Acasă la Aurel Vlaicu, un reportaj emoționant din 1934

“La câţiva kilometri de Orăştie se află satul Binţinţi. E o aşezare românească de gospodari harnici şi cuprinşi. Acum mai bine de cincizeci de ani, pe 6 noiembrie (19 noiembrie pe stil nou) 1882 s-a născut aici copilul Aurel, fiul fruntaşului Dumitru Vlaicu. Nici atunci, nici mai târziu, nici badea Dumitru Vlaicu şi nici ceilalţi gospodari de aici n-ar fi putut bănui că după ani şi ani satul lor va fi mândru să poarte numele copilului Aurel Vlaicu.

Lelea Ana, mama copilului de atunci, împovărată de ani, locuieşte azi în aceeaşi casă din comuna Binţinţi. În curtea ei, însă, pe un soclu de marmură, stă turnat în bronz chipul fiului iubit.

Comuna se numeşte acum Aurel Vlaicu.

Câtă glorie pentru o mamă! Dar şi câtă durere! Poate că s-ar fi mulţumit să-şi ştie copilul rămas la coarnele plugului, simplu ţăran, care să-i fie împreună cu ceilalţi copii, nădejde pentru bătrâneţe. Sau poate că femeia cu judecată simplă, dar sănătoasă a înţeles că prin jertfa ei de mamă a dat ţării un nume mare, un nume care o înalţă printre celelalte popoare.

Cu gândul ăsta am coborât din tren în staţia Aurel Vlaicu. Apoi pe-o cărăruie am intrat în satul de pe malul Mureşului.

*

După douăzeci de ani de la moartea celui care a fost Aurel Vlaicu, o vizită prin locurile în care el s-a născut şi a trăit nu poate fi lipsită de interes. Îţi este dat însă, ca pe lângă ceea ce știi privitor la copilăria luminoasă a marelui inventator, să mai cunoşti şi pagini de durere legate de gloria şi sărăcia familiei Vlaicu. Vinovata nepăsare a oficialităţii apare şi de data aceasta alături de domnul grav şi serios care face politică şi care făgăduieşte generos în opoziţie ca să uite de cinstea obrazului când e la putere.

Acasă la Vlaicu

În casa bătrânească rămasă de la Dumitru Vlaicu, gospodar de frunte, fost mai mulţi ani primar la Binţinţi, locuieşte acum Ana Vlaicu cu fiul Ion Vlaicu, care are şi el două fiice, una măritată cu învăţătorul Popescu din comună.

Badea Ion Vlaicu e un român dezgheţat, vânjos şi plin de viaţă. E îmbrăcat ca la ţară, dar faţa şi-o poartă rasă ca un actor. Şi poate că ar fi fost un mare actor. Fiindcă dacă e simpatic la înfăţişare, badea Ion te cucerește de cum începe să vorbească. Are un dar deosebit să evoce oameni şi întâmplări de demult, să te facă să-i vezi parcă în faţă. Când vorbeşte, lasă puţin pleoapele peste ochii albaştri, luminoşi şi-şi punctează fiecare frază cu un râs cald. Mai presus de toate, Ion Vlaicu are însă o mână meşteră cu care face fel de fel de minunăţii, întruchipează desăvârşit ţăranul român, deştept, muncitor, spiritual şi dominat de un bun simţ care face din el un bun exemplu pentru mulţi „domni” cu carte. Deşi a trăit la oraş, a ştiut să-şi păstreze toată frăgezimea sufletească şi să nu se lase influenţat de deprinderile rele.

Am venit la Binţinţi odată cu Victor Ion Popa care pregăteşte o viaţă romanţată a lui Aurel Vlaicu şi care se documentează la faţa locului asupra copilăriei şi vieţii marelui inventator.

Primul zbor

Badea Ion ne arată întreaga gospodărie, ne arată atelierul său de lucru în care acum douăzeci şi cinci de ani a lucrat, sub supravegherea fratelui său, primul avion de lemn, fără motor. Ne conduce prin grajd, prin şură şi prin grădina din fundul curţii.

— Pe-aici, prin fund am scos aeroplanul după ce l-am făcut. Tata ne tot ocăra fiindcă maşina ţinea loc în şură şi îl încurca de nu mai putea pune nici căruţa, nici celelalte unelte de plugărit.

