Maria Lătărețu: Vă las cântecele mele

Maria Lătărețu s-a născut pe 7 noiembrie 1911 la Bălcești, în Gorj, într-o familie săracă. Încă din copilărie a cântat la hore, nunți și petreceri, iar în 1928, la vârsta de 17 ani, s-a căsătorit cu vioristul Mihai (cunoscut ca Tică) Lătărețu din comuna Lelești, cei doi colindând împreună satele gorjene.

Tânăra a ajuns pentru prima dată în București în 1933, a fost angajată pentru o scurtă perioadă de timp la localul „La fânăreasă”, apoi a revenit în Gorjul natal. Aici a fost descoperită în 1937 de o echipă de cercetători în etnomuzicologie formată din Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, Tiberiu Alexandru și Mihai Pop care, încântați de vocea ei, au invitat-o la București pentru a o înregistra în studiourile Institutului de folclor.

Într-un interviu acordat în 1970, artista a vorbit despre începuturile carierei:

“— Aţi cucerit un public foarte larg cu melodiile interpretate. Vă vin necontenit aplauze pretutindeni. Care este cheia succesului unui cântăreţ de muzică populară?

— Un cântăreţ trebuie să-și poarte în suflet cântecele. De multe ori rădăcinile lui sunt foarte importante pentru că s-a format într-un mediu şi aduce publicului sentimentele acelui mediu. Eu vorbesc mult în cântecele mele de natură şi de dragoste, fiindcă aşa simt.

— Drumul carierei dumneavoastră a fost spinos?

— Da, mai ales la început. M-am născut dintr-o familie de oameni săraci. Și m-am afirmat cum am putut, dar prin talent în primul rând. Totuși, la șaisprezece ani eram cunoscută în jurul Gorjului. Îmi amintesc că am fost chemată să cânt la o nuntă într-un sat de lângă Râmnicu Vâlcea. Mi s-a făcut şi reclamă, îmi pare rău că nu am niciun afiş de acolo. Dar ţin minte ce scria pe ele. „Cântă Mariţa de la Gorj. Se serveşte păstrată cu mămăligă”.

— De cine aţi fost remarcată şi impusă atenţiei publicului larg?

— De Constantin Brăiloiu, Harry Brauner şi Tiberiu Alexandru. Oamenii aceştia m-au ajutat foarte, foarte mult. Le datorez drumul meu”.

De-a lungul carierei, Maria Lătărețu a cântat cu cei mai mari șefi de orchestră și dirijori ai epocii, printre care Gelu Barabancea, Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu, George Vancu sau Florea Cioacă. Artista a imprimat zeci de discuri cu Orchestra Barbu Lăutarul, Orchestra Electrecord, Orchestra de muzică populară Radio, în prima parte a carierei, înregistrându-și piesele pe cilindri de fonograf pentru Arhiva de Folclor a Societății Compozitorilor Români, apoi pentru casa de discuri Columbia. Din 13 martie 1939, datorită lui Constantin Brăiloiu, a făcut imprimări pentru casa de discuri Cristal (viitoarea Electrecord).

Într-un alt interviu acordat în 1971, Maria Lătărețu mărturisea că își dorește să scrie o carte:

“— Marie, dragă Marie, ca să fim un ton cu cântecul pe care l-aţi creat, înainte de a vă produce la microfon, unde aţi cântat?

— În pridvor, pe prispa casei. Aveam 5—6 anişori când, în lipsa părinţilor plecaţi la câmp, mă trezeam cât era ziulica de mare cântând şi cu zeci de spectatori pe la uluci.

— Aţi mai cântat atunci şi prin alte părţi?

— Pe la cules de prune, fiindcă oamenilor satului le plăcea să mă ia cu ei. Eu eram mică, purtam cămaşă oltenească şi catrinţă cu mărgele cu care gândesc că-i fermecau şi mai mult. Altminteri nu m-ar fi chemat să le cânt. Toţi îmi spuneau Mariţa lui nenea Ion.

— Deci cântecul românesc a fost şi este un fel de raţiune a existenţei…

— Aş spune mai degrabă o raţiune a inimii. Încă din anii copilăriei petrecute în Bălceştii scăldaţi de apa Gorjului m-am îndrăgostit de cântecul popular, de marea lui frumuseţe. La izvorul lui m-aplec de mai bine de o jumătate de veac şi tot atâta timp am strâns tezaur după tezaur. Cântecele ţării sunt şi cântecele mele.

— Aţi mai fost pe drumul Gorjului?

— Vin adeseori cu drag, dar şi cu emoţie. Fiindcă, ori de câte ori mă abat pe aici, o revăd pe fata din Bălceşti susţinând la 18 ani prima ei compoziţie, „Lung e drumul Gorjului”.

— Un drum care v-a deschis calea succesului.

— Într-adevăr, am compus apoi multe cântece în care am adunat toate şoaptele codrului, ale Jiului, “Se ceartă bradul cu plopul”, „Cireşule, frunză rară“, „Sub straşina casei mele“…

— Maria Lătăreţu compozitoare…

— Să nu vă surprindă, încerc să devin şi scriitoare. Am început să-mi scriu memoriile cărora le-am dat drept motto versurile: „Mai ţii tu minte, dragă Marie / Când nu erau struguri copţi la vie / Şi tu erai mică, Măriuţă / Nu ştiai să dai nenii guriţă”. Sunt versurile unuia dintre cântecele care mi-au rămas cele mai dragi din creaţia mea.

— Aţi compus multe cântece?

— Sute. Dar cunosc câteva mii. Mă bucur ori de câte ori sunt invitată să cânt în faţa oamenilor satului. Am făcut acum câteva luni şi un disc, iar când cei de la televiziune nu mă uită, mai apar şi pe micul ecran. După amiezele, în timpul liber, mai răspund şi la scrisori, mai trimit şi fotografii la admiratori şi admiratoare”.

