Mateiu Caragiale, primul fiu al lui Ion Luca Caragiale, a încetat din viață pe 17 ianuarie 1936. Cea mai cunoscută carte a sa, “Craii de Curtea-Veche”, a apărut în 1929, la Editura Cartea Românească și i-a adus premiul Societății Scriitorilor Români un an mai târziu.
Presa de la București a scris la aflarea veștii:
“Ieri noapte, la ora 1, a încetat din viaţă fiul mai mare al lui I. L. Caragiale, poetul şi nuvelistul Mateiu Caragiale, în vârstă de 50 de ani.
Suferea de 4 – 5 zile, iar moartea i-a fost provocată de o hemoragie cerebrală. Defunctul a fost născut în Bucureşti. A făcut studii la Liceul “Sf. Gheorghe” şi le-a continuat la Berlin. A fost căsătorit cu fiica poetului Iorgu Sion. A debutat în “Flacăra” cu şase sonete. Nuvela “Remember”, tipărită acum 12 ani în „Cultura Naţională”, a stârnit un mare entuziasm.
„Viaţa Românească” i-a publicat o serie de versuri bine închegate şi cu un vocabular arhaic, potrivit subiectelor din trecutul românesc. Ele urmau să fie adunate şi scoase într-un volum de către Fundaţia Regele Carol I. Lucra în ultimul timp la două romane: „Sub pecetea tainei” şi „Soborul ţaţelor”, care, la fel, aveau să fie editate de „Fundaţiile regale”.
Un amănunt impresionant. Acum câteva zile, defunctul se întâlnise cu dl. profesor Al. Rosetti şi, din vorbă în vorbă, i-a spus profesorului: „Din toată activitatea mea de scriitor, ţin la Craii de curte veche şi la cele două cărţi pe care le voi termina în curând”.
Viața lui s-a terminat odată cu ele. Mateiu Caragiale a fost condus la locul de veci, la cimitirul Bellu, de o mână de prieteni şi de foarte puţini scriitori. I-a fost dat să intre în lumea veșniciei cu aceeaşi discreţie cu care şi-a trăit viaţa.
Printre cei prezenţi la ceremonia se înmormântare s-au aflat profesorul Al. Rosetti, directorul Fundaţiilor Regale, Aristide Blank, Adrian Maniu, Gala Galaction, Ion Minulescu, Cella și Bebi Delavrancea, Ury Benador.
Directorul Fundaţiilor Regale i-a adus ultimul omagiu: “Am ezitat să iau cuvântul la trista ceremonie de astăzi. Mateiu Caragiale trăia retras de societate şi nu-i cerea de mult timp nimic. A învins însă datoria de a elogia pe autorul dispărut prematur, care cinstise Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol” încredinţându-i publicarea operelor sale. Şi oricât de grea mi se înfăţişa această sarcină, oricât de dureroasă pentru un admirator al omului şi al scriitorului, mi s-a părut că aş fi dezertat de la o sacră datorie, lăsând să treacă în tăcere această clipă supremă.
Gloria lui Mateiu Caragiale este certă, pentru că ea se sprijină pe adeziunea unei elite. El nu s-a bucurat de o popularitate zgomotoasă, nu a căutat-o şi nu a reclamat-o niciodată. Operă de profunzime şi de subtile nuanţe, ţesută din fire de aur şi de sineală, oglindind melancolic sfârşiturilor de eră tristeţea discretă a celor retraşi din calea gălăgioasă a vieţii pe poteci uneori neumblate. Personajele din “Remember” şi din “Craii de Curtea-Veche” sunt cufundate într-o atmosferă de vis; ele ne iau în stăpânire imaginaţia şi ne obsedează nopţile de insomnie cu o putere neobişnuită. În faptul serii, iată-ne porniţi pe străzile ce-i erau familiare autorului “Crailor de Curtea-Veche”, în căutarea eroilor săi.
Totul, în Mateiu Caragiale, era autentic. Perfecta sa curtenie, ţinuta vestimentară impecabilă, zâmbetul amabil şi rece ascundeau o reală timiditate şi o sensibilitate extraordinară.
