George Bibescu s-a născut pe 14 martie 1834 la București și a fost fiul domnitorului Gheorghe Bibescu și al primei soții a acestuia, Zoe Mavrocordat, nepoata și fiica adoptivă a ultimului boier Brâncoveanu.
Cuplul a avut, în afară de George, încă cinci copii: Grigore, care a adoptat numele Basarab Brâncoveanu (tatăl scriitoarei Anna de Noailles), Nicolae și Alexandru, și două fete, Elisa, măritată Filipescu, și Ecaterina, căsătorită cu generalul Florescu.
Zoe Bibescu, al cărei destin nefericit a rămas în istorie pentru că a fost declarată nebună și ulterior internată într-o casă de sănătate din Viena de către soțul ei, care își dorea să-și refacă viața, era o femeie foarte miloasă și darnică. „Una din maniile pe care le avea în timpul de când se afla interzisă era de a face bunătăți și a-și împărți starea la săraci, dărnicie în contra căreia se luaseră negreșit de epitropi toate precauțiunile necesare”, consemnează documentele vremii. Zoe Mavrocordat (fostă Bibescu) s-a stins din viață în mai 1892.
Motivul nenorocirii ei a fost Marițica Văcărescu, o femeie excepțional de frumoasă, care a fost înfățișată în straie populare de pictorii Carol Popp de Szathmary și Constantin Lecca în mai multe portrete celebre.
În momentul în care l-a cunoscut pe domnitorul Bibescu, Marițica era deja căsătorită cu spătarul Costache Ghica, fratele domnitorului Alexandru Ghica, și avea patru copii. Și-a părăsit soțul pentru că rămăsese însărcinată cu Bibescu, iar aventura a creat la acel moment un mare scandal. Cei doi au avut două fete, ambele căsătorite cu nobili francezi.
Fiii din prima căsătorie ai domnitorului Bibescu au fost trimiși pentru studii la Paris. George, de care ne ocupăm în această poveste,
a urmat Liceul Henry IV și ulterior a fost înscris la Școala de la St. Cyr, unde și-a desăvârșit educația militară. Neputând să se întoarcă în țară din cauza faptului că între timp tatăl său abdicase, tânărul ofițer a intrat în armata franceză și a făcut o carieră strălucită. George Bibescu s-a remarcat cu prilejul expediției franceze în Mexic, la debarcarea armatei conduse de generalul Charles de Lorencez, achitându-se de această delicată misiune într-un mod atât de strălucit încât a primit laudele comandanților militari. În Bătălia de la Puebla, a fost decorat și citat pe ordinul de zi al armatei franceze pentru bravura sa.
Fiind înaintat la gradul de căpitan, principele Bibescu a luat parte după aceea la luptele din Algeria și ulterior la Războiul franco-german din 1870 – 1871.
La întoarcerea la Paris, și-a transformat casa în spital, întreținând pe cheltuiala sa peste 300 de răniți. În 1877, cu prilejul Războiului de Independență, și-a oferit serviciile României, dar cererea lui a fost refuzată de guvernul de la acea vreme.
Prințul s-a remarcat și ca scriitor, unele dintre operele sle fiind premiate de Academia franceză. Printre acestea se află „La retraite des six mile“, „Belfort, Reims et Sedan“, „Exposition universelle 1889. La Roumanie, avant, pendent et apres”, un volum dedicat participării României la Expoziția de la Paris, care cuprinde lista tuturor exponatelor pe care autoritățile de la București le-au dus în Franța cu acea ocazie, “Histoire d’une frontière“, „Le regne de Georges Bibesco“.
Tânărul moștenise de la tatăl său darul elocinței, iar conferințele pe care le susținea la „Institut de France“, al cărei membru era, se bucurau de aprecierea unanimă a contemporanilor.
La un moment dat i s-a permis să revină în țară, a devenit simpatizant al Partidului Conservator și a avut relații foarte bune cu Lascăr Catargiu, pe care îl numea „notre grand vieillard“, și cu Gh. Gr. Cantacuzino, președintele conservatorilor.
