Amintiri tulburătoare despre Marin Preda

Marin Preda s-a născut pe 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești din Teleorman, a fost fiul plugarului Tudor Călărașu și al Joiței Preda și, pentru că cei doi nu erau căsătoriți, a primit numele mamei sale. Astfel aceasta putea primi în continuare pensie ca văduvă de război în urma soțului decedat, cu care avea două fete, Maria, căreia i se spunea Alboaica, și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți din prima căsătorie: Ilie, Gheorghe și Ion, iar noua familie a mai avut trei copii, Ilinca, Marin și Alexandru (Sae).

Preda a încheiat școala primară în sat, apoi a urmat trei clase în satul vecin, finalizând clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obținerea certificatului de absolvire l-a susținut la școala din Ciolănești, aflată la zece kilometri distanță de Siliștea-Gumești.

În 1937, s-a prezentat la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar a fost respins la vizita medicală din cauza miopiei. Tatăl său intenționa să-l dea la o școală de meserii, dar librarul Constantin Păun din Miroși, de unde copilul împrumuta cărți, l-a convins pe Tudor Călărașu să-l ducă la Școala Normală din Abrud, unde a luat examenul cu nota 10 și a primit bursă.

În toamna lui 1939, a fost transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde și-a continuat studiile încă un an. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, a primit repartiție pentru o școală similară din București, la sfârșitul anului școlar 1940-1941 a susținut examenul de capacitate, însă, din cauza problemelor financiare, a fost nevoit să renunțe la continuarea studiilor.

Datorită intervenției poetului Geo Dumitrescu, tânărul Preda a fost angajat în 1941 corector la ziarul „Timpul”, iar în aprilie 1942 a debutat cu schița “Pârlitu'” în revista literară „Popasuri”, coordonată de Miron Radu Paraschivescu. Tot aici a publicat schițele și povestirile “Strigoaica”, “Salcâmul”, “Calul”, “Noaptea”, “La câmp”.

În septembrie, a demisionat din postul de corector și pentru scurt timp a fost angajat funcționar la Institutul de statistică, apoi secretar de redacție la „Evenimentul zilei”. Între 1943 și 1945 a fost încorporat, iar în 1945 a devenit corector la ziarul „România liberă”. Primul volum al romanului “Moromeții” a fost scris între 1949 și 1955 și în aceeași perioadă a devenit redactor la revista „Viața românească”.

În 1955, Marin Preda s-a căsătorit cu poeta Aurora Cornu (dispărută și ea pe 14 martie 2021), de care a divorțat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care a emigrat în Franța la începutul anilor 70, și apoi cu cea de-a treia soție, Elena, cu care a avut doi fii, Nicolae și Alexandru.

A fost ales în 1968 vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 a devenit director al editurii Cartea Românească, pe care a condus-o până la moartea sa. A publicat în acel an “Marele singuratic”, carte care a primit premiul Uniunii Scriitorilor pentru anul 1971, iar în 1977 a apărut “Viața ca o pradă”, romanul său autobiografic. În 1980, la editura pe care o conducea, a văzut lumina tiparului “Cel mai iubit dintre pământeni”.

Dispariția lui neașteptată, la mai puțin de 58 de ani, a provocat consternare și neliniște la București. Ultimele cărți – “Delirul”, “Viața ca o pradă”, “Cel mai iubit dintre pământeni” îi aduseseră o popularitate rar egalată de scriitorii contemporani. Marin Preda a fost găsit fără viață în dimineaţa zilei de 16 mai 1980, în patul său din camera numărul 6 de la Mogoşoaia, de către scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu.

În interviurile ulterioare, acesta a povestit că urmau să plece la o întâlnire cu cititorii la Focșani și stabiliseră să se întâlnească la casa de creație a scriitorilor de la Mogoșoaia: “În  dimineaţa plecării, telefoanele de la Focșani mă zăpăciseră. Întâlnirea lui Preda cu cititorii urma să se desfăşoare în sala teatrului. Era aşteptat de toată lumea. Se pregătea un fel de sărbătoare a autorului. Pe la ora 11.30 l-am luat pe Cornel Popescu (redactorul șef al Editurii Cartea Românească) şi-am plecat la Mogoşoaia. Era o zi friguroasă. Am urcat în goană scările din marmură şi am bătut la uşa camerei cu numărul 6. Niciun răspuns. Am mai ciocănit o dată. Linişte. Am apăsat clanţa şi uşa maronie s-a deschis. În încăpere becul era aprins. Marin Preda părea că doarme într-o poziţie nefirească. L-am zgâlțâit cu blândețe șoptindu-i:

– Scoală, monșer, ne așteaptă lumea la Focșani!