Când te primea în locuinţa sa fastuoasă, în care oprise mersul timpului, când îţi vorbea despre problemele de heraldică, cărora le dădea o importanţă exagerată spre a te deruta, un gest, o intonaţie erau suficiente pentru a-ţi dezvălui pasiunea sa pentru arta literară. A trăit exclusiv pentru literatură, închinat creaţiei literare, până la revizuirea cea mai migăloasă a scrisului său. Plănuise un ciclu de trei volume, din care a apucat să scrie primul şi, în parte, al doilea. VoIumul al treilea trebuia să pecetluiasccă această excepţională carieră literară.
Mateiu Caragiale era conştient de însemnătatea operei la care lucra şi căreia i se dedicase cu totul. Opera sa, întreruptă prematur, înseamnă pentru tânăra noastră literatură o reală şi rară victorie. Traduse în marile limbi de civilizaţie, romanele lui Matei Caragiale vor constitui un aport original şi de preţ la literatura universală.
Nu aş vrea să mai adaug, în această minută solemnă, decât salutul ultim adus aici din partea unei înalte instituţiuni de cultură de care fie-mi îngăduit să alătur emoţionata mea aducere aminte.
După terminarea cuvântărilor, sicriul a fost ridicat pe braţe şi dus la locul unde a fost înhumat.
Trista solemnitate a luat sfârşit la ora 4 jumătate.”
*** Dimineaţa, ianuarie 1936
Despre cea mai cunoscută carte a lui Mateiu Caragiale, Mihail Sebastian scria în ziarul Rampa pe 22 ianuarie 1936, la câteva zile după moartea scriitorului:
„Craii de curtea veche” este o carte singuratică în literatura noastră. Mateiu Caragiale era şi el un singuratec.
Aflu cu surprindere că sunt câţiva oameni care l-au cunoscut. M-am gândit de multe ori la acest om, atât de straniu prin scrisul său, dar cum nimeni nu mi l-a arătat niciodată, cum nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut într-o redacţie, într-o sală de teatru sau într-o sală de expoziţie, aveam sentimentul că existenţa lui este oarecum legendară. Puţinele lucruri care se spuneau despre el erau şi ele nelămurite.
Mateiu Caragiale părea să trăiască într-un Bucureşti ceţos, secret, inactual, acel Bucureşti pe care l-a evocat într-un aliaj de aur şi scrum în bizarul său roman.
Fiul lui Ion Luca era — printr-un paradox de filiaţie spirituală — un liric. Cine va lămuri această dublă răzbunare pe care poezia a luat-o împotriva satirei, făcând din amândoi fiii bătrânului Caragiale doi poeţi de simţire tragică?
Moartea lui Mateiu Caragiale ne aminteşte sfâşietoarea moarte a fratelui său mai tânăr şi chipul aproape adolescent al lui Luca Ion ne răsare dintr-o revistă de la 1920, unde l-am văzut pentru prima şi ultima dată. Prin ce straniu joc drumul care pornea de la Trahanache, Chiriac şi Leonida trebuia să ducă la versurile de melancolie suavă ale lui Luca Ion şi la proza solemnă a lui Mateiu? Geniul familiei păstra misterioase etape şi fiecare din cei trei Caragiale făcea să răspundă alte ecouri.
Exemplul lui Matei Caragiale. Scrisul său are ceva regal prin nobleţe, prin dificultate tehnică, prin asperităţi de vocabular, prin ciudăţenie de ritm. Reflexe de bronz vechi se găsesc în această frază mată, rece şi severă pe care o animă totuşi — în anumite momente — nu ştiu ce flacăre intimă. E o frază care nu este un ritm solemn de cronică cu îndrăzneţe alterări de langaj periferic. Se poate mai barocă alăturare de stiluri?
„Craii de curtea veche” e un roman de glorie şi decrepitudine. Se vede acest lucru şi din substanţa lui umană şi din frumuseţea lui strict formală. Este o splendoare degradată în această poveste în care strălucirea şi subjecţia merg laolaltă într-un joc de contraste între lumină şi întuneric. Un sentiment de singurătate orgolioasă se destramă în viciu, în dezgust, în uitare. E o năruire morală, în care tresăririle de voinţă şi de mândrie sunt din ce în ce mai rare, dar tocmai de aceea mai exasperate şi mai puternice.
