“În sfârşit, l-am găsit. De câteva zile e tot pe drum: la Ploieşti. În această seară, însă, învaţă ca un şcolar cuminte. De Marcel Anghelescu mă leagă vechi amintiri. Din viaţă, de pe scenă! Acest actor uimitor de sincer în tot ce face şi spune, de o discreţie sufletească neobişnuită, pare multiplicat de toate personajele sale. Nu ştii dacă ele îi seamănă sau el seamănă cu ele. Marcel a suit pe scenă nişte copii mari, puţin naivi, sentimentali (chiar când sunt comisarii lui Caragiale), cu o inimitabilă gesticulaţie, cu o voce unică… Dacă aş alege din istoria spectacolului românesc unele scene pe care mi s-ar cere a le numi antologice, m-aş opri fără nici o ezitare la cele cu Pristanda şi Ipingescu.
Stăm faţă în faţâ, moldoveneşte, la o cafea şi o dulceaţâ, printre cărţi, piese, roluri, multe fotografii.
— Ce cauţi la Ploieşti?
— Piese, regizori, actori! Sunt directorul Teatrului de Stat. Încerc să-l pun pe picioare, să-l întineresc. Proiecte multe, speranţe mari, perspective încurajatoare! Poate reuşim să cristalizăm aici, în oraşul cel mai apropiat de capitală, o trupă de ţinută artistică. Printre planuri se mai află construcţia unui teatru în aer liber (dar acoperit), în care să-şi poată desfăşura spectacolele mari ansambluri din Bucureşti: Opera, Opereta, Teatrul Naţional pe care vreau să le invit să susţină aici “microstagiune”. Apoi vom mai invita, tot aici, mari actori bucureşteni, regizori reputaţi, spectacolele cele mai interesante. Aceasta pentru a aduce cât mai mulţi spectatori în sălile de teatru. Se pot spune multe despre spectacolele din provincie. Multe sunt excelente. Uneori însă, am văzut şi spectacole de un nivel submediocru. M-am întrebat de unde pleacă neîmplinirile. Multe dintre spectacolele provinciale se opresc la jumătatea actului de creaţie: actorii dau sentimentul că au învăţat doar conştiincios ideile piesei. Aceasta poate din cauză că nu au totdeauna condiţii prielnice de dezvoltare, poate pentru că avem încă prea puţini regizori buni, care să nu se mulţumească numai să descopere talente, ci să le şi ocrotească, să le cultive cu căldură părintească.
— Când ai descoperit că ai talent?
— Eu? Mă întreb şi acum, cu frică, dacă am talent! Roluri, da, am avut roluri bune, dar cred că nici unul nu a fost perfect. Pe parcursul spectacolelor găsesc totdeauna în lanţul de amănunte, lacune pe care mă silesc să le acopăr în scenă. N-am fost, la o adică, niciodată mulţumit pe deplin, fericit de vreun rol. Desăvârşire? Cât e de greu pentru noi, actorii, care avem o gamă limitată de posibilităţi… Talent înseamnă, cred, să tinzi spre creaţii cu cât mai puţine fisuri, către perfecţiune. Credeţi că eu am atins cu rolurile mele asemenea liman?
— lată-ne la una din întrebările stereotipe: ce te-a făcut, deci, să joci teatru?
— Zilele trecute, în Cişmigiu, mi-am adus aminte cum s-a întâmplat, acum câteva decenii. M-am hotărât să fiu actor tot în Cişmigiu, pe o bancă! Pierdusem examenul de impiegat de mișcare.
Gândul m-a purtat, atunci, spre clasa a IV-a, când “regizasem” (fără sâ ştiu ce înseamnă regie) “Sfârşitul pămîntului” de Victor Eftimiu. Din Cişmigiu, unde mă aflam, se vedea Conservatorul. În curte tineri, băieţi şi fete, gesticulau cu mişcări grandilocvente. Parcă împlineau un ritual. M-au convins. M-am înscris, am dat examen, am căzut cu succes.
— Dar de unde veniseşi înainte de a te aşeza pe acea bancă memorabilă?
