“De la Labiche la Strauss, de aici la Gogol, pentru Tamara e doar un pas (la nevoie şi de balet). Întâmplător o cunosc din anii studenţiei. De când era în anul I, din 1948. Actriţa păstrează un petec de ziar îngălbenit, unde semnam un reportaj: „Coana Chiriţa la Institut”. Ca elevă în liceu jucase marele rol. Mi-o amintesc: ochioasă foc, mult mai slabă şi parcă mai neagră ca azi. Venea de la Suceava, din familia unui profesor de muzică, dintr-o „casă cu trei fete” (lulia a şi ajuns solistă la Operă) şi doi băieţi. În Irozii, pe la 6 ani, juca îngeraşi (la Operetă a jucat şi… diavoli) şi apoi a devenit animatoarea teatrală, muzicală a şcolilor prin care a trecut.
— Cum ai început teatrul, Tamara?
— Reuşind… fără loc la Bucureşti. (Mulţi dintre cei care au avut loc nu mai fac azi teatru). M-am mutat la laşi, la clasa lui Ion Lascăr, colegă cu Tatiana Ieckel, V. Burlacu, Paul Taischler, Boris Bascov şi alţii. De la început, devenisem „copilul de trupă” al Naţionalului ieşean. Ici un rolişor, dincolo o dublură, în altă zi se îmbolnăvea o actriţă şi eram eu chemată. Nu mă temeam să fac compoziţii, „tipuri”, babe. La Institut lucram tot Coana Chiriţa. Institutul de la Iaşi şi-a închis porţile şi am trecut la Bucureşti la clasa marelui Bălţăţeanu — Brassour al scenei româneşti. Studentă fiind, circulam la toate secţiile, la toate clasele. Uite un program de producţie cu “Iarbă rea”. Eu — Aneta, parteneri: Eugen Mercus (a luat calea regiei), Sergiu Demetriad, Dabija, Ciornei, Gh. Buznea, Aurelia Sorescu, Oprina, Cicerone Ionescu, Vasile Niţulescu, Elisabeta Dumitrescu, Fana Geică. La Institut m-a văzut şi cred că m-a şi remarcat G. Dem. Loghin care lucra şi la Giuleşti. Cînd am terminat şcoala, am şi fost angajată: 15 iulie 1952.
— Tamara, ai împlinit 20 de ani de teatru. Felicitări!
— Mersi. Am jucat imediat în Makar Dubrava. Îţi aminteşti de piesa lui Kornoiciuc? În piesă mă chema Marfa. Geta Vlad m-a distribuit apoi în Marghioliţa din “Piatra din casă”. Ce succes! Vorbeam o moldovenească dulce ca mierea. Şi iaca aşa, după 3 ani de teatru, am luat şi un premiu naţional pentru Béatrice din “Slugă la doi stăpâni”. Giurchescu era tânăr, dar copt, şi în vervă mare… N-a fost însă singurul premiu. Am mai luat şi unul original: pentru cel… mai mic rol, în “Baia” montată de Horea Popescu. Apoi încă unul, în piesa colegului Ernest Maftei: “Răzeşii lui Bogdan”.
— Deci la Giuleşti ai fost o “premiantă”?
— Mi-a plăcut foarte mult teatrul, colectivul, atmosfera de lucru. Aici am avut parte de un început de carieră cu tot ce poate fi mai bun: roluri diverse, multe, eram mereu pe afiş. Lucram cu G. Dem. Loghin, Moni Ghelerter, Giurchescu, Horea Popescu, Toscani, Geta Vlad. M-am legat definitiv sufleteşte de acest colectiv. Giuleştiul ăsta! E ca o femeie de care rămâi îndrăgostit chiar dacă o părăseşti… Eram o echipă care n-avea linişte, somn. Plecam în turnee cu trenuri de lux, dar şi cu camionul, cu căruţa… Dădeam tot ce aveam mai bun în acea minunată tinereţe. Foarte mult a însemnat pentru mine Elena Deleanu: tipul perfect de mamă-director. M-a înţeles când am vrut să trec la Operetă. Plecam de la Giuleşti lăsând în urmă atâtea roluri, de la Tania la „Puntila”, de la “Rapsodia ţiganilor”, la “Pălăria florentină”, de la “Gaiţele” la “Martorii se suprimă”.
— Şi totuşi, declarai că visul tău e Opereta!
— Cam aşa spuneam. Şi ai şi tu o vină Am jucat în versiunea ta muzicală după o „pălărie florentină”. La premieră m-a văzut Ion Dacian şi… cântasem de multe ori pe scenă şi teatrul muzical mi-a plăcut totdeauna. Cu atât mai mult opereta, acest gen complex în care actorul se cere a fi total: să ştie să cânte, să danseze, să rostească un rol. Aşa că la Operetă tot teatru am făcut. Şi o mare experienţă: am învăţat ce trebuie şi ce nu trebuie să fac pe scenă. Genul mi-a dat o anume lejeritate.
— Atunci de ce pleci de la Operetă?
