HomeOameni care au intrat în istorieCărțile lui Mihail Sadoveanu, arse în 1937

Cărțile lui Mihail Sadoveanu, arse în 1937

Sadoveanu
DS TW

Mihail Sadoveanu s-a născut pe 5 noiembrie 1880 la Pașcani și a fost fiul avocatului Alexandru Sadoveanu și al Profirei Ursache, fiica unor răzeși din localitatea Verșeni și strănepoata unor baci de la stânele din Nordul Moldovei.

“Femeie fără cultură, însă de o rară pătrundere și sensibilitate sufletească, i-a trecut lui Mihai, cel dintâi copil al ei, tot ce avea mai bun moștenit de la străbuni. Pe mama lui, căreia i-a păstrat chipul, scriitorul a divinizat-o. Între „cele mai vechi amintiri”, strânse anul acesta în volum, sunt câteva bucăți care au fixat duioșia primilor ani petrecuți lângă fustele mamei: Otrava, Părul din grădina bunicilor, Băiețelul, Cuțitașul”, menționează o biografie apărută în 1935.

carturesti.ro

La acel moment, părinții viitorului scriitor nu erau căsătoriți, astfel că paternitatea lui și a fratelui Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) a fost recunoscută unsprezece ani mai târziu.

Tânărul a urmat cele patru clase primare în orașul natal cu învățătorul Busuioc, pe care l-a descris mai târziu sub numele de Trandafir, apoi a plecat în gazdă la Fălticeni, ca să continue învățătura la gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici”.

În perioada aceasta, Sadoveanu primește o lovitură crâncenă: îi moare mama. Se afla în oraș când i s-a adus vestea și a pornit ca un nebun, pe jos, cu capul gol, alergând să-și mai vadă odată. A ajuns după înmormântare. În “Șoimii”, Alexandru Potcoavă aleargă la fel, la groapa Ilincăi.

Apoi la Iași, la „Liceul Național”, începe un alt episod al vieții. La Fălticeni scria povești cu haiduci, pe care le ilustra singur, făcându-i concurență librarului Iancu Reis; acum începe să scrie poezii și nuvele, pe care le citea prietenilor. Elev eminent, distingându-se cu deosebire la istorie și limbi străine, e apreciat de domnul Burlă, directorul liceului.

fashiondays.ro

În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu și-a propus să scrie, împreună cu un coleg, o monografie despre domnitorului Ștefan cel Mare, dar a renunțat la idee. A debutat un an mai târziu în revista bucureșteană “Dracu” cu schița “Domnișoara M. din Fălticeni”, pe care a semnat-o cu pseudonimul Mihai din Pașcani. În 1898, a început să colaboreze la “Viața nouă” a lui Ovid Densusianu, unde semnau și Gala Galaction, N.D. Cocea sau Tudor Arghezi, apoi la revistele “Opinia” și “Pagini literare”.

În 1900, a plecat la București pentru a studia dreptul la Universitate, dar a renunțat la studiile juridice pentru a se dedica literaturii.

Tânărul Sadoveanu, amintiri din București

Despre dificultățile cu care s-a confruntat în prima sa perioadă bucureșteană, scriitorul va povesti:

“Tatăl meu, cuconu Alecu, mi-a hotărât să fac facultatea juridică la Bucureşti. Capitala, zicea domnia-sa, e un centru mai important decât Iaşii; în Capitală mi-aş putea găsi mai cu uşurinţă o îndeletnicire din care să pot trăi; căci timpurile se arătau grele şi domnia-sa ar fi dorit să-şi uşureze cheltuielile dinspre partea mea. O îndeletnicire însemna o slujbă a vreun minister. Nu bănuiam cum s-ar putea face asta; în București n-aveam absolut pe nimeni; pe îndrăzneala mea personală nu mă puteam bizui.

Acceptam vag—stând la sfat cu mine însumi — că s-ar putea să găsesc o întrebuinţare în vreo redacţie de gazetă. Nu-mi vedeam, însă, nicio însuşire de gazetar. S-ar putea să fiu de ajutor la vreo revistă? Nu vedeam la care şi nici nu-mi închipuiam că aş putea pretinde bani în schimbul încercărilor mele. O posibilitate mi se lămurea totuşi între îndoieli. M-aş putea adresa unuia dintre maeştrii breslei. M-am şi gândit la Vlahuţă. Cu această umbră de nădejde, am intrat în cetatea Dâmboviţei. Eram ca d’Artagnan: aveam extrem de puţini bani în buzunar; dar n-aveam cal de vânzare şi nici resursele Gasconului. El avea spada, eu eram complet dezarmat. Domnul de Tréville, prieten de copilărie al tatălui său, îi putea deveni protector. Vlahuţă n-auzise niciodată de numele unui avocat Alexandru Sadoveanu din Paşcani. Din primul moment am amânat vizita plănuită.