După doar un an, pe 27 septembrie 1972, Maria Lătărețu, care se afla într-un turneu în zona Botoșani, a murit în culisele căminului cultural din satul Românești, după câteva minute de la ieșirea de pe scenă. Cel care o cunoscuse cu ani în urmă, folcloristul Harry Brauner, a scris în revista Ramuri:

“Mă împac greu cu gândul… Cuvinte, nu găsesc cuvinte…

Sunt patruzeci de ani de atunci. Eram cu dascălul meu, profesorul Constantin Brăiloiu. Plaiuri gorjeneşti, un conac de odinioară, Maria Lătăreţu. Neaşteptată şi minunată clipă cu soarele în suflet. Frumoasă peste măsură. Tulburătoare privire plină de gingăşie, scăldată în bunătate şi omenie. Acompaniindu-se cu ghitara, îngânată de cinci muzicanţi populari, Maria se întrecea cu păsările cerului, răspundea privighetorilor, şoptitului izvorului, foşnitului frunzelor. Clopoţel de cristal, glasul limpede şi pătrunzător ne purta dincolo de vremuri, peste lacrima şi bucuria omenirii.

Urechea bucureşteanului nu era obişnuită nici cu „cântecul lung” oltenesc, nici cu înaripatele sârbe gorjeneşti. Casele străine de discuri imprimau muzica populară la întâmplare: de la tarafurile de prin cârciumi ce îşi îmbinau sunetele cu zăngănitul cleştelui grătarului special… Puzderii de discuri, cu îmbietoarea specificaţie „obscen“ pe etichetă, erau aruncate pe piaţă de către negustori lacomi de câştig… După nenumărate intervenţii, profesorul Constantin Brăiloiu reuşeşte să convingă pe reprezentanţii caselor străine de discuri să încerce a imprima muzica propusă de către Arhiva de folclor a Societăţii compozitorilor români. Aşa a trecut prima oară Maria Lătăreţu din Bălceştii Gorjului prin Bucureşti şi, odată cu ea, nesecătuitul repertoriu inedit de cântece gorjenești.

Discurile ei încep să fie căutate. Proprietarul restaurantului „La Căciularu” din spatele Gării de Nord o aduce din Gorj. Între trenuri şi mai cu seamă după ultimul tren, curtea restaurantului se încinge, la sunetele glasului Măriei Lătăreţu, de îndrăcitele jocuri gorjeneşti. La cererea ascultătorilor, este programată în nelipsita emisiune de folclor de la radio. Cântecul gorjenesc se impunea tuturor cu frumuseţile lui atât de specifice. Celelalte restaurante din preajma gării se văd obligate să aducă şi ele tarafuri cu cântăreţe din Gorj. Cartierul se preface în loc de întâlnire a oltenilor aflaţi în Capitală… Maria Lătăreţu este din ce în ce mai cunoscută. Oamenii de artă şi cultură vin s-o asculte. Revista „Vogue” îi închină un impresionant reportaj. Publicul ei creşte. Faima ei de asemenea. Şi timpul trece…

Săli arhipline o aclamă. Cântecele născocite de Maria Lătăreţu intră în patrimoniul folclorului cu o repeziciune uimitoare, în vorbe pline de gingăşie şi optimism cântă oamenilor frumuseţile naturii, iubirea, dragostea de viaţă, bucuria. Şi, de la un timp, şi-a manifestat insistent dorinţa de a i se înregistra un cîntec. „Va fi ultimul meu cântec”, spunea, poate cutremurată de un fior.

Iată un fragment din textul scris de ea însăşi pentru sârba ce-o compusese:

„Lume, dragă lume,

Ca mâine mă duc din tine,

Ştiu că nu vă pare bine,

Lume, draga mea.

Vă las vouă cântecu’,

Inima şi sufletu’.

Vă las cântecele mele,

Să vă petreceţi cu ele!

Lume, dragă lume,

M-ofilesc ca frunza-n vânt,

Când cade jos pe pământ,

O plouă şi-o bate vântul,

S-amestecă cu pământul,

O suflă vântul pe toată,

Parcă n-a fost niciodată…”

În ziua de 27 septembrie 1972, în comuna Româneşti din judeţul Botoşani, Maria Lătăreţu încheie programul concertului de muzică populară cu acest ultim cântec, îl cântă odată, a doua oară, îl cântă de cinci ori. Cu ochii înlăcrimaţi de emoţie părăseşte în sfârşit scena, în delirul unei săli arhipline. Şi, aşa cum şi-a dorit, s-a întîmplat ce ne-a mărturisit la înregistrarea ultimului ei cântec: „Aş vrea să-mi sfârşesc viaţa pe scenă, pe scena care mi-a prilejuit cele mai mari bucurii…”

Aşa şi-a sfârşit viaţa Maria Lătăreţu. A murit pe scenă…

Au tăcut viorile, au tăcut cobzele, tarafurile toate au amuţit, în acea zi de tristă duminică a ultimului drum”.

*** Ultimul cântec, Harry Brauner, Revista Ramuri, 1974

“Maria Lătăreţu! În gâtul ei cântau zece mii de viori. Cam atâtea câte sunt în Gorj. Şi am văzut oamenii sărutându-i poalele fotelor. Şi Televiziunea nu are un film cu ea! Şi a susţinut cu vocea ei bolţile Ateneului!”, spunea, cu durere, Mia Braia în 1977.

Preluari foto:

Albumele Electrocord. discogs.com

Surse:

Ramuri (1972), Tribuna Sibiului (1970), România liberă (1972)