Un fior mi-a străbătut mâna, apoi corpul, apoi mintea și inima. Monșer era mort!

M-am speriat cumplit și i-am șoptit lui Cornel Popescu:

– Cornele, a murit Preda!

– Ești nebuuun? Ești nebuuun?, a urlat Cornel Popescu și a rupt-o la fugă afară.

Am ieșit și m-am dus la mașină. Am luat geanta medicală și am urcat în fugă treptele, chemând portarul și pe Cornel Popescu care, într-un colț, plângea în hohote, ca un copil. Spun că a fost un moment de dezechilibru pentru că Marin Preda murise şi nici eu, cu trusa mea plină de injecţii, si nici nimeni de pe lumea asta nu-i mai putea fi de ajutor”, mărturisea medicul într-un interviu pe care l-a dat la scurt timp după dispariția lui Preda.

Cauza morţii, așa cum a fost trecută în certificatul de deces, a fost asfixie mecanică prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale.

În procesul-verbal întocmit în data de 16 mai 1980 de Procuratura municipiului București se specifică: „În jurul orei 12.15, în camera cu numărul 6 din Pavilionul C, pe patul de lângă fereastră, cu capul sprijinit de tăblia patului, este găsit scriitorul Marin Preda decedat, cu rigiditate cadaverică instalată. Cadavrul este îmbrăcat cu pijama, papuci şi un pardesiu înspicat negru cu alb. Pe mucoasa buzei superioare, lângă comisura stângă, prezintă o mică zonă echimotică cu o contuzie superficială în centrul ei, corespunzând caninului superior stâng. În dreptul corpului decedatului, pe covor, se observă o pereche de ochelari cu brațele deschise”.

Vestea morții lui Preda a ajuns repede la București. Dramaturgul Radu F. Alexandru a povestit că se afla în redacția revistei Timpul, în biroul lui Radu Popescu, când Ileana Popovici a intrat în cameră și le-a dat vestea celor de față. Radu F. Alexandru l-a sunat pe scriitorul Bujor Nedelcovici și au plecat împreună spre Mogoșoaia. Au găsit curtea palatului pustie, apoi au intrat în hol: “Mi-era groază să urc, sus se auzea cineva plângând și larmă de voci. Cornel Popescu și doctorul Tănăsescu mi-au relatat cele petrecute cu două ore mai devreme. Amândoi erau stupefiați. În cameră, organele judiciare își începuseră cercetările. El nu mai era acolo”.

Radu F. Alexandru continua: “Rugat de doamna Preda, dimineață am însoțit-o împreună cu cumnatul ei la Uniune (Uniunea Scriitorilor). În hol, cu aceeași expresie pe figură ca în zorii zilei de 5 martie 1977, i-am întâlnit pe Chiriță, pe Dinescu, pe Iorgulescu. Ne-am salutat tăcuți, fără să putem schimba un cuvânt. George Macovescu încerca să-și păstreze tonul calm, cumpătat, care-l definește dintotdeauna. Dar ochii îi avea roșii și cearcăne grele se desenau pe figura marcată de durere. Uniunea se angaja să rezolve toate problemele administrative. Erau făcute toate demersurile. De la un ceas la altul urma să se primească răspuns privind fomula în care aveau să se desfășoare funeraliile.

– Am cerut fie Ateneul, fie Marea Adunare Națională. În cazul cel mai rău, îl vom depune în holul Uniunii.

