“Sunt acum 20 de ani de când un tânăr doctor în drept, ieşea din cancelaria advocaţială a regretatului Coriolan Brediceanu pentru a se îndrepta cu un mic geamantan în mână spre Budapesta şi de acolo la Paris. Tânărul doctor în drept se numea Traian Vuia. În geamantanul cel mic ducea planul unui avion. Mintea lui frământată şi chinuită de flacăra uneia din cele mai geniale invenţii nu-şi putea găsi astâmpăr în ţara în care se născuse.
Şi nevoind să dea rodul minţii sale unui regim duşman neamului său, a apucat drumul Franţei pentru ca aici, în centrul civilizaţiunii mondiale, la vatra curată a culturii latine şi-n mijlocul celor mai înţelegători tovarăşi de gânduri şi năzuinţa să-şi traducă in faptă ideea care-i muncea creierul.
La Paris a rămas un moment orbit de razele care se desprindeau din „Oraşul Luminii”. Nu cunoştea pe nimeni şi nu ştia nimeni ce poartă el în geamantan. Stingher şi fără resurse, era condamnat să bată fără rost bulevardele Parisului. Flacăra însă pe care o purta în creierul său era mai puternică decât toate mizeriile trupeşti.
Într-o zi a cunoscut un inginer, apoi pe mai mulţi. Vuia le-a arătat planul şi le-a explicat ideile lui. Prin ei a putut ajunge la un fabricant, apoi să intre într-o uzină. Aici a îmbrăcat costumul de uvrier, a prins ciocanul în mâini şi, călăuzit de îndemnul ideii sale, a dat trup chemării care-l muncea.
Avionul pe care-l visase era gata. Roatele pe care nimeni nu le aplicase până atunci le-a aplicat el cel dintâi. Pilot nu era, dar Vuia s-a aşezat cu îndrăzneală în avionul său şi a dat drumul. Şi-atunci lumea a văzut pentru întâia oară minunea în toată desăvârşirea ei. Cei câţiva spectatori au constatat în clipa când Vuia zbura că aeroplanul e inventat şi că poate fi dat de aci înainte în folosinţa omenimii.
Primul şi cel mai cu autoritate organ de publicitate al aeronauticii din Paris constata că Traian Vuia e adevăratul inventatoral maşinii zburătoare şi accentua că cel dintâi care a zburat cu această maşină e acelaşi Traian Vuia. Mai târziu, în faimosul proces Bleriot-Fraţii Wright se stabilea încă o dată că inventatorul maşinii zburătoare şi primul care a zburat cu ea nu sunt nici Fraţii Wright, nici Blériot, ci Traian Vuia.
Citind revistele şi jurnalele străine care scriau despre creaţiunea genialului inventator, lumea nu putea pricepe bine dacă acesta era român sau altceva.Dar Vuia nu voia cu nici un preţ ca el să fie confundat cu o altă naţionalitate decât aceea pe care o avea. Momentul cel mai potrivit pentru a-şi afirma originea şi sentimentele i s-a părut acela care a urmat după înfrângerea României în 1917. Cu câţiva pribegi români, meseriaşi în partea cea mai mare, originari din Ardeal şi Banat, toţi de condiţiuni umile, rătăciţi la Oraşul Luminii, el a constituit Comitetul iredentei române.
Şi pentru ca munca lui să dea toate roadele, a depus ciocanul şi a părăsit uzina, amânând celelalte invenţii ale sale pentru alt timp. În locul ciocanului a luat în mână condeiul. Presa franceză, care cunoştea presa refugaţiior cehi şi polonezi, i-a stat cu plăcere la dispoziţie. Inventatorul Traian Vuia fixa acum în cele mai judicioase articole idealul naţional al românilor şi pleda în faţa forurilor aliate necesitatea înfăptuirii acestuia. Dar inginerul bănăţean nu se mulţumea numai cu articole care, purtând semnătura lui, erau foarte apreciate, ci încerca să se adreseze şi masselor din Paris.
Galerie foto
Un film luat de oameni care îl cunoşteau îl înfăţişează ca tribun al cauzei româneşti când, de pe un podium, vorbea unei mari afluenţe de cetăţeni strânşi în „Place de la Nation”.
Profunda lui modestie nu-l va face niciodată să vorbească despre sine şi despre faptele sale. Dar va veni vremea când se va şti – și nimenea nu va mai tăgădui – că Traian Vuia a fost românul care, îndemnat de dragostea pentru neamul lui şi încălzit de flacăra sacră a idealului naţional, a reuşit să convingă de realitatea şi dreptatea cauzei româneşti şi să determine, smulgând chiar un vot favorabil, de necesitatea desmembrării Imperiului Habsburgic.
