Puțini artiști au avut un nume atât de potrivit destinului lor precum soprana Arta Florescu. Pentru publicul care a ascultat-o decenii la rând pe scena Operei Române, prenumele ei a devenit sinonim cu rafinamentul și noblețea artei lirice.
Născută pe 10 martie 1921 la București, în vechea familie boierească Florescu (un unchi, Dimitrie G. Florescu, a fost compozitorul romanței „Steluța”, pe versurile lui Vasile Alecsandri), Arta Florescu a urmat Conservatorul, fiind eleva lui Mihail Jora, Constantin Brăiloiu și Mihail Vulpescu.
Când vorbea despre începuturile sale, o făcea cu o vitalitate care contrazicea orice calcul al anilor. În interviuri, evoca adesea cele „trei debuturi”: primul, la doar cinci ani, pe scena teatrului „Elbis” din Constanța; al doilea, la radio; al treilea, cel adevărat, în 1942, pe scena Operei Române, în rolul Luciei din opera lui Donizetti.
Primul contact cu publicul nu a fost lipsit de emoții. Fetița-minune, aplaudată cu entuziasm, s-a speriat și a fugit în culise înainte să termine refrenul. A fost nevoie de intervenția mamei pentru a o aduce înapoi pe scenă. În spatele acestei scene tandre se afla însă un destin bine conturat. În casa familiei, avea să spună mai târziu artista, muzica era „ca aerul, ca apa, ca pâinea”.
A învățat de mică tainele pianului și ale viorii, iar talentul i-a fost observat devreme. În anii de școală, pe când era elevă de liceu, a fost remarcată de dirijorul Theodor Rogalski, care a invitat-o să cânte la radio, iar până la consacrarea pe marile scene nu mai era decât un pas.
Evenimentul s-a produs în seara de 5 noiembrie 1942, când afișele Operei Române din București anunțau debutul unei tinere soprane într-unul dintre cele mai dificile roluri din repertoriul liric: Lucia di Lammermoor. După celebra scenă a nebuniei, publicul și criticii au realizat că Arta Florescu era o interpretă completă, capabilă să unească tehnica vocală și expresia dramatică într-o formulă rară.
Un an mai târziu, tânăra soprană urca pe scena Ateneului Român: „Recentul concert dat de domnișoara Arta Florescu la Ateneul Român a însemnat pentru tânăra și talentata noastră artistă o reală consacrare, atât prin eclecticul program dificil, cu totul diferențiat de șabloanele audițiilor similare, cât și prin prezența întregii pleiade a muzicienilor noștri care au ținut să-i onoreze recitalul. Strânși în jurul maestrului George Enescu, printre auditori se aflau d-nii George Georgescu, Mihail Jora, Brediceanu, Emanoil Ciomac, Alfred Alessandrescu, Sandu Albu, Cocea, Stroescu și alții. (…)
Frazare, dicțiune, indiferent limba în care cântă, o voce bine pozată, respirație îndelungă, dând putința de a colora fraza și a scoate efecte desăvârșite. Domnia sa cântă cu nerv, patos și inteligență muzicală. Se acordă perfect aerul de ingenuă și coloratura vocii cu jocul de scenă care fac din Arta Florescu o interpretă ideală și pentru lied, și pentru cântul românesc, ca și pentru Operă, unde a debutat strălucit și a obținut mari succese”, consemna ziarul Viața în noiembrie 1943.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, a devenit angajată a Operei Române și a început o muncă riguroasă de perfecționare. A studiat la Geneva și la Viena, și-a cultivat neobosit vocea și a trecut treptat de la repertoriul de soprană lejeră la cel liric, apoi lirico-dramatic.
Pe scenă, a dat viață unor eroine care au intrat definitiv în memoria publicului: Lucia, Margareta, Tosca, Aida, Desdemona, Mareșala, Elisabeta din Don Carlos, Dona Ana din Don Giovanni, Elsa din Lohengrin. Repertoriul ei a depășit 30 de roluri, iar fiecare apariție era pregătită cu o seriozitate obsesivă.
În 1960, când regizorul Mihai Iacob a realizat filmul biografic „Darclée”, inspirat din viața sopranei Haricleea Darclée, al cărei rol a fost interpretat de Silvia Popovici, Arta Florescu a fost cea care a înregistrat vocea, dublând-o într-un sincron perfect pe tânăra actriță.
Pentru Arta Florescu, un rol era o problemă de conștiință profesională. Nu accepta improvizația și nu făcea concesii. „Arta nu imită, nu copiază”, spuneau cei care au cunoscut-o.
La vârsta de 47 de ani, aflată în plină glorie, s-a retras de pe scenă, pentru că a simțit o imperfecțiune în propria-i voce și a devenit profesor universitar și șefa catedrei de canto la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București. Arta Florescu a format o întreagă generație de muzicieni, contribuind decisiv la afirmarea școlii românești de canto clasic.
Nume precum Viorica Cortez, Marina Krîlovici, Agatha Druzescu, Adriana Codreanu, Eugenia Moldoveanu sau Maria Slătinaru au trecut prin mâinile ei, iar mai târziu au confirmat pe scenele lumii valoarea unei pedagogii bazate pe disciplină, rigoare și intuiție.
„Nu aștept în clasă apariția talentelor, merg în întâmpinarea lor”, spunea într-un interviu Arta Florescu. Detecta vocile cu potențial și le modela cu răbdare, având o remarcabilă capacitate de a anticipa evoluția unei cariere.
Prestigiul și autoritatea ei au depășit granițele țării, fiind invitată să facă parte din jurii internaționale la concursurile de canto de la Toulouse, Praga, Rio de Janeiro, Moscova, Zwickau, Berlin sau Varșovia. În ultimii ani ai vieții, a vorbit adesea despre criza Operei Române, instituție pe care o considera „casa ei”, insistând asupra disciplinei, organizării, rolului dirijorului și nevoii de a da o șansă reală tinerilor artiști.
Arta Florescu s-a stins pe 6 iulie 1998, la vârsta de 77 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Reînvierea.
