Născut la București pe 26 februarie 1880, Apcar Baltazar a învățat la școala primară Caimata și apoi la Gimnaziul Cantemir Vodă, unde a fost coleg cu Tudor Arghezi și Jean Steriadi, dovedind din copilărie o deosebită aplicare pentru desen. Și, o ciudățenie, desena și colora cu multă plăcere, atunci când a primit o cutie cu vopsele, floarea soarelui, pe care a armonizat-o mai târziu în lucrările de artă decorativă. Dovada pentru fascinația lui pentru floarea soarelui stă și friza delicată, în basorelief, cu care își împodobise modesta căsuță cu câteva luni înainte de a înceta din viață.
După ce a încheiat cele cinci clase de gimnaziu, Apcar Baltazar s-a înscris la „Belle-arte”, urmând și liceul în particular și studiind cu pasiune capodoperele literaturii clasice.
“Îşi defineşte pornirea sub îndrumările marelui profesor Mirea şi, încurajat de speranţele pe care maestrul le pune în marele său talent, încheie epoca uceniciei şcolare. Viaţa nu a fost niciodată uşoară pentru cei care îşi fac din artă un apostolat. Pentru Baltazar, ea a fost îndeosebi vitregă. Şcoala de Belle Arte a absolvit-o graţie unei burse binemeritate. Dar de aci înainte?
Baltazar este un concurent temut pe arena artei. Atât de temut, încât la concursul unei catedre de arte decorative, ramură în care Baltazar era un inovator, proiectele sale sunt sustrase mişeleşte din dosarul concursurilor. Existenţa pictorului este din ce în ce mai anevoioasă. Activitatea sa se împarte între pictură şi publicistică. Factura picturii lui Baltazar e mult mai avansată decât aceea a mentalităţii contemporane. Tocmai de aceea cucerirea izbânzii înseamnă pentru el o luptă cu atât mai îndârjită.
Unica expoziţie pe care o întocmeşte în anul 1907 în sălile Ateneului stârneşte o adevărată revoluţie în rândurile amatorilor de artă. Vocile sunt mai mult contra decât pentru. Succesul material al expoziţiei, deşi departe de a fi foarte însemnat, este un pas făcut înainte în realizarea marelui său vis: călătoria spre Paris, marele centru al artei.
Munca pe tărâmul picturii este dublată de cariera sa de cronicar artistic. Baltazar este un profund cercetător al artei bizantine şi al artei bisericeşti. Pe baza acestora şi a inspiraţiilor din folclorul, istoria şi literatura românească, Baltazar clădeşte grandioasa sa concepţie a artei decorative naţionale, care a determinat chiar întregul curent cu caracter naţional în arta decorativă. Dar pentru că nici pictura şi nici studiile nu pot fi surse de existenţă cotidiană, Baltazar se îndeletniceşte şi cu ocupaţiunea de critic de artă. Voinţa Naţională, Convorbiri Literare, Viaţa Românească înscriu simultan, sub pseudonime diferite, cronicele de artă ale lui Baltazar. Vlăguit de muncă, a închis ochii lui negri într-o bună zi pe neaşteptate, când nu împlinise încă nici treizeci de ani, fără să fi putut privi în faţă nici unul din visurile lui, nici Parisul, nici triumful crezului său estetic. Cu atât mai mult i se datorează omagiul pe care i-l aduc azi concetăţenii săi bucureşteni…”, scria jurnalista Daria Luca în Ilustrațiunea Română în 1936, cu prilejul expoziției retrospective Apcar Baltazar de la Pinacoteca Municipiului București.
Tânărul artist a murit pe 26 septembrie 1909, la doar 29 de ani, în urma unei crize cardiace.
Prozatorul Nicolae Pora, care l-a cunoscut, mărturisea la rândul său mai târziu: “La Belle-arte s-a distins printr-o manieră cu totul aparte, în tot ce privește felul de a vedea și interpreta natura, punându-se uneori în conflict cu unii dintre colegi, derutați cu totul de modul lui original de a-și așterne cele ce vedea pe hârtie. Regretatul V. G. Morțun, mare amator de artă și îmbrățișător al tinerelor talente, cumpărase dintr-o expoziție organizată în 1907 câteva pânze de seamă, printre care și vreo două compoziții, opere de deosebită valoare, pierdute pentru țara noastră, deoarece au fost duse la Moscova, împreună cu cele mai bune pânze de Grigorescu, Luchian și Andreescu.
Tot din această expoziție a tânărului înzestrat cu darul divin a achiziționat și Bogdan-Pitești două lucrări faimoase prin concepția și execuția lor originală: „Sfântul Gheorghe ucigând balaurul” și „Sus plângând cetățile“. Din nefericire, și aceste splendori sunt ca și pierdute, în urma vânzării colecției celui ce voise să lase țării o secțiune de artă modernă într-o colecție a statului. Pe urma acestei manifestări, Baltazar își pusese deoparte câteva mii de lei, sumă importantă pe atunci, muncind din răsputeri spre a-și alcătui „bursa” pe care, neacordându-i-o nimeni, se canonea singur să și-o agonisească.
În preziua plecării la Paris a petrecut cu vreo trei prieteni, iar a doua zi dimineață, când ai casei se mirau că nu-I sculat odată cu soarele, cum obișnuia el, îl găsiră neînsuflețit, răpus de un atac de cord. Iar la 27 septembrie 1909, fu dus la casa de veci cel ce reprezenta atâtea speranțe frumoase pentru pictura noastră.
Îl am înaintea ochilor și acum, așa cum l-am știut pe întâiul cântăreț în culori al mahalalei bucureștene și tot deodată adevăratul premergător al picturii noastre moderne. Gălbinicios și cam tras la față, pocâltit, Baltazar te atrăgea prin licărirea stranie a ochilor lui de tăciune și printr-un fel aproape neverosimil de bizar în care căuta să-ți lămurească ideile, desfăcând în gesturi pripite gândurile ce-l canoneau, împânzindu-le în trâmbe luminoase.
