Fiică a unui italian și a unei actrițe de origine franceză, Fanny Tardini s-a născut la Trieste, în 1823 (după alte surse în 1830).
Tatăl ei a deschis la Galați o agenție de vapoare, așa că familia însoțită de cei doi copii, viitoarea actriță și fratele ei, Alfredo, s-a mutat în România.
Fanny și-au petrecut copilăria și apoi cea mai mare parte a vieții în orașul de pe malurile Dunării. Ca artistă a debutat în 1850, în trupa lui Costache Caragiale, jucând alături de marele actor Mihail Pascaly. În 1855, când compania lui C. Caragiale s-a dezmembrat, tânăra a început să joace în provincie. Avea autorizație pentru exercitarea profesiunii de actor ambulant încă din 1852, așa că, împreună cu frații Ion și Alexandru Vlădicescu (cu cel din urmă s-a și căsătorit), a fondat în 1859 o trupă de actori cu care a început un lung și glorios șir de turnee prin țară.
Artista a pus în scenă numeroase drame şi melodrame, având creaţii remarcabile în “Maria Tudor”, “Două orfeline”, “Căderea oraşului Missolonghi”, “Cerşetorii în haine negre”.
Adeptă a repertoriului național, Fanny Tardini a jucat în comediile lui Vasile Alecsandri, fiind o interpretă fidelă a eroinelor sale. Neuitată, după mărturiile contemporanilor, a rămas în piesa “Partida de concină”, scrisă special pentru trupa Tardini-Vlădiceanu.
Începând din 1864, împreună cu compania pe care o conducea, a avut un rol important în sprijinirea acțiunilor cultural-naționale. “Nu este popor, scria artista, a cărui civilizație să nu dateze deodată cu dezvoltarea instituțiunilor de artă și știință; între instituțiunile care probă gradul de cultură al unui popor, care luminează și ajută mai sigur și mai repede calea de progres și de poleire a unei națiuni este Teatrul Național…
Ca să fie însă demn de adevărata sa misiune, ca să se poată ridica la înălțimea morală la care este chemat, trebuie întărit, susținut… căci altfel, silit de necesitate, părăsit în voia întâmplărilor, va fi silit să se susțină măgulind viciurile și pasiunile care trebuiesc a fi biciuite și, în loc de a fi templul luminii și al științei, ajunge a fi locul coruperii și al tâmpirii naționale”.
În anii 1864 – 1865, actorii coordonați de Fanny și frații Vlădicescu au susținut turnee în Bucovina și Ardeal, iar spectacolele lor au avut un puternic ecou în rândul elevilor și studenților entuziaști.
Printre aceștia se afla și Mihai Eminescu. Viitorul poet avea 14 ani la acel moment și a fost fascinat de mirajul scenei teatrale. În timpul spectacolelor „era numai ochi și urechi. Nemișcat, pironit cu ochii asupra actorilor, nu aplauda, nu vorbea, ci numai sorbea fiecare cuvânt și fiece melodie“, își amintea Theodor Stefanelli.
Eminescu s-a alăturat trupei Tardini ca sufleur și figurant, mai târziu fiind cooptat în compania lui Mihail Pascaly și apoi a lui Iorgu Caragiale, cu care a cutreierat țara.
Tot de numele trupei Tardini sunt legați și ultimii ani ai poetului când, bolnav și lipsit de mijloace materiale, a fost ajutat de Fanny, prin reprezentația dată în beneficiul lui pe 15 decembrie 1877, în orașul Botoșani.
I. Prenta, sufleur pensionar la Teatrul Național, mărturisea într-o scrisoare trimisă în anul 1928 ziarului Dimineața:
“Ca admirator al marelui şi nefericitului meu dascăl care a fost M. Eminescu, pe când eram în iarna şi primăvara anului 1887-1888 sufleur in trupa răposatei Fanny Tardini-Vlădicescu, iar poetul era bolnav, în căutarea surorii sale din Botoşani, venea în fiecare zi cu soare să şadă pe o bancă dinaintea Hotelului Moldavia, vis-a-vis de casa Popovici, unde era teatrul şi unde făceam repetiţiile zilnic.
Am şoptit într-o reprezentaţie, în beneficiul nefericitului, două din cele mai frumoase bucăţi ale lui: “Doina” şi “Epigonii”, zise cum numai ea ştia să zică, de directoarea trupei, Fanny Tardini.
Când a intrat în scenă, singură în faţa sălii care gemea de lume, s-a emoţionat. Lacrimi, adevărate perle, îi şiroiau pe faţă, şi sta mută în faţa mea. Ca o adevărată “cârtiţă neobosită”, am început să şoptesc:
“De la Nistru pân’la Tisa
Tot românul plânsu-mi-sa”
După delirul stârnit în sala teatrului, cortina s-a lăsat şi bătrâna doamnă Fanny Tardini-Vlădicescu m-a luat în braţe şi m-a sărutat, scoţând un pachet de tutun de 1 leu, înfăşurat în hârtie galbenă şi mi l-a dat, spunându-mi:
– Bravo, micuţule, să trăieşti! Dacă nu erai tu în cuşcă, nu puteam să rostesc o vorbă pe scenă. Dar tu, în iubirea cea nemărginită ce ai pentru poet, ştiind pe din afară toată cartea din care trebuia să şopteşti, m-ai electrizat cu ochii şi m-ai încurajat, sugerându-mi datoria. Meriţi să fumezi tutunul pe care l-ai câştigat astă seară de la mine.
