HomeLocuri de povesteFascinația bijuteriilorAlice Cocéa, actrița celebră la Paris, considerată vampă la București

Alice Cocéa, actrița celebră la Paris, considerată vampă la București

Alice Cocéa

Alice Cocéa, pe numele său complet Sofia Alice Cocéa, s-a născut pe 28 iulie 1899 la Sinaia și a fost fiica generalului Dumitru Cocea și a jurnalistei Cleopatra Cocea. Sora ei a fost Florica, măritată Bressy, iar fratele artistei a fost jurnalistul socialist N. D. Cocea, tatăl actrițelor Dina și Tantzi Cocea. Tânăra a urmat inițial cursurile Conservatorului din București, a devenit celebră în epocă datorită relației cu dramaturgul Alexandru Davila, (fiul cel mai mare al medicului Carol Davila și al Anicăi Racoviță), dar studiile de artă dramatică le-a finalizat la Paris, în 1917.

Alice și-a început cariera în 1918 într-un film de Jacques de Baroncelli, apoi s-a orientat spre teatru și operetă. În 1926, s-a căsătorit cu contele Stanislas de La Rochefoucauld-Doudeauville, Duce de Bisaccia, scriitoarea Colette fiind martoră la ceremonia civilă. Divorțată în 1931, actrița nu s-a mai recăsătorit, dar a fost eroina multor povești de amor, unele dintre acestea sfârșite tragic.

Alice Cocéa

În timpul ocupației naziste a Parisului, Alice Cocea a condus, împreună cu Roger Capgras (a cărui amantă devenise în acei ani), “Théâtre des Ambassadeurs”, iar atitudinea față de germani i-a fost reproșată după Eliberare. Arestată în 1944, românca a scăpat de acuzațiile de colaboraționism, posibil pentru că în acel moment era logodită cu un cunoscut luptător în Rezistența franceză, Philippe Porges. Actrița s-a retras de pe scenă după acest eveniment, apoi a reapărut în teatru și în câteva filme până la începutul anilor 1960.

Alice Cocéa a murit pe 2 iulie 1970, la vârsta de 70 de ani, și a fost înmormântată în cimitirul Saint-Brisson-sur-Loire, în Loiret. Mormântul ei a fost recent reabilitat de Armand de La Rochefoucauld, nepotul fostului ei soț, Ducele de Bisaccia.

Ziarele de la Paris au tratat cu mare interes povestea dramatică a unuia dintre admiratorii vedetei, iar jurnaliștii de la București au oferit și ei detalii despre sinuciderea tânărului ofițer și explorator Victor Point care, îndrăgostit fără șanse de frumoasa artistă, s-a împușcat trăgându-și un glonț în gură chiar în fața ei, dar gazetele din România au trecut în revistă și alte aventuri sfârșite tragic în care a fost implicată Alice Cocea.

Înmormântarea lui Victor Point

“Telegramele sosite din Franta, legătura cu compatrioata noastră, Alice Cocea, par capitole de roman-foileton, prin senzaționalul cuprins în fiecare rând. Știrile sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât nimic din activitatea mondenă a frumoasei artiste nu lăsa să se prevadă tragedii de felul aceleia survenite de curând. Sinuciderea locotenentului Victor Point nu este un simplu fapt banal. Un om tare, stăpân hotărât al simțurilor sale, cum a dat recent dovadă în strălucita expediție întreprinsă în centrul Asiei, omul care a știut să înfrunte cu seninătate primejdiile de moarte ce-l pândeau la tot pasul, stârnind admirația celor din jur, devine subit o biată jucărie, un om de paie, lipsit de voință, în mâinile frumoasei, dar rafinatei femei. Ridicând cu discreție și nu fără emoție vălul care acoperă încă unele detalii ale dramei de pe Coasta de Azur, suntem în măsură să dezvăluim o parte din viața intimă a unei artiste care, fără intenție de reclama, își merită cu prisosință numele ce i l-a consacrat gestul fanaticului amant, acela de femeie vampă.

Alice Cocea, fiica unui foarte cunoscut general roman, a văzut surâzându-i norocul încă din primii pași ai vieții sale. Debuturile ei teatrale au fost din cele mai fericite. Condusă, protejată, iubită de Alexandru Davila, cel mai mare om al teatrului pe care l-a avut vreodată România, mica Alice a cunoscut numaidecât marele succes. Dar succesul în teatru nu vine aproape niciodată singur, în același timp cu aplauzele publicului entuziasmat se mai îndreptară către frumoasa artistă inimile și implorările unei mulțimi de adoratori.