Cartierul meu, în toamna anului 1900 în Bucureşti, se afla în strada Justinian numărul 9, la o văduvă italiancă, fiinţă blândă şi năcăjită. Tovarăş de cameră l-am avut pe Neculai Dunăreanu. El urmărea o diplomă de maistru care să-i îngăduie a dobândi o catedră la un gimnaziu din provincie. Eu căutam potcoave de cai morţi; mă simţeam cu desăvârşire străin şi dezarmat. Despre o slujbă nu putea fi vorba; la asta aveau drept studenţii din ultimul an sau băieţii cu protecţii politice. Nu îndrăzneam să mă opresc la uşa unei redacţii, ca să nu fiu întrebat de vreun domn cu privirile rău-voitoare ce poftesc şi ce caut. Mi-ar fi fost absolut cu neputinţă să răspund. Grăbeam paşii ca să mă salvez mai curând dintr-o asemenea regiune blestemată.

Pe lângă tovarăşul de cameră, mai aveam în Bucureşti un prieten dintre prietenii mei buni de la Iaşi: Nicuşor Beldiceanu. Mama sa, căsătorită a doua oară, locuia în Capitală şi el venise din Iaşi la ea. Poate se hotărâse la asta şi din pricină că debarcasem eu în acest liman. Beldiceanu era încredinţat că bucureştenii mă vor primi cu flori. Deocamdată mă deprindeam cu răbdarea, nenădăjduind nimic. Poate voi fi avut între străbunii mei un schivnic care a izbândit să realizeze ajunări tot mai lungi. Aşa făceam eu, găsind în mine pentru asta puteri latente, întâi am cheltuit, pentru mișelnica îndestulare fizică, douăzeci de centime zilnic. Pe urmă cincisprezece. După aceea am răbdat până ce cuconu Alecu mi-a mai trimis o importantă sumă de paisprezece lei, îndemnându-mă, într-o scrisoare vioaie, să păşesc la stabilirea mea într-o situație care să mă facă în fine independent.

Găseam sprijin deosebit de mare în cei doi prieteni ai mei, nu ca să mă statornicesc în dobândirea bunurilor vieţii, cum pretindea cuconu Alecu, ci făcându-i auditori ai producţiilor mele. Libertatea mea deplină o întrebuinţam ca să scriu şi să copiez. Amândoi pretindeau că operele mele sunt destinate celebrităţii. Lauda lor îmi ţinea întru câtva de foame şi de sete. După ce mă trezeam din visul meu artistic, simţeam în măruntaie muşcătura unor lupi flămânzi. Dunăreanu câteodată avea ideea bună de a cere, cu grabă şi la timp potrivit, gazdei noastre, trei pahare de ceai. Altădată Nicuşor Beldiceanu m-a dus până la el acasă, prezentându-mă mamei lui. Cucoana Aglaie tocmai scotea din cuptor nişte plăcinte poale ’n brâu, ca la noi în Moldova. Mi-a dat una şi prima îmbucătură am înghiţit-o amestecată cu lacrimi.

Neculai Dunăreanu mă îndemna câteodată să mă despart de una din cărţile mele, pentru care un anticar cunoscut de el mi-ar fi dat un preţ bun. Aşa a făcut şi el şi acuma nu mai are grija bibliotecii.

— Eu îţi propun să duci anticarului meu pe Madame Bovary a lui Flaubert.

— Imposibil, am protestat eu, scandalizat.

— Pentru cartea asta, anticarul oferă doi lei, a stăruit el. Cărțile bune franceze de trei franci cincizeci au curs doi lei la anticarii bucureşteni.

— Cu neputință, am strigat eu iar.

— De ce? Flaubert ți-i tată? Madame Bovary ți-i mamă?

— Nu; asta ar fi un motiv mai mult ca să-mi dea de mâncare. Dar nu pot. M-am gândit și eu, dar nu pot; am un sentiment nebiruit de rușine numai la gândul să mă duc să tratez asemenea afacere.

