Otilia Cazimir și George Topîrceanu, o iubire discretă

Otilia Cazimir, pe numele său real Alexandra Gavrilescu, s-a născut pe 12 februarie 1894 în satul Cotu Vameșului din Neamț, fiind al cincilea copil al profesorului Gheorghe Gavrilescu și al soției sale, Ecaterina, care era învățătoare. Când fetița avea 4 ani, părinții s-au mutat la Iași și mai târziu, în 1908, tatăl ei a cumpărat o locuință modestă, aflată în vecinăratea Bisericii Zlataust, pe o străduță veche și plină de farmec. Poeta a locuit aici timp de 60 de ani, până la sfârșitul vieții, casa cu două camere fiind transformată după dispariția ei în muzeu memorial.

Otilia Cazimir a urmat liceul, apoi cursurile facultății de litere și filosofie ale Universității din Iași, dar nu și-a dat examenul de licență. La vârsta de 18 ani a debutat în revista “Viața românească” cu câteva poezii, reconstituind, în versurile ei, imaginile copilăriei. Debutul în proză a venit în anul 1919, iar primul volum de poezii, “Lumini și umbre”, i-a apărut în anul 1923, urmat de colecția “Fluturi de noapte”, premiată de Academia Română și de Comitetul “Femina Vie-Heureuse” de la Paris.

George Topîrceanu, născut la București pe 20 martie 1886, era fiul cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, care lucra ca țesătoare de covoare la Azilul „Doamna Elena”. După ce a absolvit școala primară în capitală, a locuit pentru o vreme în comuna Șuici din Argeș. În adolescență a urmat Liceul Matei Basarab, apoi Liceul Sfântul Sava, pe care l-a încheiat în 1906, moment în care s-a înscris la Facultatea de Drept, dar a renunțat la studiile juridice pentru a urma cursurile Facultății de Litere, pe care, însă. nu a finalizat-o.

Tânărul a debutat la doar 19 ani, apoi ca început să colaboreze cu redacțiile revistelor Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri și Viața socială, iar în 1911 criticul literar Garabet Ibrăileanu i-a propus funcția de subsecretar de redacție la revista Viața românească și poetul s-a stabilit la Iași.

A cunoscut-o aici pe delicata și mai tânăra poetă Otilia Cazimir și a început o relație cu ea la scurt timp după ce divorțase de soția sa, învățătoarea Victoria Iuga, cu care avea un fiu.

Mutat la Iași, Topîrceanu a încercat să-și finalizeze studiile, dar a fost mobilizat și a participat la campania din Bulgaria, apoi la Primul Război Mondial, căzând prizonier în primele zile ale luptelor, la Turtucaia. Poetul a rămas în captivitate până în 1918, iar experiențele sale vor fi evocate în volumele “Amintiri din luptele de la Turtucaia” și “În ghiara lor…”, ambele publicate la București, după încheierea războiului.

Dispariția prematură a lui George Topîrceanu, la doar 51 de ani, pe 7 mai 1937, a fost provocată de o formă agresivă de cancer la ficat și a fost un șoc pentru Otilia. Relația scriitorilor, extrem de discretă, fusese cunoscută inițial doar în lumea literară, în cercul apropiat revistei “Viața românească” a lui Garabet Ibrăileanu, dar în perioada interbelică cei doi s-au mutat împreună și deveniseră un cuplu foarte îndrăgit în societatea ieșeană.

După moartea lui Topîrceanu, Otilia Cazimir a devenit, pentru o perioadă de zece ani, inspector al teatrelor din Moldova, apoi, după instaurarea regimului comunist, a primit o mică indemnizație ca traducătoare pentru Editura Cartea Rusă.

Scriitoarea ale cărei opere (“Jucării”, “A murit Luchi” sau “Baba Iarna intră-n sat”) sunt cunoscute astăzi mai ales de către copii a publicat și câteva volume de proză, printre care “Din întuneric. Fapte şi întâmplări adevărate” și “Grădina cu amintiri”, dar și un volum de memorii, “Prietenii mei scriitori”.

Într-o emisiune realizată în ianuarie 1966 de Ileana Corbea la Radio România, Otilia Cazimir, ajunsă la vârsta senectuții, a mărturisit că pseudonimul pe care i l-au ales Garabet Ibrăileanu și Mihail Sadoveanu nu i-a plăcut niciodată și a vorbit despre ultimele zile ale lui George Topîrceanu, pe care îl însoțise la un medic renumit la Viena: “Ca să se poată urca în mașină, trebuia să pună întâi genunchiul. Adevărul asupra bolii care-l dobora nu-l știam decât eu. Îi scrisesem și fratelui său, dar el refuza să creadă. Eram singură cu spaima mea, cu sfâșierea mea. Când s-a întors (la București cuplul a făcut un scurt popas înainte de a se îndrepta spre Iași), George Topîrceanu făcea tot ce putea ca să pară bine-dispus. Ni s-a adus dejunul în odaia mea, a cerut icre negre și șampanie. Era agitat.

-La Iași nu mai mâncăm împreună, de aceea vreau să sărbătorim ultimul nostru dejun, până mă fac sănătos, bineînțeles (…) După ce mă vindec, mergem iarăși la Viena. Când te gândești că n-am fost la operă…

Vorbea mult, dar nu mânca mai nimic. Mă uitam la el cu inima strânsă și totuși, în ziua aceea, i-am spus că trebuie să mă duc la coafor să nu mă vadă mama așa, ca de pe drum.

-Ai dreptate, mi-a spus, dar să nu întârzii.

Cum am ieșit, am alergat într-un suflet la Mihail Sadoveanu, ca să nu mai fiu singură măcar o clipă. L-am găsit în birou, lucra. A ridicat ochii și a înțeles. Nici nu era greu să-nțeleagă.

– E rău?

– De tot!

Era în ziua de 31 martie 1937 și ferestrele erau larg deschise spre grădină. Dușmanului cumplit nici Mihail Sadoveanu, nici eu nu i-am spus pe nume. Cum stătea la birou, și-a acoperit ochii cu palma și a rămas nemișcat. (…) Mihail Sadoveanu plângea. Puteam să plec, aveam ce-mi trebuia, nu mai eram singură. I-am spus:

– Trebuie să mă duc, să nu afle, s-ar supăra.

Nu plângeam, mă deprinsesem să nu plâng. A doua zi dimineață plecam cu George Topîrceanu spre casă”.

Otilia Cazimir a murit pe 8 iunie 1967, la vârsta de 73 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Eternitatea din Iași.