Printre aceștia, un tânăr student, fiul unui podgorean bogat, se arătă cel mai înflăcărat, cel mai entuziast, cel mai serios atins de farmecul puternic al stelei ce răsărise. Totuși, Alice, care gustase din cupa gloriei, era nesimțitoare față de el. Încercă în zadar prin tot felul de mijloace să se apropie de ea, să-i facă cunoștință. În cele din urmă, prin iubirea sa de adolescent, disperat că nu putea ajunge la țintă decât prin vicleșug, el atrase cu bani pe șoferul frumoasei sale, îi luă locul la volan și, învăluit în blana lui, o așteptă la ieșirea de la teatru, hotărât să-i vorbească cu orice preț, să-i spuie dragostea lui. Din nenorocire, Alice nu ieși singură.

Alexandru Davila o întovărășea și nefericitul tânăr, căruia zeii amorului nu-i erau favorabili, trebui să conducă, furios cum era, în strada Zorilor, la locuința lui Davila, pe ființa de care era îndrăgostit. El înapoie automobilul șoferului, și, nebun de durere, reveni sub ferestrele frumoasei artiste. Petrecu ceasuri întregi sub lumina slabă ce se filtra în dosul obloanelor casei de iubire. La 4 dimineața, drumeții îl găsiră pe jumătate mort de frig, pe trotuar, acoperit de zăpadă. O congestie la plămâni îl dădu gata în două zile. Pe când cele două surori ale ei se măritau și duceau o viață burgheză, Alice își urmă cariera teatrală, nepăsătoare la declarațiile de dragoste și cele mai măgulitoare propuneri matrimoniale.

Într-adevăr, Alexandru Davila, suflet nestatornic, era prins în mrejele unei noi aventuri amoroase. Dezamagită, ea fu contrariată. În realitate, era cam nedreaptă. Davila, bărbat frumos, foarte fin, foarte instruit, perfect om de lume, prietenul reginei și al regelui care admirau mult talentul sau, număra printre victimele sale pe femeile cele mai renumite din București.

Dar, adevărat don Juan, foarte sensibil la omagiile feminine, nicio femeie n’a putut să-l reție. Cu toate astea, Alice Cocea a jucat desigur, cel mai însemnat rol în viața sa și el i-a dat ei ce avea mai bun din ființa și arta sa. Mai mult ca oricând ea avu succes si mai mult ca oricând o adevărată curte de admiratori îi ațineau calea. Frumoasă, tânără, bogată, în plină glorie, nimic nu părea că poate să-i tulbure fericirea.

Cu toate acestea, se prevedea o nouă dramă. Printre ofițerii tatălui ei, un locotenent frumos, pe care mai multe succese feminine răsunătoare îl înfumuraseră, porni spre cucerirea noii stele. Ca și dânsa, și el era dornic de glorie. Glorie de alcov, în lipsa alteia. Lui îi fu mai ușor să reușească să-i fie prezentat și să-i facă curte. Dar, dacă Alice se arăta prietenoasă față de el, dacă îl primea din timp în timp, dacă-i permitea să-i umple de flori casa și loja, la atât se mărgineau relațiile lor și frumosul ofițer simțea pălindu-i norocul și faima de bărbat cu succes. Stăruiesc asupra acestui amănunt, ca să fac să se înțeleagă mai bine ce urmează.

Căci dacă studentul murise din dragoste, acesta trebuia să-i urmeze, poate mai mult din amor-propriu batjocorit decât din cauza unei patimi adevărate și mari.

Rugaminți, blesteme, nimic nu folosi și zilele treceau, fără ca amorezatul să poată înainta măcar cu un pas spre inima neprețuită pentru el a iubitei sale.