— M-au întrebat şi alţii acelaşi lucru. În operetă tenorul şi primadona sunt eroii, duena e ariergarda. Duena are o scenă în actul I, o alta în actul II, o apariţie în actul III, fără un fir dramatic sau o evoluţie psihologică interesantă. E drept, vorbind de duena operetei, asociezi tipul de creaţia marei Vauvrina: numai că Vauvrina a făcut mai mult decât o duenă, a făcut “o epocă”. Câte putem fi egale cu ea? Nu tăgăduiesc, jucând alături de maeştri ca Ion Dacian, George Groner, Nae Roman, am învăţat multe cu toate că m-am străduit să-mi aduc şi contribuţia mea personală. Dovada mi-aţi arătat-o chiar dumneavoastră, criticii, când aţi observat că eu am ieşit oarecum din tiparele consacrate ale duenei, apropiind-o de teatrul de proză. Am avut cu opereta şi mari satisfacţii… turistice: am călătorit cu ea prin Europa, de la Trieste la Amsterdam.
Și totuşi, tânjeam după teatrul dramatic, după piese valoroase, după personaje complexe, complicate, după acel teatru în care să aflu posibilitatea unor interpretări şi compoziţii felurite şi — de ce nu? — posibilitatea de a fi în linia întâi cu roluri de mai mare respiraţie. În operetă nu există decât 6—7 clişee de duenă (determinate de clişeele libretelor). În teatrul de proză nu ai limită de vârstă şi nici nu eşti fixat într-un clişeu. Regizorii mi-au lăsat pe scena Operetei multă libertate de mişcare şi acţiune, dar, inevitabil, genul e pândit de monotonie.
— Deci, având în vedere şi prin urmare…
— Să vezi cum a fost. Eram internată în spital, unde mă tratam de astenie. Apare Lucian Pintilie pe sală: “Te-am văzut cu un monolog la televizor şi mi-a plăcut. Vrei să joci Primăreasa în Revizorul?”
Aşa am ajuns la “Bulandra”, din nou la proză, cu rigorile ei specifice, cu exigenţa ei sporită. M-am regăsit. Pintilie lucrează cu draci, scoate untul din actori, ne solicită la maximum.
Într-o dimineață Liviu Ciulei m-a chemat în biroul lui: “Vrei să faci parte din colectivul nostru?” A fost o clipă de mare sărbătoare, am crescut în ochii mei. Și mă gândesc şi la viitoarele spectacole, de ce nu? Poate Veta din “O noapte furtunoasă”, poate soacra din Titanic?
— Tamara, ţi-a cam mers buhul că eşti actriţă dificilă.
— Sunt. În teatru nu-mi place să fac orice, oricum, în orice condiţii. Gândesc la ceea ce fac, gândesc cu exigenţă şi spirit de răspundere…. Asta, poate, mi-a creat „faima”. Poate şi faptul că am de multe ori de-a face cu oameni care nu ştiu de glumă. Apoi, de pildă, la televiziune (cu care m-am înţeles excelent) refuz textele proaste (să nu uiţi să spui cât de frumos am colaborat la radio cu ”Unda veselă”, cu Ion Vova) şi în general am… opinii.
— Rămâi o actriţă de tip moldovenesc?
— Da! Da! Da! Sunt absolventă a şcolii moldoveneşti de teatru, am învăţat de la Miluță (stăteam în culise când juca el), am jucat alături de Margareta Baciu, Ion Lascăr, Dăncinescu, Eliza Nicolau. La început m-am luptat cu accentul. Acum îl „scot” când vreau şi-l folosesc unde trebuie. — Și în viaţa de toate zilele?
— Soţul meu e doctorul Alexandru Botez, specialist în… reanimare. Am împrumutat câte ceva din stricteţea, exigenţa şi spiritul lui ştiinţific. Am adunat o bibliotecă frumoasă, cresc câţiva papagali. Se spune că sunt o bună gospodină (face și plăcinte poale în brâu), îmi place sportul — alpinismul, tenisul (în orele libere) — şi nu uit exerciţiile de canto. Mă iniţiez în automobilism. Deocamdată soţul meu îmi încredinţează spălatul maşinii…
Am avut parte de excelenţi colaboratori și colegi la GiuIeşti, la Teatrul de Comedie. Acum mă bucur că lucrez alături de Toma Caragiu, de Octavian Cotescu, de Virgi Ogășanu, de Mariana Mihuț și atâția alții.
Pentru viitor? Iubesc în continuare comedia. Comedia străbătută de o undă tragică, de un fior de tristeţe. Îmi place teatrul modern, pentru că pot să joc și buf, și relist, și melo, și lucid”.
Tamara Buciuceanu-Botez s-a născut pe 10 august 1929 la Tighina și a încetat din viață pe 15 octombrie 2019, la vârsta de 90 de ani, din cauza unei afecțiuni cardiace.
*** Interviu realizat de Al. Popovici și publicat în revista Teatrul din septembrie 1972