Ne-am dus cu ea tocmai pe locul de păşune, spre Mureş. Am legat-o cu o frânghie şi am suit în ea pe o soră a noastră de patru ani. Apoi fratele meu, eu şi alţi băieţi din sat am început a trage de frânghie. Maşina a prins a alerga pe câmp şi odată s-a ridicat în aer. Cea dintâi a zburat atunci sora noastră. După aceea s-a urcat şi fratele meu şi a zburat şi el. Dar când a aflat tatăl nostru că am pus o pe sora cea mică să zboare cu maşina, era să ne tragă o bătae…

— Mă, mişeilor, ne-a zis, ce, vreţi să-mi omorâţi copila? Să nu vă mai prind, că vă rup oasele. Tatăl nostru era om tare aspru. Dar nu-i vorbă, că noi tot nu ne-am lăsat de maşina de zburat, adăugă badea Ion.

Ne pofteşte în casă. Pe prispă stă o bicicletă veche rezemată de zid.

­— Aista-i bicicălul adus de frate-meu, Aurel, după ce a ieşit student. De mult voise el să aibă aşa ceva. Când eram mici, făceam bicicăle de lemn. El îmi spunea cum să fac roţile, osiile şi spiţele, iar eu le ciopleam de le făceam taman ca alea de fabrică. În loc de gumă, noi puneam pe roţi rafie împletită. Şi aşa fain mergea, că veneau toţi copiii din Binţinţi să înveţe să călărească. Frate-meu îi lăsa pe bicicăl, tot cum îi lăsa mai târziu pe flăcăi în aeroplan. După ce trăgeau la frânghie, băieţii treceau pe rând în maşină şi zburau şi ei. Şi eu am zburat, dar nu aşa ca Aurel. El legase de aripi câte o sfoară care atârna în jos şi de care ţineau ceilalţi băieţi. Când zbura el, băieţii lăsau libere sforile şi maşina se ridica în sus. Când zburam noi, ceilalţi, însă, el nu ne dădea voie să ne ridicăm prea mult, de frică să nu ni se întâmple ceva. Câte unul din flăcăi se ruga atunci să-l lase şi pe el să se urce mai sus, dar fratele meu se împotrivea şi nu voia. După ce căram maşina la loc în şură, ne duceam cu toţii la o cârciumă şi el ne cinstea cu o glaje de vin.

Alături de bicicletă, tot pe prispă, se află o motocicletă veche, cu doi cilindri.

— Este tot de la Aurel, ne lămureşte badea Ion. A cumpărat-o de la Viena. Mai târziu, după ce şi-a cumpărat automobilul, mi-a dat-o mie. El o desfăcea bucăţi, o ştergea, o ungea şi apoi o făcea la loc de mergea ca ceasul. Dar poftiţi şi în odaie.

Amintiri de la Vlaicu

Intrăm într-o tindă întunecoasă şi de aici trecem în odaia în care se păstrează toate amintirile rămase de la Aurel Vlaicu.

Iată pe pereţi fotografii instantanee care reprezintă avionul Vlaicu Nr. 1 şi Nr. 2 în plin zbor, la Cotroceni şi Chitila. Iată-l pe curajosul aviator înconjurat de prieteni. Peste tot fotografii făcute la meetingurile de aviaţie, ţinute în oraşele din Ardeal. Pe unul din pereţi, într-un cadru mare, portrete de-ale sprijinitorilor săi. Iată-l pe Chendi, pe Goga, pe St. O. Iosif şi pe câţi alţii… Într-un colţ, într-un cadru mic, e o fotografie a domnului dr. Lupu. E înfăţişat in uniformă de soldat sanitar, poartă mustăţi mari şi o bandă cu crucea pe braţul stâng… Gata să nu-l recunosc!

Pe un alt perete atârnă o fotografie a lui Aurel Vlaicu, peste care mâna pioasă a fratelui său a aşezat o cunună de bronz. Am privit-o de aproape. Este cununa ce i-a fost dată odată cu premiul câştigat la Aspern, în Germania, când la un concurs ce consta din probe foarte grele aviatorul român i-a bătut pe toţi ceilalţi concurenţi.

Pe o măsuţă e un mic gramofon cu goarnă de aluminium, aproape o jucărie delicată construită tot de mâna meşteră a lui Vlaicu. Este gramofonul căreia i-a adaptat o membrană inventată de el şi pe care a vândut-o unei case străine pe un preţ de nimic.