— Numai asta-i? Atunci dă-mi mie cartea şi mă duc imediat să tratez eu. Cu suma de doi lei, benchetuim.

Într-adevăr, cu doi lei primiți pe Madame Bovary, ne-am dus pe cheiul Dâmboviţei, mai la vale de anticării, şi am mâncat acolo crap prăjit în ulei, o bunătate , şi am adăugat două gogoşi şi o jumătate de kilogram de prune brumării. Ca răsplată pentru c-a dus afacerea la bun sfârşit, Dunăreanu s-a mulţumit cu câteva ţigări”.

Sadoveanu

Un an mai târziu, în 1901, Sadoveanu s-a căsătorit cu Ecaterina Bâlu, sora unui tânăr coleg decedat, s-a stabilit la Fălticeni și a decis să trăiască din cariera de scriitor, începând să lucreze la romanul “Frații Potcoavă”. Despre această perioadă va povesti în 1944, în Revista Fundațiilor Regale: “În 1901, m’am însurat cu Ecaterina Bălu, sora prietenului meu. Încă nu eram major. M-am aşezat în Folticeni şi întâmplarea a făcut ca locul şederii mele să se afle chiar pe uliţa în care trăise Ion Creangă, când era învăţăcel la şcoala de catiheţi. Mai mult, căsuţa în care locuiam fusese cândva a lui Vasile Fieraru şi găzduise în ea şi pe Creangă, după ce fusese izgonit, cu Trăsnea și Mogorogea, de la Pavel Ciubotaru, în urma istoriei cu poştele”.

Cei 11 copii ai scriitorului

În iunie 1903, a fost încorporat și a făcut armata în apropiere de Târgu Ocna, perioadă care l-a inspirat să scrie „Amintirile căprarului Gheorghiță”, apoi a revenit la Fălticeni. Scriitorul și soția sa au avut unsprezece copii: Ligia-Marioara, Alexandru,Mircea, Dimitrie, Teodora, Despina, Ecaterina-Tincuța, Livia-Lucia, Bogdan, Profira și Paul Mihu. Profira a fost, și ea, scriitoare, Dimitrie a devenit artist plastic, iar mezinul, Paul-Mihu, a fost autorul romanului “Ca floarea câmpului…” publicat postum, după moartea lui premature pe front, în anul 1944.

“În 1909, Sadoveanu este ales preşedintele Scriitorilor Români. Era în vârstă de 29 de ani. Peste un an, e numit directorul Teatrului Naţional din Iaşi, în 1913, ca ofiţer în rezervă, face campania din Bulgaria şi se îmbolnăveşte de holeră. Neutralitatea este un lung prilej de concentrări. La începutul războiului pentru întregire, primeşte conducerea periodicului bucureştean „Gazeta ostaşilor”, în octombrie 1916, iar în refugiu, la Iaşi, a ziarului „România”, la care au colaborat numeroşi scriitori: Delavrancea, Vlahuţă, Goga, Agârbiceanu, Voiculescu, Demostene Botez, Minulescu, Claudia Millian, Ion Vinea şi Lucian Blaga. Scriitorul urmăreşte ca reporter de război fronturile de la Mărăşti şi Mărăşeşti, coboară în tranşete, asistă la bombardamente şi depune pana cu prilejul păcii de la Bucureşti”, scrie Șerban Cioculescu.

În vara anului 1923, când a fost primit în Academia Română, scriitorul spunea:

„Să-mi fie iertat mie să fac această mărturisire de credinţă, că poporul este părintele meu literar, trecutul pulsează în mine ca un sânge al celor dispăruţi şi mă simt ca un stejar de la Orhei, cu mii de rădăcini înfipte în pământul neamului meu”.

Cărțile lui Sadoveanu, arse în 1937

În 1936, după de a preluat conducerea ziarelor Dimineața și Adevărul, Sadoveanu a fost atacat dur de adversarii săi politici din mișcarea legionară care au mers până la gestul extrem de a-i arde cărțile în public. Colegii de breaslă au semnat un protest public ce a fost publicat în presa vremii:

“De câtva timp se încearcă asasinarea morală a celui mai reprezentativ şi mai autentic scriitor român contemporan, Mihail Sadoveanu. E terorizat omul şi scriitorul cu o ură care nu cunoaşte nici cruţare şi nici margini. Sub influenţa avalanşelor de denigrare, s-au găsit naivi care — crezând că săvârşesc o faptă românească — au ars cărţile lui Sadoveanu, cele mai româneşti, ca suflet şi preocupări, ca mentalitate şi expresie, din câte a produs literatura noastră.