— Direct din Oltenia, de la Craiova. Tata e din comuna Rugi, mama din Izvoare. Şcoala primară am urmat-o la Craiova, apoi am absolvit liceul militar. Dar să revenim la povestea cu Conservatorul. Oltean încăpăţânat, m-am dus în provincie şi am dat acolo din nou examen. De astă dată am reuşit cu succes. La Conservator, la “clas”, l-am avut profesor, maestru, pe Mitu Dumitriu, director de scenă, care lucrase cândva cu Leonard. Regizorul teatrului de provincie era Ion Aurel Maican, iar directorul, Ion Livescu. Din cei 19 colegi ai mei cu care am început, numai trei au ajuns actori. Ceilalţi s-au făcut impiegaţi. Făceam figuraţie la teatru, asistam la repetiţii. Primii ani de şcoală teatrală i-am făcut deci sub pulpana unui teatru naţional, cu piese istorice, cu drame originale, cu multe piese clasice, cu un stil şi el clasic.
— Şi care a fost primul rol?
— Destinul a vrut să fie tot într-o piesă de Victor Eftimiu: Tebaida. Jucam rolul (cu totul episodic) al unui general care pleca la război. Chemat de regizor, prin surprindere, în scenă (eram în cabina actorilor unde mă bucuram de binefacerile unei sobe, (căreia îi duceam dorul în cămăruţa mea, rece ca gheaţa) la comanda “înainte” mi-am călcat în picioare toga, rostogolindu-mă pe scări în scenă. Generalul fusese învins înainte de a pleca la război! Vă închipuiţi ce-a urmat…
— Ce?
— Un succes în comedia lui Nicuşor Constantinescu, “Fata şefului de gară”, un fel de “musical” cum i-am spune astăzi, în care jucam alături de Elena Zamora şi Niculescu Brună. Câte n-am pătimit în provincie… Luptam din greu să-mi câştig existenţa. Uite, am şi carte de muncă de pe vremea aceea: muncitor salahor. Am fost deci şi salahor la bina, şi constructor, şi corector la gazetă, şi paznic de noapte (căruia i s-a furat… ceasul de control de către un coleg de pază — gelos pe slujba mea), şi administrator, şi caloriferist. De toate! Colac peste pupăză, profesorul meu, Mitu Dumitriu, nu mă vedea cu ochi buni. N-avea încredere în viitorul meu, îi displăceam… Din fericire, m-a descoperit Ion Aurel Maican, căruia îi făceam şi asistenţă de regie şi focul la calorifere. Credea pe atunci, însă, mai ales în talentul meu organizatoric — administrativ. Vara, de obicei, Maican era invitat de Sică Alexandrescu să-i monteze la Bucureşti spectacole vesele în grădinile de vară. (La o asemenea grădină îl văzusem şi eu pe fostul meu coleg de provincie, Birlic, obţinând un succes triumfal în adaptarea lui Sică Alexandrescu, “Călugărul din vechiul schit”. Publicul credea că pe scenă joacă într-adevăr un bătrân. La final i se cerea să-şi scoată peruca… Ovaţiile nu mai conteneau, îmi era foarte frică de actorii din Bucureşti. Ani de zile, după ce mă mutasem în Capitală, doream să mă întorc în provincie. Pentru început, l-am înlocuit pe Antoniu-Guvidu, într-o comedie în care jucam cu Silvia Dumitrescu şi cu Timică. Timică, cel mai mare comic al ţării noastre!
— Care e povestea consacrării bucureştene?