La discuție era prezent și Traian Iancu (director administrativ al Uniunii Scriitorilor). (…)

După-masă, la 4, cu titlu de mare favoare, s-a acceptat un priveghi în capela Institutului Medico-Legal. Am ajuns primul. Portarul nu știa nimic, cheia era la cineva care plecase, el, portarul, n-avea nicio putere. Au venit între timp și Laurențiu Fulga, și Traian Iancu, Romulus Vulpescu, Mircea Micu, Ștefan Iureș, Matei Gavrilă, Gheorghe Pituț, familia (fără copii), preotul, s-a găsit cheia, am intrat toți în capelă. Era acolo. Pe o targă sanitară, acoperit cu o cârpă roșie. Nu suficient de lungă să acopere mânerele metalice și picioarele suportului.

A doua zi dimineața, duminică, oamenii au aflat și au început pelerinajul. La ora la care am fost acolo, i-am întâlnit pe Eugen Simion, Bujor Nedelcovici, Norman Manea, Ileana Mălăncioiu, Radu Tudoran.

Luni după-masă se ține o slujbă la Biserica Boteanu, marți va fi depus la Muzeul Literaturii Române, de acolo, într-o mașină închisă, dus la Bellu, unde va avea loc înhumarea”.

Povestea o continuă Dan Claudiu Tănăsescu: “În ziua când a fost înmormântat, miercuri, 21 mai 1980, către orele 13, de sus au căzut picături dese de ploaie. Cerul plângea. Plângeam și noi, plângea și pământul aruncat peste capacul ce închidea sub el un om care nu fusese ca toți oamenii. Țăranii spun că, de câte ori plouă în timpul unei îngropăciuni, pe dispărut îl plânge Dumnezeu!”

Am păstrat pentru finalul acestor amintiri cuvintele poetei Ileana Mălăncioiu și cele ale lui Mircea Dinescu:

“Cu Marin Preda am avut sentimentul că moare Scriitorul. Și într-un fel nu m-am înșelat.

El a fost și continuă să fie înlocuit, dar locul lui a rămas și va rămâne multă vreme gol. (…) E o grabă de a se acoperi cu ceva locul gol, dar Marin Preda nu se lasă înlocuit cu una, cu două. El dărâmă totul cu un zâmbet venit de dincolo, fiindcă totul e șubred. El ridică pălăria lui ușor caraghioasă și ne spune: Borselino Tolegato, eu am plecat.

Și a plecat, nu putem să-i spunem să mai rămână, dar vedem încă pălăria lui și îl auzim încă râzând și spunând: Borselino Tolegato. În vreme ce în urma lui se simte un gol imens în care totul pare definitiv pierdut.

În acest gol se vorbește adesea ca și cum lumea și-a pierdut controlul. Măcar dacă și l-ar fi pierdut de durere. Dacă ar fi simțit că odată cu Marin Preda a murit Scriitorul și dacă ar începe să creadă într-o minune prin care ar putea fi înviat”. (Ileana Mălăncioiu)

*** Fotografii și mărturii apărute în volumul “Timpul n-a mai avut răbdare” editat de Cartea Românească în 1981

„Fără ruşine, ani de zile la rând, până mai ieri, iată recunosc: da, am cântat cu Marin Preda, am băut câteodată vin de surcele cu Marin Preda, am dansat după melodii greceşti cu Marin Preda, am dat cu flit babelor vorbitoare cu Marin Preda, am auzit râsetele aceloraşi fete cu Marin Preda, am urlat cu Marin Preda, am tocit o chitară cu Marin Preda, am plâns cu Marin Preda, am vociferat prin şedinţe cu Marin Preda, am stat la mese încărcate sau modeste cu Marin Preda, printre prieteni luminoşi cu Marin Preda, printre intruşi cu Marin Preda, printre delatori cu Marin Preda, printre cioclii insinuanţi şi atât de nerăbdători cu Marin Preda…

Marin Preda scria singur. Mâinile lui frumoase de muzician mă tulburau: erau atât de tinere şi delicate, o flacără de sidef din Marea Mediterană pâlpâia deasupra lor, un dar ceresc făcut unui trup puţin prea devreme îmbătrânit, unei părelnice oboseli. Când i le-am zărit prima oară, m-am gândit la predestinare: nu erau făcute pentru plug, zeii au privegheat plini de bunăvoinţă într-o casă ţărănească naşterea unui mare artist. Mulţi l-au văzut pe Marin Preda. Nimeni nu l-a văzut scriind…”

*** Mircea Dinescu, Mâinile lui Marin Preda, revista Ramuri, 15 iunie 1980