Alice Cocéa

La Capșa, unde sărmanui G… nu mai îndrăznea să se arate, se făceau adevărate rămășaguri. În cele din urmă, lucrurile ajunseră atât de departe încât într-o frumoasă zi de primăvară, tânărul puse șaua pe calul lui favorit și plecă să colinde pe câmp. Aproape de câmpul de alergări de lângă Băneasa, acolo unde adeseaori, sub ochii admiratorilor săi și în strigătele mulțimii entuziasmate, cunoscuse beția triumfului, el lăsă calul să meargă în voie pe un drumeag ce ducea spre calea ferată. Un țăran care lucra alături pe câmp văzu cum galopa calul ce-l aruncă în plin mers și se înfundă sub un pod mic pe care treceau traversele de cale ferată. În partea cealaltă a podului, apăru calul singur, continuându-și cursa neînfrânată. Curios, omul se apropie, privi sub pod. În penumbră, văzu strălucind nasturii tunicii nenorocitului, care zăcea întins pe spate. Avea baza craniului sfărâmată de drugul de fier al podului. Ancheta militară stabili un accident. Ziarele vorbiră mult de această întâmplare, accident regretabil datorat distracției acestui distins călăreț, în realitate, o tristă sinucidere.

Timpul trecu. Veniră Parisul, succesul, o căsătorie strălucită. Prietena ei, G. M., auzind evenimentul:

– Cocea? Contesă? Asta va face o femeie mai puțin, dar nu va face o femeie din înalta societate în plus.

La noi se întrebau pur și simplu:

– Cât timp o să ție?

Nunta actriței cu contele Stanislas
Alice Cocéa
Nunta actriței cu contele Stanislas

A ținut totuși câțiva ani. Apoi, deodată, în viața ei izbucni din nou drama. Locotenentul Point, bărbat frumos, suflet cavaleresc, iubea și voia să se însoare cu Alice Cocea. Acesta e un fapt precis, de nediscutat.

Alice Cocea plecase cu yachtul ei la Saint-Maxime, dar a facut escală la Agay, ca să se scalde. Point, care mai mult ca niciodată avea impresia că este păcălit, pătrunse în camera artistei, cele două apartamente au o ușă de comunicație – și găsește raspândite pe canapea scrisorile unui îndrăgostit, semnate Robert.

E vorba de Robert Lefébure, ginerele sindicului agenților parizieni de schimb, care are un loc de seamă printre admiratorii Alicei Cocea. Va lua Point trenul să fugă, să scape de vrajă? S-au găsit în camera lui hârtie mototolită, un plic rupt, un stilou sfărâmat. Mania este o proastă sfătuitoare. Sare în mașină și se duce să găsească la Agay pe Alice Cocea, ca să-i arate tot disprețul lui.

Alice Cocéa

De pe puntea lui Blue-Crest, ancorat în rada portului, Alice Cocea, secretara ei și Lefébure îl văd venind. Lefebure, prudent, dispare. Dar Point are ochi de marinar și nu-i scapă acest lucru. E mai mult furios decât gelos.

– M-ați înșelat, strigă el celor două femei. Sunteți niște ticăloase!

Nu mai e stăpân pe nervii lui. E micșorat, deprimat… Viața extravagantă, pe care a dus-o acolo, i-a sleit energia. El se sinucide din scârbă. Cele două detunături de revolver au avut, de-a lungul coastei Estérel, răsunetul unui trăznet. La Paris ar fi strâns poate ceva mai tare pumnul fragil al Aspasiei. Ar fi urat poate noroc bun concurentului. La Cannes, s’a sinucis…

Alice Cocéa

Corespondentul revistei Ilustrațiunea română din Paris ne trimite următorul interviu pe care l-a luat d-nei Cocea și din care se poate constata că Parisul exercită o influență nefastă asupra sentimentelor de naționalitate.

La noi se spune “Dâmboviță apă dulce, cine bea nu se mai duce”. Dar în privința orașului-lumină s’ar putea spune că oricine a stat măcar un an pe malurile Senei și a înregistrat cel mai mic succes se consideră ca născut parizian și-și uită completamente naționalitatea.

Un zvon senzațional a străbătut saloanele parisiene: Contele Stanislas de la Rochefoucauld, ale cărui apucături originale alimentaseră adesea cronica scandaloasă a Parisului, anunța căsătoria sa cu o mică artistă de operetă de origine necunoscută, cu nume oarecum bizar (pentru francezi). Zvonul se adeveri. Mica artistă, Alice Cocea, deveni doamna contesă de la Rochefoucauld. Intrat cu atâta gălăgie pe primul plan al vieții parisiene, talentul ajutat de noroc al Alicei Cocea se impuse progresiv publicului francez și nimic nu oglindește mai bine personalitatea artistică pe care și-a creat-o tânăra noastră compatrioată decât titlul sub care marile cotidiane parisiene anunțară, trei ani mai târziu, divorțul soților: “Doamna Alice Cocea, contesa de la Rochefoucauld, divorțează”.