— Ea e legată de povestea spectacolului Mansarda, îl monta Maican. Când am intrat în valsul Bucureştiului, uitasem complet că mai sunt om: eram un actor oarecare, dublat de un administrator harnic. De aceea, poate firesc, atunci când Timică m-a văzut distribuit alături de el, într-un rol principal, emoţionat, bâlbâit, a exclamat: “jucăm teatru cu toţi trăgătorii de cortină?” Nu mă vedea deloc în rol şi mai ales în scenă cu el. A căutat, a impus alţi doi, trei interpreţi. Era furios: “ori eu, ori el!” La una din repetiţii, întâmplător, fără ca eu să ştiu, m-a văzut un ziarist, Fanache Florescu. Se pare că îi făcusem impresie bună. Între timp îmi luasem gîndul de la rol şi am preluat pentru Sică Alexandrescu garderoba Teatrului “Bulandra”. În timp ce trist, descurajat, făceam inventarul rochiilor, plastroanelor, fracurilor, jobenelor din pod, deodată am avut o revelaţie. În faţa mea nu mai erau costume, ci personaje. Toate marile personaje ale teatrului. Auzeam replici, vedeam mişcându-se lumea fantastică a eroilor în spatele catifelelor şi mătăsurilor. Totul a avut efectul unui şoc electrizant…
S-a anunţat repetiţia generală la Mansarda. Maican s-a hotărât brusc să mă încerce pe mine. Incredibil — am reuşit! Unul din cei mai temuţi critici, Dem. Teodorescu — poreclit de actori Şacalu — remarca în mod deosebit pe necunoscutul Marcel Anghelescu. Povestea poate părea simplă… Întâmplare… noroc… perseverenţă?
— A fost o perioadă în care ai jucat multe roluri în dramă? Te simțeai bine în acest gen? La care ai revenit, nu de mult, în “Vedere de pe pod”?
— Cred că da. Nu ştiu ce părere au alţii… Am jucat alături de Virginica Popescu pe Unrat, profesorul din “Îngerul albastru”. Mai mult, un autor ca polivalentul Puiu Maximilian a şi scris, special pentru mine melodrama “Păcat de tine, Tony!”
— “Aura” de vedetă ți-a dat-o însă, la început, genul muzical.
— Mai ales Opereta. Gen atât de popular, de spectaculos, de sentimental… Marii noştri comici începuseră să îmbătrânească. Era în 1938. Genul avea nevoie de un comic nou, tânăr, de o prezenţă mai firească în problemele de viaţă ale epocii. Aptitudinile muzicale probabil că le moştenisem de la mama… Am jucat mult la Alhambra, cu Vlădoianu… Opereta trăia o a doua tinereţe…
— Şi apoi teatrul de proză…
— Da. Mă bucur că am avut satisfacţii cu piesele autorilor români: Muşatescu, Nicuşor Constantinescu, Mircea Ştefănescu. Anii treceau, dar eu rămâneam mereu ucenic la şcoala teatrului. — Cum te apropii de un rol? Cum îl descifrezi?
— Rolul e pentru mine o melodie. Nu pot sâ învăţ cuvintele fără muzica lor. Pregătesc un rol având în față mimica, mişcarea personajului. Aşa cum fac, de pildă, acum, când pregătesc trei roluri, trei chipuri, trei compoziţii diferite din “Cânticele comice” ale lui Alecsandri pentru televiziune.
— Cum ţi-ai definit personalitatea actoricească?
— O personalitate actoricească se edifică prin realizări ce presupun stratificări succesive, în timp. Într-o generaţie apar rar marile personalităţi. Câţi sunt de talia unui Caragiu? Cred că o consacrare se face numai în contact direct cu publicul. Muncind din greu, edificând cât mai precis un rol, înveţi spectatorii să te privească, să se uite la tine. Aceasta să fie personalitatea? Aş vrea să adaug că, indiferent de mască sau tip, eu totdeauna pe scenă caut să aduc omul. Şi cred că e firesc să fie aşa, mai ales că epoca noastră ne cheamă, ne obligă să cunoaştem coordonatele umane în care trăim. Am avantajul că am crescut la marea şcoală a teatrelor naţionale care ne impuneau nouă, interpreţilor, să slujim cu dăruire şi credinţă ceea ce ne oferă scriitorul, mesajul său uman, flacăra lăuntrică, şi nu numai virtuţi exterioare.
— Relaţiile cu Caragiale, după câte ştim, sunt vechi si trainice!