Puţini poate ştia că acelaşi Traian Vuia a fost românul care, ajutat de reputaţia sa, a reuşit să convingă pe număroşi bărbaţi politici din Capitala Franţei de integritatea idealului nostru naţional. Bănăţean de origine, el a pledat cu tot focul sufletului său cauza Banatului. Şi dacă orgoliul câtorva politicieni români care umblau şi pe la Paris după „centralizări” şi „unificări cu furca” nu i s-ar fi pus în cale, cine ştie dacă Traian Vuia, care în calitate de reprezentant al Ardealului şi Banatului putea să pătrundă în Palatul de la Versailles atunci când se discutau condițiile armistițiului n-ar fi reuşit să impună integritatea idealului nostru…
Vom reveni și vom lămuri toate aceste lucruri la timpul lor, pentru ca istoria unor evenimente din cele mai importante pentru noi să nu apară defectă din cauza prea marei modestii a inventatorului Vuia.
După plecarea guvernului Vaida, pe care inginerul Vuia a continuat să-l servească cu tot devotamentul şi cu o desăvârşită utilitate, a părăsit şi el politica şi a reintrat în uzină. De la Garches, unde îşi are locuinţa, a trecut la Juvisy. Şi într-un garaj de aici a început să-şi construiască ultima creaţiune a minţii sale geniale: avionul cu aripi rotative.
Nu voi uita niciodată setea, stăruinţa şi convingerea cu care lucra şi cu care se năzuia să dea omenirii maşina ultimă şi cea mai desăvârşită pentru zbor.
Acum aflu câ Traian Vuia a ţinut în sala Societăţii inginerilor civili şi sub auspiciile societăţii franceze de navigaţiune aeriană una din cele mai apreciate şi mai judicioase conferinţe asupra acestui nou şi desăvârşit model de aviaţie. Şi mai aflu că primul lui avion, al cărui ciudat plan l-am admirat de atâtea ori în vila din Garches, a fost dus la Muzeul aeronautic din Paris, unde va fi expus vederii publice. Nu ştiu cine o fi citit aceste ştiri şi nu ştiu dacă ele or fi interesat pe cineva.
Ele reamintesc însă celor care l-am cunoscut personalitatea unui amic, a unui om şi a unui român din cei mai de seamă ai neamului nostru. Dar la aceste amintiri se adaugă aceleaşi triste constatări.
De atâtea ori inginerul Traian Vuia a vrut să-şi închine belşugul şi strălucirea minţii sale ţării şi neamului din care e desprins. Dar nu l-a ascultat nimeni şi nici un guvern român nu i-a împlinit dorinţa.
Ca un blestem greu apasă asupra neamului nostru această imbecilă sfidare faţă de toţi marii lui fii atâta vreme cât aceştia sunt în viaţă. Atâţia politiciani de cea mai stupidă calitate se bucură de daniile îmbelşugate ale vremelnicilor noastre stăpâniri. Şi genii ca Vuia, Constantinescu şi alţii sunt trataţi cu cea mai revoltătoare ignorare. Aurel Vlaicu a trebuit să cerşească şi să tocească pragurile tuturor ministerelor pentru ca să-şi poată sluji cu creaţiunea lui genială ţara şi neamul. El nu a fost cunoscut şi iubit decât atunci când a căzut mort în pragul Carpaţilor.
Traian Vuia nu e cunoscut şi nu e primit în ţara lui. El va fi cunoscut şi iubit poate după moarte. Şi atunci moaştele lui vor fi aduse probabil cu alai în ţară şi pe ţărâna lui vor bruma cu discursurile lor răsuflate toți care îl ignorează azi.
Invenţiile lui — şi are multe, în afară de avion — vor rămâne însă pe veci acelora care, deşi străini, îl apreciază şi îl iubesc ca şi cum ar fi al lor”.
*** Voicu Niţescu, Gazeta Transilvaniei, mai 1923
Și mai trist este articolul publicat în 1938 de cotidianul Curentul:
“În Franța, la Garches, trăiește în condițiuni exceptional de modeste Traian Vuia, întâiul viețuitor care s-a înălțat în avion de la pământ, în anul 1906.
Traian Vuia, român din Banat, a fost cel care pentru întâia oară a decolat cu aparatul său la Longchamps în primăvara anului 1906 şi astfel a stabilit experimental, după nesfârşite cercetări, calcule şi încercări principiul zborului modern. Înainte de fraţii Wright, de Santos Dumont, care se lansau cu avioanele construite de ei din înălţimi, prin catapult, Traian Vuia a decolat pe pământ şes şi s-a ridicat de-a dreptul în aer.