Era trecerea examenului meu de soufleur în faţa unei artiste mari şi de atunci am rămas cârtiţă neobosită. Şi acum, când sunt pensionarul Teatrului Naţional din Bucureşti, când după 46 de ani deschid modesta mea pungă ca să pun şi eu o cărămidă la monumentul ce i se înalţă poetului în iubitul lui oraş, în bătrânul Iaşi, leagănul mizeriilor ce a îndurat în viaţă, dar pe care l-a iubit ca pe o mamă, plâng de bucuria sărăciei mele, ofer o biată hârtie de 20 lei şi mă închin cu recunoştinţa elevului, marelui meu maestru şi bătrân dascăl care a fost M. Eminescu”.
Ion V. Prenta
Bătrânul sufleur a adus prin această scrisoare o mărturie prețioasă la istoria literară și o modestă contribuție financiară pentru realizarea unei statui a poetului la Iași.
După marile turnee pe care le-a făcut în Bucovina și Transilvania, până în 1872, când s-a stabilit la Galați, trupa Tardini a dat spectacole în mai toate orașele Moldovei: Iași, Galați, Brăila, Bârlad, Dorohoi, Bacău și Piatra Neamț.
Artista și-a încheiat glorioasa carieră în anul 1900 când, la Galați, a apărut pe scena teatrului în rolul său preferat din “O partidă de concina” de Vasile Alecsandri, într-un spectacol de adio. Uitată aproape de toți cei care o admiraseră cândva, Fanny Tardini s-a stins din viață într-o mizerie cruntă, pe 23 aprilie 1908. La moartea ei, C. Graur scria: “După deceniile de glorie, a venit ruina, care a durat și ea decenii, dar o ruină totală și groaznică”.
Gazeta Transilvaniei a oferit mai multe amănunte cititorilor săi despre dispariția actriței:
„Fanny Tardini, văduva artistului Al. Vlădicescu, ea însăşi o artistă care a fermecat publicul prin talentul ei până mai acum 15 – 20 de ani, a murit la Galaţi, unde locuia de mai mult timp. Fanny Tardini, Al. Vlădicescu şi Ion Vlădicescu fratele acestuia, au fost cei care au jucat pentru prima oară teatru în multe oraşe din ţară şi mai cu seamă din Moldova.
Femeie cultă pentru acele vremuri, artistă de talent, ea era sufletul trupei soţului său. “Madame Fanny”, cum îi ziceau toţi actorii, excela în roluri din piesele senzaţionale ce se jucau pe vremuri ca “Nebuna
de la şapte turnuri”, “Fauides” şi alte melodrame. Cu un asemenea repertoriu, trupa Vlădicescu a colindat mai prin toate oraşele.
Din trupa artiştilor Vlădicescu şi Fanny Tardini au făcut parte foarte mulţi artişti de vază, unii morţi, alţii care trăiesc încă. Repertoriul trupei se mai compunea însă şi din piesele lui Alecsandri. Una dintre acestea o scrisese Alexandri pentru Fany Tardini şi pentru A. Vlădicescu şi anume “Concină“, piesă într-un act, simplă, un dialog plin de viaţă însă când îl interpretau cei doi artişti de talent.
I. Vlădicescu muri cel dintâi, şi golul ce l-a lăsat l-a resimţit mult fratele şi cumnata sa. Bătrâni, izolaţi, cei doi soţi au mai jucat din când în când, şi ultima piesă ce au jucat a fost tot “Concina”. Mai anii trecuţi a murit şi Al. Vlădicescu (n.red. Vlădicescu, soțul lui Fanny, primea în ultimii ani ai vieții o mică pensie de la București, ca răsplată pentru strădaniile sale în promovarea teatrului românesc. S-a stins din viață în ianuarie 1903, dar, în ciuda apelurilor publice, văduva nu a beneficiat de niciun ajutor financiar din partea statului după acel moment). Fanny Tardini a rămase singură pe lume.
Singurul prieten îi era un papagal, nu ştiu dacă îl mai avea în timpul din urmă. De vreo câţiva ani, de o oboseală enormă, Fanny Tardini aproape nu se mai putea mişca de pe fotoliul său favorit. Viaţa ei se trecea greoi, încet şi numai amintirile succeselor ei trecute o mai făceau să se mai învioreze.
Cu Fanny Tardini s-a stins o generaţie de actori dramatici din ţara noastră…”
*** Gazeta Transilvaniei, aprilie 1908
Teatrul din Galați se numește, în onoarea fascinantei actrițe, Teatrul Fani Tardini (începând din anul 2000).
