăienjeniţi şi parcă întregul trup e pradă acelui „tremur satanic“ de care aminteşte unul dintre versurile bacoviene. Agatha Bacovia îl fixează sever, îngrijorată şi mustrătoare, ne povesteşte despre înclinaţia pentru băutură a poetului, care — spune dânsa — bea, de multe ori, de la miezul nopţii până dimineaţa.
Odată (povesteşte doamna Bacovia), pe când eram plecată, a băut toată noaptea, singur în toată casa şi a cântat, şi a vorbit, cum îi e obiceiul. Nu era cu el decât câinele, care îi acompania cântecele urlând.
— I-a dat să bea și câinelui, completează Bacovia-junior.
Privesc de jur împrejur aceste odăițe, încărcate de o tristețe prăfuită, exhalând acel miros atât de caracteristic al încăperilor de oameni săraci. Obiecte care mă întristează profund: o scoică roză sus pe un dulap, un „presse papier“ de cristal prin care se strevăd floricele multicolore, un portret al lui Bacovia lucrat banal de un pictor necunoscut… Pe un birou, în neorânduială, câteva cărţi (printre ele, volumul din operele lui Ştefan Petică, tipărit de Fundaţia pentru literatură şi artă).
Ciudată impresia de angulos pe care ţi-o dă acest grup, îndeosebi doamna Bacovia şi tânărul fiu al lui Bacovia, Gabriel, pe ale căror feţe se reflectează când uimirea, când exasperarea, când o dureroasă expresie de surpriză şi incertitudine. Bacovia-junior spune:
– Nu-mi place că tata scrie numai despre cimitire…
Când doamna Bacovia încearcă să-l pună la punct, se aprinde şi e greu potolit. Mă gândesc la grijile şi greutăţile teribile pe care trebuie să le suporte, singură, această biată femeie, nervoasă la rându-i şi, desigur, bolnavă. Bacovia are 130.000 lei pe lună de la Ministerul Minelor şi Petrolului, unde are un fel de post de bibliotecar, mai mult o pomană şi, foarte sigur, o batjocură. Dânsa e profesoară, încă vreo 300.000 lei pe lună. Din 430.000 lei trebuie să trăiască trei inşi, printre care un mare poet, bolnav, spre sfârşitul zilelor. Asta ar veni cam 14.000 de lei pe zi! Adică preţul unui kilogram de carne.
Sunt sigur că nu sunt sătui niciodată. Doamna Bacovia îmi arată un nou manuscris al lui Bacovia: „Ştanţe burgheze”. Spune că-l va edita „Casa Şcoalelor”, îmi arată şi o corectură. Sunt scandalizat: formatul e acel al „Visului Maicii Domnului”, litera e o ruşine. O întreb pe doamna Bacovia cum a putut să accepte asemenea condiţii. Îmi mărturiseşte că-i este frică să protesteze, nu de altceva, dar — dacă ar face-o — s-ar putea să nu i se mai editeze cartea lui Bacovia deloc.
– Aş vrea, îmi spune doamna, să apară cât mai curând, chiar în cuprinsul acestei luni. Ne trebuiesc bani. Vine iarna.
Îmi mai spune că tirajul cărţii va fi de… o mie exemplare. O rog să vină a doua zi împreună cu mine la Imprimeria Naţională. Vreau să obţin pentru volumul lui Bacovia alte condiţii grafice. Acceptă, nu fără oarecare ezitări, dacă o să iasă rău, dacă o să se supere Mircea Florian (directorul „Casei Şcoalelor”). În timp ce discut cu doamna, Bacovia e într-un nesfârşit solilocviu. Gesticulează, bolboroseşte, amestecate, cuvinte româneşti (şi ele alambicate) cu vorbe stranii de pe altă planetă, pare din când în când că, înainte de a le elibera, ascultă murmurul subteran al acestor fraze incoerente, dintre care, însă, uneori, ca într-o halucinantă străfulgerare, ţâşneşte câte un cuvânt, câte o propoziţie de o uimitoare inspiraţie.
Cu colţurile buzelor căzute, cu o mimică de deznădejde fără apel, Bacovia îşi şopteşte la un moment dat, numai pentru el: „Corpul este un obiect”. Am impresia că poetul nu-şi mai dă acum seama că mai sunt şi alte fiinţe în jur. Dar când fiul său îi aduce un pisoi şi— aşternându-i-l în poală — îl întreabă: “Ştii cine-i ăsta, tată?”, Bacovia zâmbeşte, diafanizat deodată, şi răspunde mângâind delicat, aproape fără să-i atingă blana, animalul: „Asta e Gioachimes…”
Apare şi o pisică. “Asta e Roza”, spune Bacovia. “S-o bat?”, întreabă Gabriel… Nu! Să n-o lezezi, să n-o lezezi…”, după care rămâne iarăși cu ochii în gol.
