Actorii nu mor niciodată: Toma Caragiu

“O zi cu Toma Caragiu? Un interviu sau o convorbire cu Toma Caragiu ar putea constitui o adevărată “probă de foc” pentru un tânăr aspirant la ziaristică. Dacă vreţi să scăpaţi de cineva care solicită un post într-o redacţie, cereţi-i, aşadar, “un material cu Caragiu”, așa își începea articolul dedicat marelui actor dramaturgul și jurnalistul Alecu Popovici în februarie 1971.

“Pentru că la 8 e la P.S. (“post-sincron” în limbajul cineaştilor), la 10 la Revizorul, la 12 la serial (la Televiziune), la 19 la B.D. (“Brigada diverse”, seria a IlI-a), iar noaptea e pentru a treia oară haiduc în ceata regizorului Cocea. Şi totuşi, l-am prins. Eram împreună cu fotoreporterul Naumescu şi cu un băieţel, Radu, care ne ajuta la “blitz”. Trabuce, tablouri de Piliuţă, poeziile lui Ion Barbu, romanele lui Dostoievski. Un căţel negru, superb, de parcă era croşetat de o bunică harnică, îşi vesteşte prezenţa. Trebuie să ne grăbim — peste două ore începe “Gluga pe ochi”. E greu să-l asculţi pe Toma Caragiu şi să notezi ce-ţi spune, îl urmăreşti oficiind cuvântul, jucându-şi sobru, economicos, biografic, opiniile.

Mică biografie

Pe scurt: m-am născut la 21 august 1921, am stat o vreme la Silistra, dar am copilărit şi am făcut şcoala la Ploieşti. Sunt deci, ploieştean get-beget. Am învăţat aici, la “Petru şi Pavel”, şi făceam sport de performanţă: nataţie. Desigur, fondist. Aveam, de altfel 60 kg, greutate pe care am purtat-o până la 32 de ani! Talentul? Se spune că-i moştenit de la bunica, personaj cunoscut în satul meu natal din Macedonia mai ales prin faptul că-şi imita toţi cunoscuţii… Bineînţeles jucam teatru de mic acasă! Ca mic artist amator am jucat şi eu ca mulţi alţii în “Lăutarul din Cremona” de Francois Coppe, piesă mereu prezentă la serbările de sfârşit de an sau la cele cu scop filantropic.

— Când au sunat trâmbiţele drumului spre glorie?
— Am urmat Facultatea de drept, dar şarpele scenei îmi muşca mereu din inimă. Victor Ion Popa dorea să facă un teatru studenţesc (nimic nou sub soare) şi a invitat studenţii la o preselecţie. M-am prezentat cu “1 Aprilie” şi nu l-am păcălit. M-a chemat la Conservator. I-am fost un an student, apoi, în rest, lui Mihai Popescu. Dintre colegi mi-l amintesc pe Mihai Berechet.
— Ţi-a folosit studenţia teatrală?
— Nu. Şcoala teatrală încurcă multe si pe mulţi. Sper să fie altfel acum. De mine s-a ocupat mult Victor Ion Popa, dar totuşi puţin, pentru că a murit repede… în şcoală am jucat de toate, ca toţi. Dar, student fiind în anul III, am jucat rolul principal în “Toreadorul din Olmedo” la Teatrul Național, în regia lui Ion Şahighian şi pe Rocca din “Evantaiul”.

— Şi apoi teatrul?
— Am fost repartizat la Teatrul Naţional. Director: Zaharia Stancu. Dar, distrat cum am fost şi cum sunt, am uitat că trebuie să fac armata. Şi din spectacolul “Haiducii” de Victor Eftimiu, ordinul de chemare m-a dus direct la Cercul de recrutare, şi apoi la o şcoală de ofiţeri de rezervă. Am fost un foarte bun militar. Am absolvit al II-lea din promoţia mea. Mi se prezicea o strălucită carieră de arme.

— Însă teatrul?
— Teatrul m-a chemat cu toate corurile lui de sirene. Redevenit civil, n-am mai găsit loc, momentan, la Teatrul Național. În holul direcției m-a întâlnit Pache Focșăneanu, director la Constanța. “Vino la mine să faci un “Rică!”, am zis “Bine” și m-am dus la mare. Am făcut un Rică, un Hlestakov și altele. Tot aici m-am și însurat. După un an eram director la Ploiești. Unde am și rămas 14 ani…
– Cum a fost la Ploiești?
– 3-4-5 roluri mari pe an pentru că scoteam câte opt premiere. Am câștigat o mare experiență de viață, forțat de multe ori să mă ocup de lucruri care nu mă interesau, dar am jucat aici pe Figaro, Hlestakov, Rică, Polegaev, De Prettore, Bertoldo, Ianke, Cerchez, Vulpașin, Cațavencu, Pampon, etc, etc. (…) Mă întrebi dacă Teatrul din Ploieşti ar putea deveni o forţă artistică? Doar dacă s-ar muta acolo Pintilie pentru trei ani. Ploieştiul e un oraş dificil pentru teatru. Spectatorii pasionaţi pleacă să vadă spectacole la Bucureşti! Şi apoi, cât timp jumătate din trupă e formată din navetişti…