— Primul meu rol a fost, odinioară, Popa Pripici, personaj inexistent pe scenă, doar pomenit de text. La premiera cu “O scrisoare pierdută”, în marea scenă electorală, unde ca figurant îl jucam pe popă, am mâncat bătaie zdravănă de la o figuraţie din ostaşi, care-şi trăiau exagerat rolurile de mardeiaşi. Caragiale este, poate, autorul pe care l-am înţeles cel mai bine, şi am căutat să explic aceasta în cartea mea, “Trei feţe caragialeşti”, dar am avut şi mari modele actoriceşti. Să-l amintesc numai pe Soreanu!
— Îţi plac eroii pozitivi în care ai fost de multe ori distribuit?
— Nu-mi plac termenii. Îmi place să interpretez oamenii. Îmi place să joc în piesele originale, care din păcate, în ultimul timp, nu mi-au mai dat mari satisfacţii. Unele abordează probleme adevărate de viaţă, dar nu le transfigurează intens dramatic şi, totodată, interesant pentru spectator. E bine să schimbi genurile de personaje — nu ştiu dacă negative sau pozitive, e bine să cunoşti cât mai multe modele din viaţă. Indiferent de eroii abordaţi, vreau să amintesc că destinul meu actoricesc este strâns legat de Sică Alexandrescu, unul din oamenii care au jucat un rol însemnat în teatrul nostru. Am avut norocul să fiu mereu lângă el, să fiu stimulat, îndrumat de către acest mare regizor.
— Rolul visat? Există vreunul pe care ai vrea să-l abordezi?
— Poate o să vi se pară ciudat! Niciodată nu mi-am dorit un rol anume. În fiecare personaj am dorit să pot aduce o latură nouă a posibilităţilor mele, o faţetă încă nevăzută. Idealul meu nu e legat de un rol, ci de dorinţa de a contura, de a personifica idei şi nu nişte siluete. Nu totdeauna un rol principal îţi dă cele mai mari satisfacţii: l-aş da exemplu pe Ropoteală al meu, din Valea Cucului de Beniuc. N-am înţeles, nu înţeleg bătălia pentru “rolul mare”. M-a pasionat însă (indiferent de cantitatea cuvintelor din rol), să mă întâlnesc pe scenă cu un Vraca, Birlic, Beligan. Faţă în faţă, pe scenă, cu un maestru, iată emoţia cea mare, vibraţia clocotitoare. Bătălia pentru rolul mic asigură Rolul Mare.
— Eşti pe bună dreptate considerat un mare actor realist!
— Nu ştiu dacă “mare”, dar realist sunt. Prin educaţie; am ucenicit cu cei din ilustra şcoală a lui Gusti. Formaţia mea actoricească are şi un debut anecdotic. Pe vremuri, în tinereţe, venirea iernii îmi provoca întotdeauna mari temeri, urmate de ravagii în bugetul meu, şi aşa firav. Procurarea unei perechi de ghete era o problemă de viaţă şi moarte. Înşelat în talcioc de un negustor care mi-a vândut o pereche de ghete (marfă de la foc) care s-au şi desfăcut la prima ploaie, soarta mea de “desculţ” a înduioşat pe un coleg, care mi-a împrumutat o pereche de şoşoni “împrumutaţi” de la tatăl său. Vă închipuiţi că nu puteam apărea pe podium, în clasă, pentru a-mi susţine “bucata” cu şoşonii mult prea largi. Aşadar, atunci când am fost strigat la catalog, am intrat brusc în “grevă”. Profesorul Dimitriu (care oricum nu mă simpatiza) a fost intrigat de refuzul meu categoric. Colegii i-au şoptit mica mea dramă. Subit înduioşat, Dimitriu a început să se ocupe de mine şi mi-a desluşit tainele artei scenice. M-a învăţat ce înseamnă o recitare, ce înseamnă atitudine scenică, ce înseamnă declamaţie, cum să mă feresc de retorismul gol. Cum s-ar spune, “mi-a vândut profesiunea”. Şi aceasta, datorită şoşonilor… În felul ăsta, banii daţi pe ghetele cu bucluc s-au dovedit a fi fost folositori….
— Şi mâine din nou la Ploieşti?