Nu avea pic de astâmpăr când prindea să-și depene ideile ce-l stăpâneau în materie de artă și, cu o neliniște de inspirat proslăvitor al frumuseților artei noastre străvechi, nu mai putea fi oprit de nimic atunci.
În atelierul lui micuț, însă inundat de lumina blajină a unei ferestre largi, Baltazar, între odoarele de artă veche românească pe care le adunase cu o râvnă de fin amator și pe care le iubea și păstra într-o lacră neagră, dăltuită cu un meșteșug uimitor de artistul primitiv, acolo se simțea la largul lui și era gata să-și sacrifice până și ceasurile hărăzite de lumina prielnică spre a-și sfârși vreun tablou numai ca să-ți lămurească, să-ți dea pe față tot ce putea să-ți dea cu privire la anumite chestiuni de artă și de stilizare.
Era un cunoscător al stilului bizantin cum puțini am cunoscut. Și până în cele mai infime detalii. Nu numai în ce privește pictura în sine, ci și întreg tezaurul de elemente de ornamentică, izvorâte atât din străvechea artă a întâilor basilice ale Orientului, cât și din aceea a arhitecturii monumentale din întâile veacuri ale erei creștine.
Erudiția lui în ale artei bizantine în genere prinsese s-o și dea în vileag în seria atât de interesantă și atât de viu urmărită de cei cărora le era drag cititul în paginile “Vieții Românești” de la Iași, în ale cărei coloane, sub un pseudonim, a publicat atâtea lucruri bune ce s-ar cuveni să fie strânse într-un volum.
Lăsând deoparte unele din asperitățile vreunor păreri din acele articole privitoare la cutare pictor sau sculptor cunoscut, însă cu toatele formulate cu o urbanitate nu tocmai obișnuită multora, aceste pagini de critică de artă ale lui Baltazar sunt închegate cu același sentiment al frumosului ce-i caracterizează și întreaga-i operă de pictor mare.
Un inspirat al paletei, în cel mai drept interes al cuvântului, a fost Apcar Baltazar. (…) Nu apucase să vadă niciun muzeu. Le colindase, însă, caleidoscopic pe toate, în lungi ceasuri de aplecare pe paginile monografiilor marilor artiști și ale marilor colecții de artă din atât de bogata bibliotecă a „Fundației Carol I”, unde ne vedeam mereu. Însă în mai toate picturile lui Baltazar a pus acea căldură în execuție ce-ți deschide, în fiecare din aceste unice tezaure picturale, adevărate perspective în inima naturii.
În toate aceste schițe simți preocuparea artistului pentru împerecherile bizare de tonuri. Un verde puternic, aproape albăstriu, alături de un galben roșiatic, ca acela al vișinei putrede, așternut pe un gard de scânduri, în perspectiva nesfârșită a unei ulicioare de chinovie se armonizează deplin.
De aci nota aceea originală cu care i-au atras și cucerit pe toți lucrările lui. Baltazar avea un cult al tonurilor primare, își dădea perfect seama de aceasta și în „Despina Doamna”, una din cele mai bune compoziții ale lui, ca și în strălucitul triptic „Făt-Frumos“, inspirat de baladele și poveștile populare, artistul descoperise aceeași armonie a tonurilor vii, făuritoare de nuanțe fericite, naturale, alcătuind astfel adevărate splendori de artă decorativă în evocări cromatice fără de seamăn.
*** N. Pora, Pictorul Baltazar, Universul Literar, 1930
Moartea prematură a pictorului Apcar Baltazar a fost consemnată în ziarele din septembrie 1909:
“S-a stins din viață în locuința sa din strada Dorului 3 pictorul Apcar Baltazar. Moartea i-a fost subită, s-a simțit rău aflându-se la niște prieteni în vizită și a plecat spre casă. Într-un ceas, palpitațiile nemaislăbindu-l, nefericitul pictor și-a dat obștescul sfârșit. Suferea de mai multă vreme de miocardită, fără însă ca boala să aibă un caracter îngrijorător.
S-a născut la 26 februarie 1880, a terminat cu distincțiune școala de Belle-Arte din București. S-a remarcat și prin criticele sale de artă asupra artei bizantine publicate în “Viața Românească”, “Convorbiri literare” și “Buletinul Monumentelor Istorice”. Articolul său, “Influențe străine în decorațiunea românească”, îl arată ca pe un adevărat erudit. În ultimul timp primise demnitatea de membru în Comisiunea istorică și însărcinarea să restaureze bisericile Eforiei Spitalelor Civile.
După multă muncă, reușise în sfârșit să se afirme și o viață mai răsplătită după meritele sale îl aștepta. Și tocmai atunci soarta îi curmă firul zilelor!
Ar fi de dorit ca o bibliotecă populară să strângă articolele sale. Dânsul lasă în urmă pe nemângâiații părinți al căror principal sprijin era”.
*** D. Nanu, Adevărul, septembrie 1909
Tânărul artist a fost înmormântat la Cimitiul Bellu.
“Carul mortuar înconjurat de coroanele trimise de „Tinerimea Artistică” și de numeroși cunoscuți ai defunctului era urmat între alții pe pictorii Steriadi și Artachino și de literații Mândru, Nanu, Gârleanu, Beldiceanu, Corneliu Moldovan, etc. La locuința defunctului, domnul Ștefănescu, un coleg de școală al lui Baltazar, a ținut o cuvântare, iar la cimitir a vorbit domnul avocat Murneanu.”
*** Dimineaţa, septembrie 1909