Sadoveanu

Când s-a ajuns până aici, lucrurile nu mai pot fi privite cu nepăsare obişnuită. Ne aflăm în faţa unei grave primejdii pentru literatura şi cultura românească. Dacă Mihail Sadoveanu poate fi ostracizat cu atâta uşurinţă, fără a se ţine seama măcar de opera care rămâne o mândrie a literaturii româneşti, înseamnă că bunurile culturale şi-au pierdut orice valoare şi că fanatismul politic copleşeşte manifestările spirituale cele mai curate şi mai preţioase pentru însăşi fiinţa speţa neamului nostru. Dacă un mare scriitor poate fi pus la stâlpul infamiei pentru credinţele sale, înseamnă fărâmarea oricărei ierarhii a valorilor şi bolşevizarea tuturor criteriilor de judecată.

Faţă de asemenea intoleranţă, ne credem datori să ne ridicăm cu toată energia. Poporul român nu-şi poate permite luxul de a fi barbar, înainte de a fi atins culmile civilizaţiei. Nu putem îndura în tăcere distrugerea valorilor culturale româneşti şi uciderea morală a creatorilor lor sub pretexte de duşmănie politică.

Fără a ne însuşi credinţele-i politice, cerem pentru marele scriitor Mihail Sadoveanu libertatea de a-şi exprima părerile pe care i le dictează conştiinţa sa românească, libertate asigurată de altfel oricărui cetăţean român în cadrul legilor şi sentimentelor naţionale fireşti. Reclamând acest drept elementar pe seama lui Mihail Sadoveanu, apărăm totodată drepturile de a gândi şi libertatea conştiinţei pentru toţi scriitorii şi oamenii de cultură români, făuritorii progresului şi exponenţii specificului românesc în toate domeniile. Păstrând lui Mihail Sadoveanu preţuirea şi cinstirea noastră întreagă, credem că accentuăm primatul spiritualităţii în viaţa românească de azi şi de mâine.

Comunicatul a fost semnat de cei mai însemnați intelectuali ai momentului, printre care Liviu Rebreanu, Iaureat al premiului national, C. Rădulescu-Motru, membru al Academiei Române, Victor Eftimiu, laureat al premiului national, Pan Hallipa, membru corespondent al Academiei Române, fost ministru, Mihai D. Ralea, profesor universitar, E. Lovinescu, profesor, literat, G. Topârceanu, laureat al premiului national, Demostene Botez, publicist, Otilia Cazimir, publicist, Ilie Bacinschi, profesor universitar, fost decan al Facultăţii de litere şi filosofie, fost director al Teatrului Naţional, fost deputat, I. Hudiță, profesor universitar, G. Călinescu, profesor, publicist, Al. Phillipide, publicist, dr. Gr. T. Popa, profesor universitar, secretar general al Asociației „Prietenii universităţii”.

Scriitorul Cezar Petrescu a protestat în nume propriu: “Scrisul zilnic al lui Mihail Sadoveanu e încadrat în ziare care apără o lume şi principii adverse lumii şi principiilor apărate de grupările naţionaliste, tradiţionaliste, creştine, etc. Spun “încadrat”, fiindcă, de fapt, nimeni nu i-a putut imputa gazetarului Sadoveanu un rând de oportunistă convertire în contradicţie cu simţămintele şi ideile scriitorului Mihail Sadoveanu. El calcă tot pe drumul său vechi, bătut, cu pasul său rar şi apăsat, moştenit de la străbunii lui adânci, din veac, de care, ca oricine dintre noi, nu se poate scutura ca de un strai vremelnic şi schimbător. A rămas atât de mult Sadoveanul cărţilor sale, încât şi articolul zilnic e un reflex al literaturii sadoveniste. Atât şi nimic mai mult.

Principiile, doctrina, lumea apărată de ziarele pe care le conduce nu intră însă în vederile unei numeroase categorii de români? Sunt atâtea argumente pentru a le combate! Lupta pieptişă, cu arme egale, cu aceleaşi arme, e atât de fecundă pentru ideile şi sentimentele unei epoci care-şi caută statornicire! Se lămureşte o realitate, scapără lumina unui adevăr, se deschide un orizont… E încă un prilej de verificări. (…)

Dar a arde cărţile scriitorului Sadoveanu pentru a-i suprima cuvântul, ce tristeţe şi întoarcere la veacul dominicanului Savonarola! Şi pentru destinul scrisului într-o ţară unde pătimim de atâta analfabetism, unde creatorii vrednici de universalitate se numără pe degetele unei singure mâini, ce desnădăjduite perspective!