— Nu e un drum lung. După premiera “Cuza Vodă”, vor urma “Interesul general”, “Avarul”, “Despot Vodă” (la care voi face eu regia). Nu se va monta nimic special pentru actorul Marcel Anghelescu. Vom invita colaboratori din afară, regizori, actori, care să dea strălucire spectacolelor noastre. În primul rând, însă, vom creşte cadrele teatrului ploieştean, vom căuta să le dăm încredere, chiar entuziasm, iată principala mea preocupare acum, cînd împlinesc 40 de ani de teatru. Şi poate că semicentenarul îl vom sărbători la Ploieşti!”
Marele actor s-a născut pe 3 noiembrie 1909 la Craiova și a fost extrem de îndrăgit de public pentru rolurile sale fabuloase din teatru și din cinematografie. Astăzi, memoria peliculei ne ajută să îl redescoperim în filme ale anilor ’50 – ‘70 precum “Vizită”, „O scrisoare pierdută”, „Cu Marincea e ceva”, „Popescu 10 în control”, „O mică întîmplare!”, Două lozuri”, „Ciulinii Bărăganului”, „Telegrame”, „Bădăranii”, „Post restant”, „Celebrul 702”, „Mofturi 1900” sau „Tufă de Veneția”.
Marcel Anghelescu a murit pe 22 februarie 1977 la București și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. La despărțirea de marele actor, bunul său prieten, Mihai Berechet, a scris în revista Teatrul:
“Ne despărţim de el cu greutate. Personal, n-am vrut să aud nici de suferinţa, nici de moartea lui… M-am ferit să văd destrămările acestui monument de vitalitate. Aşa încât, laş şi nevolnic, n-am vrut să particip la tristele etape care l-au îndepărtat de sănătate şi, mai apoi, de viaţă. Îţi cer iertare, Marcel; în ultima vreme, mi-ai fost prea aproape. Ultima ta piesă, “Zoo” de Vercors, a fost piesa noastră — am repetat-o împreună. Tu, tipar de înalt profesionalism, explozie de străluciri şi vigori artistice; eu, pe lângă tine şi în permanentă admiraţie… În fond, întotdeauna te-am admirat. Încă de la primul spectacol în care te-am văzut — “Domnişoara Butterfly” a lui nea Tudorică. Aveam doisprezece ani. Trecând prin spectacole de operetă, de revistă, din începutul anilor 40… m-ai cucerit, ca partener, în anii ’50… m-ai onorat cu amicala ta duioşie, în turneele internaţionale făcute cu Teatrul Naţional pe malui Senei, apoi la Viena, Belgrad, Budapesta. M-ai emoţionat ca părinte şi ca încăpăţânat constructor de cămin familial. Şi de câte ori nu le-am urmărit, din arlechin sau din sală, în “Revizorul”, în “Steaua fără nume”, în neuitatul tău “Matei Millo”. Numărând (şi, Doamne, că bine mai numărai) steagurile, dragă Pristanda! Ai fost un artist mare şi un om bun şi cald. Ai fost vigoare şi temperament, sensibilitate şi măsură. Dar, peste toate, cum nu sunt mulţi, ai fost blând şi generos. Simt şi acum, în degete, muşchii braţelor tale puternice, boxam în pauzele de repetiţie. Îţi văd paşii mărunţi, mişcările bruşte, piruetele uşor hazlii. Acum, după ce ai plecat, îţi admir, însă, mai presus de orice, pudoarea, delicata ta pudoare… Sper că ai murit aşa cum ai trăit: senin şi împăcat — cu o rază de soare în ultima ta privire şi cu încredere nestrămutată în… viitor. Fiindcă, aşa ţi-a stat bine în viaţă… Ne-am despărţit. Istoria va scrie despre tine mai mult şi mai bine decât mine. Eu îţi mulţumesc că tu, şi alţii ca tine, m-ai învăţat să iubesc, să respect Teatrul şi culisele, viaţa din preajma lui. Drum bun!
Surse:
Revista Teatrul, Al. Popovici în dialog cu Marcel Anghelescu, noiembrie 1971
Revista Teatrul, Mihai Berechet, In memoriam: Marcel Anghelescu, 1977