– În fiecare seară, ne spune doamna Bacovia, Bacovia pune căciulițe de hârtie trandafirilor din grădină.
Îl aud pe Bacovia șoptind: „O regină a fost prin ţările carpante” (probabil se gândeşte la Carmen Sylva). Tăcere. Pe urmă, gesticulând: „Am expectative că ninge cam furtunantic” (furtună antică, adică furtunantic).
Apoi, ca şi cum ar fi găsit ceva căutat de foarte multă vreme:
– Dar ce se mai aude cu Alexander Stamatiante? Pe zei! Maria Alexander Stamatiante mi-a fost mie ca un prieten! Ce mai e cu el? Tot la şcoala de industrie şi comerciale?
Doamna Bacovia ne povesteşte despre zilele când a trebuit să-l interneze pe poet în spitalul de boli nervoase din Bucureşti.
– L-am internat în 1930, la Obregia. Suferea de o psihonevroză gravă. Căzuse într-o stare de abulie, din care era aproape cu neputinţă să fie smuls. Trecea de la epoci de depresiune şi abulie totală, când nu voia să scoată un cuvânt, la epoci de orgoliu nemăsurat, în decursul cărora se dispreţuia pentru faptul că a putut să accepte să fie copist la minister.
Vinul e pe sfârşite. Cu glasul vibrând de o spaimă tainică şi parcă şi de indignare că paharul e gol, Bacovia se adresează din nou soţiei:
– Ei, Constantin Constantinovici, mai dăm şi noi o jumătate de vin?
Stă crispat, aşteptând să primească un răspuns, dar cum răspunsul se lasă aşteptat, recade în el însuşi şi reia bolboroselile, fosforescentele — uneori stranii, alteori comice — bolboroseli. Pe urmă, devine iarăşi agitat şi din nou spune soţiei, ca pentru a-i capta bunăvoinţa:
— Ascultă, eu sunt dator la Nicolae-Eugen. (Nicolae-Eugen sunt, vezi bine, eu, metamorfozat astfel de Bacovia).
După aceea, înfricoşat parcă, întreabă:
– Cât e ora?
Doamna Bacovia îmi spune că poetul nu poate să sufere ceasurile.
– A avut un ceas de aur cu capac dublu. Într-o zi, a rupt capacele şi le-a aruncat cu restul ceasului în foc. Accese de furie are şi când vede imaginea aceea din colţ a lui Christos. A vrut s-o distrugă de mai multe ori. Ultima oară, a spart rama cu lovituri de baston.
Bacovia nu aude ce vorbim. Tresare din când în când şi murmură: „Cum poţi să faci din apă vin?” sau: „Morişca nu se mai învârteşte…” sau „Ochiul meu e tardiv…”
Doamna Bacovia ne spune că, altădată, poetului îi făcea plăcere să cânte la vioară.
A scris (ne informează doamna Bacovia) şi compoziţii pentru poezii din Eminescu şi Petică. Poetul a auzit frânturi din conversaţie, căci ţine să ne spună: „Am compus un cântec ca din Beethoven…”
De când a început să se ameţească, îl aud pe Bacovia întrebându-se, din timp în timp:
— „Dar cine-i acela Denröde? Undenröde?”
Mi se pare că aflu izvorul acestui nume misterios în Uvedenrode a lui Ion Barbu. Se pare că, în asemenea momente, Bacovia îşi reaminteşte de aprecierile pe care le-a debitat Ion Barbu despre poezia bacoviană.
„Bacovia era grav bolnav (îmi spune doamna), când Barbu l-a calificat drept «Cucuvaia poeziei româneşti». Nu cu mulţi ani după aceea, când m-am dus la Fundaţiile regale ca să cer o slujbă pentru Bacovia, i s-a oferit un post de comis-voiajor. «De, doamnă, ce vreţi (mi s-a spus), poezie, sărăcie!»”.
Bacovia, care a aruncat iarăşi un ochi spre sticlele goale şi spre ceştile de cafea secate, tresare din nou şi din nou se adresează, cu un accent jumătate revoltat, jumătate rugător, soţiei:
— Ei, dar nu ne mai faci înc-o cafea…
Și cântă apoi, înăbuşit, câteva acorduri din melodia compusă la „Fecioarele albe” ale lui Petică. Chipul i s-a ridat macabru, toată faţa exprimă suferinţă.
Când ne ridicăm să plecăm, e trecut de ora 9.
Suntem conduşi de Bacovia şi de soţia sa până la portiţă. În antreu, Bacovia îmi ia mîna şi-mi spune:
— Vasile Eugen, eu te iubesc pe dumneata.
Pe trepte, afară, îi ţin mâinile osoase, lungi, frumoase, în mâinile mele; simt cum pulsul îi svâcneşte în palmă.
Doamna Bacovia îi oferă doi trandafiri Floricăi”.
*** Eugen Jebeleanu
Textul a fost scris în septembrie 1946 și a fost publicat în 1990, în revista România literară.