— Ai devenit repede vedetă, nu-i aşa ?
— Nu mai repede decât Radu Beligan sau Florin Piersic! Dar publicul mă cunoştea din De Prettore, care obţinuse succes la Bucureşti şi care, la cererea telespectatorilor, s-a transmis de trei ori la tv.
— Cum ai reuşit?
— Profesorul meu, Victor Ion Popa, spunea că desăvîrşirea actorului se face jucând. Mult. Şi la Ploieşti am jucat mult. Eu, care sunt un inhibat, un timid şi, în general, un om singuratic, retras, deseori sfios, alteori brutal, aveam nevoie să joc mult. Victor Ion Popa mă sfătuise să mă duc oriunde şi să joc orice. Chiar director de teatru fiind, duceam tava sau spuneam două-trei cuvinte într-o piesă. Şi aşa…
— Care e rolul cel mai interesant al carierei tale?
— Cel din “Revizorul”, pe care-l pregătesc cu Lucian Pintilie. E cu totul altceva decât am jucat până acum!
— Cel mai iubit?
— De Prettore Vincenzo!

— Cel mai visat?
— Don Quijotte! Să vă spun un secret: Îmi plac foarte mult şi personajele aşa-numite pozitive. Dar, de când sunt cunoscut ca actor comic, regizorii se tem că publicul va reacţiona altminteri. Aş dori ca într-un film să joc un erou autentic contemporan.
— Eşti foarte cunoscut la radio şi tv. Faci şi concesii?
— Am lucrat cu multă seriozitate în aceste domenii, deşi unii îmi spun că “mă vând prea ieftin”. La “Varietăţi” am mereu propuneri, dar le refuz sistematic. Câteva momente mi-au dat satisfacţii: “Şopârla”, “N-ai pe cineva”… La Radio am avut o mare mulţumire, imprimând cu regizorul Cristian Munteanu “Sfârşit de veac în Bucureşti”. După emisiune am primit sute de scrisori… Dar am avut si texte proaste, multe. Şi mi-a părut rău, pentru că am simţit imediat rezultatul…
— Eşti un actor popular?
— Poate. Mă bucur când oamenii se bucură că mă văd! Muncesc enorm, 17 ore pe zi, de aceea sunt obosit, duc o viaţă personală destul de izolată cu gândul că energiile trebuie cheltuite cu grijă. Iubesc în primul rînd teatrul şi cred că regia trebuie să joace un rol determinant. Mă gândesc la regizorii cu care am lucrat: Liviu Ciulei, Pintilie… Regizorul modern trebuie să aibă şi o profundă cunoaştere a relaţiilor din viaţă, a mecanismelor sociale. Altminteri Troilus al lui Esrig s-ar fi jucat de numai 20 de ori, iar D-ale carnavalului al lui Pintilie n-ar fi ajuns la 200 de reprezentaţii.

— Cum stai cu cronicarii?
— Nu citesc cronici. Niciodată! Când am jucat în D-ale carnavalului două cronicărese care în timpul liber scriu la ziare au declarat că “în Pampon Caragiu nu spune nimic!”
— De unde ştii, dacă nu citeşti?
— Mi-au spus colegii! Apoi, la Paris, la Teatrul Naţiunilor, cronicarii parizieni au spus altfel. De unde ştiu? Mi-a spus nevasta.
— Cum lucrezi? Vocea ta atât de personală te ajută?
— Ascult straşnic de regizor. Întâi stabilesc coordonatele teoretice, apoi îmi fac rolul; după stabilirea mişcării de scenă “mă pun în priză”. Vocea o am aşa de… totdeauna. Mă ajută în cristalizarea tipurilor. Deşi, uneori, în “Meteorul”, de pildă, simt publicul tresărind la anume inflexiuni de voce, pe care le-aş fi dorit tragice; totuşi rolul îmi dă mari satisfacţii.
— Şi filmul?
— A, filmul mi-a pus probleme speciale. Ca spectator în sală, am fost uimit de câte ori am greşit în film. Trebuie un antrenament şi o tehnică specială, pe care eu am învăţat-o cu Iulian Mihu. Se cere evitarea excesului de teatralizare… Îmi place jocul şcolii engleze de teatru: sobru, cu o mare linişte, aducând o tipologie exactă.
— Vrei să faci şi regie?
— Nu! Puteam s-o fac în cei 14 ani cât am fost director de teatru. Iubesc mult teatrul şi ca spectator. Puteam să-mi aleg altă carieră, dar scena a însemnat totul pentru mine. Repet în filmele “Urmărirea” şi “Facerea lumii”, dar cel mai mult iubesc scena şi mă gândesc la ea!

Preluare din Revista Teatrul, februarie 1971, un interviu relizat de Alecu Popovici