(…)
În februarie 1903 inventatorul român adresase un memoriu Academiei de Ştiinţe de la Paris, în care vorbea despre posibilitatea zborului avionului „Plus lourd que l’air”. Însă comisiunea Academiei a considerat această soluție „ca o himeră născută din creieri bolnavi”.
În luna Iulie 1907, revista „L’aerofile” de la Paris scria: „Aeroplanul Vuia No. 1, nu trebuie să se uite, a fost experimentat public înaintea tuturor aparatelor actuale, la începutul lunei Februarie 1906″.
La 19 August 1907 Vuia se ridică până la 24 metri, în timp ce Blériot se pregătea să zboare pentru prima oară la 5 Septembrie1907, iar Farman la 30 Septembrie al aceluiași an.
Astăzi Traian Vuia are 67 de ani și este bolnav. Întrebarea logică ce se impune oricărui român este dacă Ministerul Aviaţiei n-ar avea datoria să realizeze cât mai curând intenţia de a îndulci poate ultimele luni de viaţă, ale inventatorului bănăţean, acordându-i o rentă viageră, pe care fără îndoială că Traian Vuia o merită, ca un slab semn de recunoştinţă din partea ţării sale”.
În 1946, Traian Vuia a căzut la pat, cu mâna şi piciorul stâng paralizate. Într-o scrisoare adresată prietenului său Caius Brediceanu, datată Garches, 14 iunie 1946, mărturisea:
“Am fost greu bolnav, dar graţie îngrijirilor care mi s-au dat de soţii Ciolan, sunt pe cale de restabilire. Mă bucur şi acum de creştineasca lor îngrijire şi ospitalitate. Sunt pentru mine adevăraţi părinţi, pentru că numai graţie îngrijirii lor sunt încă în viaţă şi pot mulţumi lui Dumnezeu că lucrurile s-au putut aranja în felul acesta. Marioara Ciolan în special este o femeie rară, cum poate numai în Banatul nostru se mai găsesc.” Scriitorul Victor Eftimiu nota în volumul său, “Portrete și amintiri”, că Ion Tişca, braşovean plecat din ţară încă din 1900, ajuns în Franţa mare industriaş, i-a oferit lunar lui Traian Vuia o sumă de 10.000 de franci până a fost adus în ţară.
Pe 9 aprilie 1946, Cercul Bănăţenilor din Bucureşti a înaintat o adresă către Petru Groza, șeful guvernului român, pentru a aproba plecarea lui George Lipovan (biograful lui Vuia) la Paris şi pentru a interveni pe lângă Ambasada României din Franța pentru aducerea în ţară a manuscriselor şi a unei părţi din realizările inventatorului, întrucât el “a căzut la pat”.
Pe 20 august 1946 a fost trimisă în Franţa Cornelia Mateiaş, nepoata lui de soră, pentru a-l îngriji, dar şi pentru a-l determina să se întoarcă în ţară. Aceasta l-a găsit în locuinţa lui Petru Ciolan (Pierre Ciolan, fost consul al României la Paris) și i-a acordat îngrijirile necesare, dar pe 17 mai 1947 a fost nevoită să se întoarcă în România.
În 1950, datorită sprijinului autorităților de la București, Traian Vuia a fost adus în ţară de către Petru Ciolan. Era grav bolnav şi în scurt timp a închis ochii pentru totdeauna. Tiberiu Brediceanu mărturisea că l-a vizitat de două ori la Casa de bătrâni de pe strada Brădetului nr. 24 din Bucureşti, unde fusese instalat: “El îşi pierduse luciditatea minţii. N-am observat lucrul acesta. Numai după ce am părăsit camera sa şi am ieşit în grădină, a venit sora de caritate care îl îngrijea şi mi-a spus: Dl Vuia m-a rugat să vă întreb cine sunteţi Dv?” Iar la a doua vizită: “Aşezându-mă chiar pe patul lui Traian şi reamintindu-i mai multe întâmplări petrecute împreună la Lugoj, deodată m-a întrerupt şi privindu-mă lung, m-a întrebat: Dar Tiberius unde e?”
Traian Vuia a încetat din viaţă pe 3 septembrie 1950 şi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Pe lespedea mormântului său a fost așezată inscripţia: “Amintire pioasă marelui fiu al poporului român, realizatorul primului zbor mecanic din lume la Montesson, Franţa, 18 martie 1906, Vuia Traian, 1872-1950”.
Surse:
Voicu Niţescu, Gazeta Transilvaniei, mai 1923
O datorie de recunoștință națională, ziarul Curentul, noiembrie 1938
Elena Borugă, Traian Vuia. Studiu monografic, Editura Mirton, 1999