L-a obsedat si pe Matei Caragiale mahalaua — dar o mahala fantastică, jumătate în vis, jumătate în realitate, ca şi cum periferia n-ar fi fost o simplă zonă socială, ci o zonă de ficţiune, de legendă şi de poezie impură.
Ce senzualitate tulbure în această carte! Culorile sunt descompuse, şterse, neguroase. O lumină difuză cade pe obiecte şi pe oameni fără să-i scoată deplin din obscuritatea în care îşi petrec câteva ultime ore de agonie. Totul e stins şi nesigur Un gust de oboseală, de renunţare şi de zădărnicie rămâne în ultimele pagini, ca o imaterială cenuşă.
“Craii de Curtea-Veche” e o carte stingheră în literatura noastră —şi cel puţin prin acest lucru îşi asigură un loc în memoria noastră. Trebue deschis un capitol special pentru acest roman care nu cunoaşte alte cărţi de aceeaşi familie. E un roman fără formulă, o operă ce iese din rânduri, un poem de expresie, aşa de minuţios diferenţiată încât formează o adevărata insula in literele române. E un fenomen care se explică prin el însuşi sau prin nimic altceva.
Lectura acestei cărţi te introduce într-o lume pe care nimeni n-a mai străbătut-o înainte şi care pentru întâia oară a fost revelată de scrisul magic al lui Mateiu Caragiale.
Moartea lui suprimă această lume pe care el singur o cunoștea”.
*** Mihail Sebastian, Rampa, 22 ianuarie 1936
Șerban Cioculescu scria, în aceeași perioadă, în Adevărul:
“Numele literar al lui Matei Ion Caragiale datează din aprilie 1912, când „Viaţa Românească” de la Iaşi i-a publicat un grup compact de douăsprezece sonete: Clio, Prohodul războinicului, Noapte roşie, Călugăriţa, Boerul, Aspra, Înţeleptul, Cronicarul, Domniţa, La Argeş, Trântorul, Curţile vechi şi Lauda cuceritorului. Debutantul era în vârstă de 27 ani. În acea vreme, Ion L. Caragiale se afla la Berlin. A citit revista pe care o primea regulat şi unde el însuşi colaborase cu “Kir Ianulea”. Ce răsunet emotiv va fi stârnit literatura fiului său mai mare, răzleţit, e greu de ştiut. Poate că în acest fel afla întâi de vocaţia scriitoricească a întâiului său născut, care probabil nu-l consultase înainte de a-şi fi luat zborul. În orice caz, bătrânul Caragiale, mai simţitor decât îi era faima, nu a rămas impasibil. A comunicat revista poetului Panait Cerna, care se afla la Lipsca, pregătindu-şi doctoratul în filozofie şi i-a cerut avizul de cunoscător. Cerna i-a răspuns printr-o carte poştală:
Iubite nene Iancule,
Băiatul d-tale e un talent remarcabil. L-am cetit cu o plăcere deosebită. Cele mai multe din poeziile lui sunt numai schiţe, momente prinse în versuri bine legate; dar ce frumoase imagini şi câtă poezie e în unele din ele, şi cât meşteşug de caracterizare dovedesc altele. Trecutul nostru tot — înviat în câteva rânduri!
De mult n-am mai cetit o strofă aşa de minunată cum e aceasta bunăoară:
Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,
Un corb bătrân şi ‘ntinde puternic negrul zbor,
Şi’n liniştea adâncă, din când în când, uşor,
Din ulmi cad frunze moarte, plutind în clipe line.
Te felicit din inimă, nene Iancule! O parte din bogatul d-tale talent a întinerit în odrasla d-tale, luând o formă proprie și făgăduind flori care nu se scutură niciodată.
Al d-tale prea plecat,
CERNA
LEIPZIG, 3/16 Iunie 1912
De-a curmezișul adresei, Caragiale, corespondent meticulos, a însemnat în cursive înălţate şi de două ori subliniat: Răspuns: 18.VI.
Ni-l putem, în substanţă, reconstitui acest răspuns, onctuos, plin de salamalecuri, mulţumind poetului pentru bunele aprecieri şi invocând numele Domnului ceresc ca prevederile să se împlinească. Peste trei zile, marele Caragiale închidea ochii pentru totdeauna. Unul din cele din urmă gânduri ale sale se îndreptase astfel către feciorul îndepărtat, ca o binecuvântare părintească, din pragul călătoriei către cele veșnice.