George Bibescu a fost căsătorit cu Valentine de Riquet de Caraman-Chimay, cu care a avut patru copii: Marcela (care a venit pe lume înainte de mariajul părinților), Nadège (căsătorită cu prințul Barbu Știrbey), George-Valentin Bibescu (care a devenit soțul Marthei Bibescu) și încă un băiat care a murit la scurt timp după naștere.
Prințul a fost cel care a luat inițiativa participării României la Expoziția Universală de la Paris din 1889, fiind organizatorul și președintele secției române la manifestarea pentru care țara noastră a fost elogiată de toate gazetele franceze.
Galerie foto: Georges Bibesco, Albumul participării României la Expoziția Universală de la Paris din 1899
În 1899, a devenit primul membru român al Comitetului Olimpic Internațional, alegerea datorându-i-se baronului Pierre de Coubertin, entuziastul fondator al Jocurilor Olimpice moderne.
Prințul Bibescu s-a stins din viață pe 7 mai 1902 la Constantinopol.
Presa de la București a consemnat la acel moment:
„O tristă știre ne-a sosit aseară de la Constantinopol. Principele George Bibescu, ultimul fiu al domnitorilor noștri pământeni, a încetat din viață în mod subit.
O telegramă sosită la palatul de la București anunţă următoarele:
Prinţul Bibescu a murit la orele 10 şi 20 minute dimineaţa, pe când se afla în trăsură cu d. ministru Al. Em. Lahovary. Prinţul Bibescu se întorcea de la debarcader, unde tocmai condusese pe fiul său, prinţul George Valentin Bibescu, care pleca în România. Când trăsura ajunsese în dreptul lui Pera-Palas, prinţul Gh. Bibescu se simţi rău şi peste puţin încetă din viaţă în braţele d-lui Lahovary. Autopsia a constatat că moartea a provenit dintr-un anevrim al inimii.
Prinţul G. Bibescu plecase la Constantinopol pentru a cere Sultanului să-l pună în posesia unui teren donat domnitorului Gh. Bibescu pentru a construi pe el un palat”.
Grigore Ventura scria moartea principelui: „Generos și caritabil cum era, George Bibescu a fost totdeauna în primul rând pentru a organiza opere de caritate. Acum el era promotor al Așezămintelor Brâncovenești și-și consacra toată activitatea în conducerea acestei instituțiuni de binefacere. Disparițiunea unui bărbat care a avut o viață atât de rodnică nu poate decât să lase un gol simțitor în societate.
Naturi de elită ca aceea a unui George Bibescu se întâlnesc rar; el era un cavaler în toată puterea și frumosul înțeles al cuvântului; niciun nobil simțământ nu-i era străin. Cinste, bravură, loialitate, curtenie și corectitudine perfectă, generozitate și bunătate de inimă, în fine, toate însușirile unui suflet ales și nobil îi alcătuiau caracterul și făceau dintr-însul un tip de cavalerism, un fel de “Bayard sans peur et sans reproche”, al cărui cuvânt se privea ca hotărâtor pretutindeni unde era vorba de onoare. Altruismul pornea la dânsul din firea sa de gentleman fără nici un fel de afectație, ca dintr-un izvor nesecat de bunătatea sufletească. Iată cine a fost omul pe care îl plângem cu toții și despre care aceste rânduri nu pot da decât o slabă idee…”
***Evenimentul, 10 mai 1902
Trupul prințului a fost adus în țară și depus la Biserica Domnița Bălașa, unde întreaga elită a Capitalei i-a adus ultimul omagiu, fiind apoi înmormântat în cavoul familiei de la Cimitirul Bellu.
Soția lui, contesa Valentina de Caraman-Chimay, era fiică a Revoluţiei franceze și reunea două familii istorice, avându-l bunic dinspre mamă pe Napoleon Bonaparte şi bunică după tată pe Theresia Cabarrus, cetăţeană Tallien, devenită Prințesă de Chimay. Văduva s-a stins din viață pe 12 august 1914, la vârsta de 75 de ani, la București.