Lăsaţi-i cărţile in bibliotecă, la locul lor, alături de cărţile lui Mihail Eminescu”.

*** Dimineața, 1937

Sadoveanu

Sadoveanu a devenit ulterior un susținător al regelui Carol al II-lea, iar în timpul dictaturii lui Ion Antonescu nu a mai avut nicio activitate politică publică. Totuși, se pare că a sprijinit invazia Uniunii Sovietice și implicarea armatei române pe frontul de Est, considerând că astfel România ar putea fi o șansă de a recuceri Basarabia și nordul Bucovinei. În 1941, la un an după moartea soției care îi dăruise 11 copii, scriitorul s-a recăsătorit cu jurnalista Valeria Mitru, care îi fusese secretară în perioada în care condusese cotidianul Adevărul.

“Lumina vine de la Răsărit”

În martie 1945, scriitorul, care devenise membru al PCR, a susținut la ARLUS celebra conferință “Lumina vine de la răsărit” prin care s-a poziționat fără echivoc în favoarea comuniștilor:

„Îmi pun în această conferinţa problema aşa de gravă şi aşa de întârziata a soartei ţăranului român pentru a face apel la toţi intelectualii români să acţioneze energic la soluţionarea ei. Trăim în vremi de răsturnări catastrofale și nu mai putem întârzia; trebuie să aducem ţărănimea română la viaţa Europei moderne. Să lăsăm trecutului şi literaturii poezia peisajului, a costumelor şi datinelor; ţărănimea trebuie să participe la viaţa lumii moderne, să fie ajutată să facă o cultură raţională, să beneficieze de toate câştigurile tehnice şi mai cu seamă să beneficieze de experienţele marii Uniuni Sovietice, în rezolvarea stărilor de lucruri identice din Uniune.

Tuturor rezervelor directe față de lumea nouă răsăriteană le găseam răspunsuri precise și limpezi. Negurile pe care o propagandă bolnavă le revărsase asupra lumii noastre se risipeau, soarele răsăritului biruie balaurul îndoielilor mele”.

*** Scânteia, martie 1945

Sadoveanu

Noua orientare a prozatorului s-a reflectat și în opera sa literară. După venirea comuniștilor la putere, scrierile lui Sadoveanu au fost complet angajate în susținerea propagandei regimului. “Caleidoscop”, “Fantezii răsăritene”, “Mitrea Cocor”, “Păuna Mică”, “Nada florilor”, “Clonț de fier”, “Aventură în Lunca Dunării” sunt doar câteva exemple foarte îndepărtate, ca stil și retorică, de volumele sale de început.

La alegerilor falsificate de comuniști din noiembrie 1946, scriitorul a candidat din partea Blocului Partidelor Democratice și a obținut un loc în noul Parlament, iar trei ani mai târziu, când Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea Scriitorilor, a ocupat fotoliul de președintele de onoare al organizației. Funcțiile și privilegiile politice l-au transformat pe Sadoveanu din prozatorul stimat și apărat de colegii de breaslă în perioada interbelică într-unul dintre puternicii zilei, iar poziția și avantajele pe care le primise l-au făcut un martor pasiv al odioșilor ani ’50 în timpul cărora mii de intelectuali au fost aruncați în penitenciare, interziși de la publicare, lipsiți de orice mijloace de trai.

Sadoveanu a devenit președinte al Consiliului Științific al Academiei, a condus Comitetul Național pentru Apărarea Păcii, a fost reprezentantul României la Consiliului Mondial al Păcii și a primit, în 1951, Premiul Internațional pentru Pace. În noiembrie 1955, la puțin timp după ce a împlinit vârsta de 75 de ani, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste, iar în 1961 i se decernează „Premiului Lenin pentru Pace”.

Fototeca online a comunismului românesc, Cota:180(142)/1950
Fototeca online a comunismului românesc, Cota: 167(128)/1950
Fototeca online a comunismului românesc, Cota: 179(141)/1950

Moartea lui Sadoveanu

La începutul aceluiași an a suferit un accident vascular-cerebral care i-a afectat vorbirea și l-a lăsat aproape orb, apoi s-a retras, împreună cu familia, în zona Neamțului, într-o vilă de lângă localitatea Vânători. Mihail Sadoveanu a murit pe 19 octombrie 1961, la ora 9 dimineața, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, beneficiind, datorită rangului său politic, de funeralii de stat.