*
Ceea ce caracterizează în primul rând literatura lui Mateiu Ion Caragiale este grija perfecţiei formale. Un corolar al acestei însuşiri e puţinătatea producţiei.
Ca şi cum geniul tatălui s-ar fi scindat, spre a se continua prin fiii săi, Mateiu a moştenit de la părintele său cultul religios al desăvârşirii, iar Luca, spontaneitatea sa verbală, spiritul improvizator. Iar ceea ce li s-a transmis comun şi indiviz a fost curiozitatea de a şti, de a se instrui autodidactic, de a cuprinde în toate direcţiile, enciclopedic, în afară de o instrucţie şcolară, necompletată. Despre Luca, răpit de o boală cumplită la vârsta de 28 ani, a scris, la un an de la moartea sa, ca un martor intim şi plin de simpatie, d. Vintilă Russu-Şirianu câteva preţioase însemnări (în Flacăra, VII, No. 30, 1922).
Scrierile sale, în cea mai mare parte inedite, rămân sa fie cercetate şi cernute, ca să nu se piardă ceea ce merită să dăinuiască. Despre personalitatea omenească a lui Mateiu Ion Caragiale e de dorit ca să refere cineva din puţinii săi cunoscuţi. Fire închisă, necomunicativă, orgolioasă, dar cu atât mai sensibilă, de un accent interior, Mateiu Ion Caragiale a avut o atingere rară cu viaţa publică a literelor. Nu s-ar putea spune că n-a cunoscut succesul. Publicarea sa de către „Viaţa Românească”, prima revistă literară în epocă, era desigur o cinste pentru un începător.
Editura „Cultura Naţională” i-a publicat în condiţii de tipar excepţionale povestirea „Remember” (1924), primită cu un succes de stimă, care îi era de ajuns, de vreme ce autorul nu urmărea răsunete zgomotoase de publicitate.
Densa proză din „Craii de Curte Veche” (Cartea Românească, 1929) a fost onorată cu premiul cel mare de roman al Societăţii Scriitorilor Români din 1930, după ce culesese omagiul unei pagini a ziarului „Ultima oră” (1 Mai 1929), cu colaborarea domnilor Ion Barbu, Emanoil Bucuța, Ion Pillat şi alţii. Cu toate acestea, recunoaşterile publice şi solicitările admiratorilor nu i-au stimulat scrisul de o zgârcenie superlativă. Avea pe şantier două romane: „Soborul ţaţelor” — întrezărit în „Craii de Curtea Veche” — şi „Sub pecetea tainei”, pare-se formând un ciclu, o trilogie. Fragmentele apărute în „Gândirea” completează testimoniul său artistic, dacă nu cumva se vor da la iveală altele, postume.
S-a glosat oarecum asupra pasiunii sale heraldice şi de pictor miniaturist. Şi una şi cealaltă sunt revelatoare asupra caracterului operei întrerupte. Mateiu Ion Caragiale nutrea o nobilă patimă pentru trecutul nostru istoric şi pentru trecut mai în genere, ca o categorie ideală a omenescului. Primele sale poezii dintr-un manuscris poate mai întins, intitulat „Pajere”, redau aspecte din istoria noastră naţională. Aceste sonete amintesc stăruitor „Trofeele” lui Heredia, cu care rivalizează în culoare, conciziune şi desăvârşire.
(…)
Mateiu Ion Caragiale a trăit cu imaginaţia într-un ţinut al damnaţiei, în care i se iveau arătări tulburi. Romantic nemărturisit sieşi, înfometat de idealuri decadente, îşi rezervase un destin curios de migălitor al cuvântului şi de captator al esenţelor capitoase.
Opera lui Mateiu Ion Caragiale, nesăvârşită, trezeşte o indicibilă melancolie. Artistul îşi asigurase stima înaltă a oamenilor de litere, iar universul său bizar trezise o curiozitate îndreptățită. Se pare că s-a sfâșiat o țesătură de vrajă prin capriciul destinului”.
*** Șerban Cioculescu, Adevărul, 25 ianuarie 1936
Surse:
Dimineața, Rampa, Adevărul (1936)
România literară (1976, 1982, 1985)