Alice Cocéa

* * În ultima sesiune teatrală, Alice Cocea joacă la Gymnase “La Route des Indes” și “Jean de la Lune”. A binevoit să-mi fixeze un rendez-vous chiar la teatru. Aci mă primește secretara ei și mă poftește să aștept în loja spațioasă și modernă a artistei. Inepția cubistă a avut meritul să ne aducă mobila modernă cu linii pure energice; conturul definitiv, fără înflorituri inutile; combinație meștesugită de bare nichelate și lemn de mahon, disimulată în puncte asimetrice, lumina cade progresivă și realizează un ansamblu de bun gust indiscutabil.

Tolănit pe covorul gros persan, Boris, faimosul ogar rus, nedespărțitul tovarăș de fotografie al artistei, își expune alene blana albă imaculată. Intră Alice Cocea: E micuță, alura e distinsa, voluntară. Nenumărate croche-coeur-uri îi umbresc fruntea până deasupra ochilor, cari au o răceală de nepătruns. Rotunjimi plastice punctează simetric și semeț rochia de mătase crème, care se mulează pe linia perfectă a spatelui. În sandale decoltate, picioarele sunt aproape pe de-a-ntregul descoperite. Văzând-o astfel, de o grație atât de juvenilă, cine ar crede că Alice Cocea a pășit pe scenă încă înainte de război?

– Mai vorbiți românește, doamnă?

Alice Cocea preferă să-mi răspundă în limba lui Molière.

– Românește? Ah, nu! Sunt în Franța de zece… ce zic… doisprezece ani și cum în mediul meu n’am ocazia să vorbesc românește, am uitat aproape cu totul limba. Mai înțeleg doar câteva cuvinte.

E drept ea vorbește franțuzește la perfecție, fără accent străin; vocea armornioasă are un fornăit perceptibil, care nu e în discordanță cu alura afectată a artistei.

– Ați debutat în România, doamnă, și fără îndoială că acolo a început evoluția dumnevoastră artistică.

– Într-adevăr, am debutat la București, sub conducerea lui Davila. Cântam, făceam puțin teatru, dar nu pot considera ca adevăratul meu debut în teatru decât apariția mea pe scena parisiană.

– Așadar, Bucureștii n-au însemnat nimic pentru evoluția dumneavostră artistică?

– Aproape nimic. De ce să insist asupra acestui trecut în care nu însemnam eu însămi nimic? Amintiri din România în ce privește teatrul, nu am. Cât despre cinema… joc abia de patru ani. Pot zice, fără a jigni pe nimeni, că m-am format aici, în Franța, la Paris, cu trudă și poate ajutată de noroc.

Sunt cuvinte care clarifică definitiv o situație: nu știu românește, n-am amintiri din România, si blocheaza orice buna-voință.

– Am jucat în opereta franceză, unde dețineam roluri de ingenuă; abia acum patru ani am făcut o încercare în filmul mut, de al cărui rezultat n’am fost complet satisfacută. Adevărata revelație a fost pentru mine filmul vorbitor, alături de Adolphe Menjou, de Henri Garat în cinema, dar mai ales alături de Michel Simon, ca artist în teatru, am interpretat rolurile mele cele mai importante. De curând am semnat un contract pentru patru filme noi cu PARAMOUNT pe care le voi turna abia la toamnă.

Trec peste înșirarea monotonă a celor opt filme pe care le-a jucat Alice Cocea și comentariile ei asupra acestor filme. Apoi, cu o incoerență specific feminină, Alice Cocea se așază la birou și semnează o dedicație în românește.

Ezit un moment să-i pun întrebarea principață pentru care am venit. Dar apoi mă hotărăsc:

– În chestiunea de la Cannes, mi-ați putea da vreo lămurire pentru cititorii noștri?

Ochii actriței se umplură de lacrimi.

– Bietul băiat!… Îmi pare rău de sfârșitul lui, dar n-am fost vinovată cu nimic”.

Surse:

Realitatea ilustrată, 1932 și 1938

Ilustrațiunea română, 1932

Le Plaisir de vivre, 1926

Le Detective, 1932

Gallica.fr

No comments

leave a comment