Ion Vlaicu ne-a arătat apoi plăcile cu cântecele preferate ale fratelui său. Ne-a mai arătat cărţile şi obiectele ce îi aparţinuseră şi câte altele. Am rugat pe badea Ion să ne spună ceva despre planurile rămase de la Vlaicu. Lucru surprinzător, marele inventator lucra prea puţin după planuri. El îşi avea maşină lui de zburat concepută în mintea-i clară în toate amănuntele.

— Frate-meu, spune Ion Vlaicu, nu prea lucra după planuri, îşi făcea el însuşi piesele mai grele, iar când avea nevoie de schiţe sau desene, le desena pe bucăţele de hârtie pe care le ţinea prin buzunare. Când era la Bucureşti, la Arsenal, el lucra la rând cu ceilalţi lucrători şi seara încuia totul de nu mai putea nimeni să vadă cum ticluieşte el maşina de zburat.

Schiţe şi planuri nu prea avem de la el, dar ne-au rămas în schimb alte lucruri de preţ. Mă tot bate gândul să fac eu aşa un fel de muzeu cu ele, dar nu prea am bani. Dacă ar da şi statul ceva, nu mult, le-am putea barem strânge pe toate la un loc…

Badea Ion a oftat adânc. Şi peste puţin am înţeles ce gând l-a abătut pe fratele lui Aurel Vlaicu atunci când glasul i s-a întristat deodată.

După o clipă de tăcere, iar şi-a înseninat chipul cu un zâmbet şi-a prins a vorbi.

Dumitru Vlaicu, tatăl lui Aurel Vlaicu, a fost un fruntaş al comunei Binţinţi, mulţi ani a condus gospodăria satului, cu voia consătenilor care îl preţuiau îndeajuns. În timpurile de lupte politice şi naţionale, Aurel Vlaicu avea în el un adevărat colaborator.

Când gospodarul Dumitru Vlaicu a văzut râvna la învăţătură, inteligenţa şi îndemânarea fiului său, Aurel, a înţeles că datoria sa este să-şi lase copilul să înveţe carte mai departe, la şcolile de la oraş.

Şi astfel Aurel, prin truda şi economia făcută de întreaga familie, a putut pleca întâi la Orăştie, apoi la Sibiu şi de aici la Budapesta şi la Viena.

Şi băiatul a învăţat carte şi a ajuns mândria familiei, a satului său şi a întregii ţări. Nimeni nu ştie însă cu preţul câtor jertfe şi a câtor privaţiuni!

Aurel Vlaicu, după ce se impusese în lumea întreagă prin construcţia avionului său genial, prin zborurile sale de la Bucureşti şi din străinătate, a întreprins un număr de turnee și meetinguri în Ardeal. Poporul român din provincia de peste munţi, cu acea intuiţie care îl caracterizează, a înţeles marea lor semnificaţie. Prin zborurile sale, Vlaicu a contribuit la mărirea entuziasmului de care a fost nevoie după câţiva ani numai. Aviatorul a zburat fără să-şi precupeţească curajul şi liniştea peste tot, chiar şi în sătuleţe modeste. Poporul l-a urmărit, l-a admirat şi l-a aclamat peste tot. Sumele realizate de el în zborurile din Ardeal, Vlaicu le-a strâns. A început apoi construcţia aparatului „numărul 3“, căruia îi adusese numeroase perfecţionări şi căruia îi comandase în străinătate un motor Gnomme de 80 cai putere. N-a ajuns însă să zboare cu acesta, căci a plecat tot cu avionul nr. 2 să treacă munţii și a căzut zdrobit sub sfărâmaturile lui.

Avionul lui Vlaicu

Pe urma lui Vlaicu a rămas la Bucureşti un aparat nou, un hangar, un automobil şi nenumărate unelte. Toate acestea au fost ridicate de germani în timpul ocupaţiei şi duse din ţară.

Nimeni nu s-a mai interesat de soarta avionului lui Vlaicu. Cineva care a fost în Germania a mărturisit că a văzut avionul expus la Berlin; altcineva, însă, arată că l-a văzut la o expoziţie aviatică dintr-alt oraş de provincie din Germania. Oriunde ar fi el, adevărul este că acest aeroplan 3 este pentru totdeauna pierdut.

O compensaţie se poate obţine pentru familia lui Vlaicu sub forma despăgubirilor de război.

Raportată la preţul de azi, suma ce s-ar cuveni familiei lui Vlaicu, care o duce destul de greu, ar fi trei milioane lei. Nimeni nu s-a gândit că în afară de o placă comemorativă şi un bust de bronz, aşezat alături de casa veche părintească, familia numeroasă și săracă a inventatorului mai are dreptul să valorifice ceea ce a rămas de la el.