“Mihail Sadoveanu a murit într-o zi albastră şi blândă, subit, într-o dimineaţă de toamnă, stând în fotoliu şi întreţinîndu-se cu ai săi. Aşa se spune. Şi se mai spune că tocmai ar fi cerut creion şi hârtie ca să scrie ceva. S-a pretins de asemenea de către unii, în primele ore, că autorul Baltagului şi al lui Nicoară Potcoavă a dat ochii cu veşnicia în grădină sub frunze auriu luminate, unde stătea într-un jeţ, având picioarele înfăşurate într-un pled, şi unde privea cerul, străin de orice suferinţă.

Sadoveanu
Sadoveanu

A doua zi, când scriitorii au început deja gărzile, l-am văzut pe catafalcul din holul Ateneului şi am fost surprins de limpezimea figurii, de liniştea şi deplinătatea trăsăturilor feţei. Noţiunea de moarte nu-şi are locul. Sadoveanu a trecut din viaţa contingenţă imperceptibil, aşa cum prin cărţile lui, zeci şi zeci de ani, s-a situat undeva deasupra noastră, în memoria colectivă şi în fluxul veşnic al timpului. A acoperi cu ţărînă un asemenea chip, prin care un suflet uriaş se confesează cu atâta elocvenţă, desigur nimic mai lipsit de sens.

*

La mitingul de doliu din Piaţa Palatului, pe un car negru înalt, între flori şi în vânt, Sadoveanu are ceva din legenda unui mare războinic, ridicat pe o piramidă de arme şi scuturi. Imaginea mi-o sugerează într-un fel şi o frază dintr-unul din discursurile rostite. Evident, acordurile funebre ale fanfarei militare sunt imnuri aduse unui ostaş al spiritului, unui inegalabil conducător de simţiri şi aspiraţii, iar armele, scuturile — cele o sută de cărţi ale lui.

Când Sadoveanu-omul traversează în somnul său august Bucureştii, cu fața spre cer, sub un cer de nouri jilavi, imaginea se cere modificată. Din cortegiul în care mă aflu pot vedea mereu părul său alb, peste care din când în când vîntul întoarce, acoperindu-i fruntea, un văl alb scăpat de sub perna uşoară. Calea Victoriei îngustă, cu marile-i clădiri de piatră, ca un adânc defileu, realizează pe ambele-i laturi şiruri nesfârşite de mulţimi cu fizionomii grave. Palatul Republicii, Palatul Telefoanelor, Palatul Poştei, alte instituţii care îmi sînt necunoscute, au geamurile pline pînă la ultimul etaj de oameni şi culori ce-l privesc într-o tăcere sfântă. Pentru un moment am impresia că înaintarea lui s-a oprit şi că de fapt străzile toate cu edificiile lor vechi şi noi, cu luminile toamnei şi cu vârstele toate sunt cele care se perindă pentru un ultim omagiu prin faţa celei mai sublime a lor oglinzi.

Sadoveanu
Sadoveanu

Când puţin a mai rămas pînă la cimitirul Bellu, unde Mihail Sadoveanu va fi aşezat între Eminescu şi Caragiale, o ploaie vagă, rară, insezisabilă, începe să-i atingă faţa ca un prim semn al reîntoarcerii în ciclul elementelor. Câteva umbreluţe, prin preajmă, se deschid. Ne despărţim de Sadoveanu, dar toţi ştim că participă la clipa de faţă munţii toţi şi râurile toate, zilele de ieri şi de mâine, oamenii toţi şi suflarea toată din pământurile care i-au dat graiul şi pe care i-l restituie mai frumos. În mulţimile nesfârşite ce-l însoţesc, fără să-şi ascundă lacrimile, nu există desigur nici un ins de la vîrsta şcolară în sus care să nu-i fi citit cel puţin o carte. Şi în această realitate stă tâlcul întregii dureri sau melancolii pe care clipa o leagănă”, scria poetul Aurel Rău în Revista Steaua după funeraliile lui Sadoveanu.

Surse:

Dimineața, 1933

Revista Fundațiilor Regale, 1944

Scânteia, 1945

Flacăra, Scânteia Tineretului, Steaua, Viața românească (1961)

DS TW

leave a comment