Ion Vlaicu s-a adresat odată dlui G. Tătărăscu, pe când era subsecretar de stat. I s-a făgăduit că se va face așa fel încât să se încaseze despăgubirile de război. Tot pe atunci, fratele lui Vlaicu l-a rugat şi pe d. Aurel Vlad, cunoscut fruntaş al partidului national ţarănesc, să intervină. Fostul ministru de mai târziu i-a dat un răspuns plin de nădejdi.

Şi badea Ion a aşteptat răbdător. Iar când în 1928 protectorul său era ministru, s-a suit în tren şi după ore lungi şi chinuitoare a ajuns la Bucureşti.

A bătut umil la uşă, a aşteptat cuviincios răspunsul şi când i s-a zis intră, el a intrat…

— Să trăiţi, domnule ministru!

Ministrul se afla la biroul său mare, încărcat de hârtii. A ridicat ochii şi l-a văzut.

— Noroc, Ioane! Ce necaz te aduce pe-aci?

— Apăi ştiţi dumneavoastră bine.

— Nu-mi aduc aminte, ia spune tu.

— Chestia cu dreptul nostrum, despăgubirile de război…

Înaltul demnitar rămâne puţin pe gânduri.

— Chestia cu despăgubirile? Păi, vezi tu, Ioane, tare-i greu. Ţara e săracă acum că au luat ăia tot şi de unde să-ţi mai dăm?

Ion Vlaicu a înţeles. A zis iară ziua bună, şi-a pus pe cap pălăria şi s-a întors iar la Binţinţi, sătul de făgăduielile „domnilor”. N-a mai avut curaj să mai încerce pe la alţii. Nu s-a mai dus nici la d. Tătărăscu, care îi făgăduise sprijin pe când era subsecretar de stat. Nu s-a dus la d-sa nici de când e prim-ministru al ţării.

Rău a făcut badea Ion Vlaicu, fiindcă desigur că ceea ce a făgăduit acum zece ani tânărul şi entuziastul subsecretar de stat Tătărăscu va împlini astăzi bucuros primul-ministru Tătărăscu…”

*** Reportaj publicat în ziarul Universul din 1 august 1934

Aeroplanul dispărut fără urmă

Avionul Vlaicu III, a cărui construcție începuse în 1912, a fost unul dintre primele aparate cu scheletul aproape integral metalic, cu calităţi aerodinamice deosebite şi cu un inel metalic de răcire în jurul cilindrilor motorului, dar a fost finalizat după moartea aviatorului.

Pentru finanțarea aeroplananului s-a organizat o colectă publică la care a contribuit și industriaşul bucureştean Dumitru M Bragadiru cu suma de 1000 coroane, însoţind banii cu următoarea scrisoare adresată ziarului Românul, cel care a derulat campania de presă:

“Însufleţit de frumoasa iniţiativă ce aţi luat pentru a pune la dispoziţia marelui nostru inventator Aurel Vlaicu fondul necesar la construirea noului său aeroplan, vă rog să primiţi şi din partea mea suma de 1000 (una mie) coroane în alăturatul cec asemnat Casei de păstrare a comitetului Arad.

Cred că această modestă contribuţiune, pe care o jertfesc din toată inima, nu vă va jigni nobila ambiţie de a strânge întreg fondul necesar numai de la românii din Ardeal şi Ungaria”.

Suma adunată pentru Vlaicu III era de peste 5000 coroane în iulie 1912. Întrebat dacă sunt acceptate și donații colective, comitetul de iniţiativă de la “Românul” a scris:

“Răspundem cu da. Condiţia este însă ca colecta să atingă suma minimală de 20 coroane. Astfel poate contribui spre pildă «Tinerimea română din comuna X.», «Societatea de lectură cutare», «comuna bisericească ori politică cutare» şi altele. În cazuri de acestea, în cartea de aur proiectată se va induce numele colectiv sub care s-a făcut donaţia. În chipul acesta se oferă ocaziune ca fiecare român, chiar şi cel mai sărac, să poată contribui cu obolul său pentru aeroplanul Vlaicu III”.

Rechiziționat în timpul ocupației germane a Bucureștiului, aparatul de zbor a fost văzut ultima dată în 1942 la Berlin, de câțiva ofițeri români.

Puteți citi și:

13 septembrie 1913 | Moartea lui Aurel Vlaicu (informații inedite)