Anișoara Odeanu, pe numele său real Doina Stella Peteanu, s-a născut pe 28 mai 1912 și a fost considerată un copil-minune al anilor ’20. A debutat în 1922, înainte de a împlini vârsta de 10 ani, în revista “Lumea copiilor”, cu poezia “După mure”, și, în aceeași zi, în “Răsunetul” cu “Moș Crivăț”. Fiică a unui profesor, adolescenta a publicat, în perioada 1928 – 1930, în revista “Primăvara Banatului” (editată chiar de tatăl ei, Aurel Peteanu, care era la acel moment directorul Liceului Brediceanu din Lugoj), o serie de poezii, nuvele și amintiri, creațiile sale fiind foarte apreciate în lumea adolescenților. La vârsta de 17 ani a venit în București pentru a se înscrie la Facultatea de Litere, iar după absolvire, în 1933, a studiat Dreptul la Universitatea din București.
În 1936 și-a luat licența, a intrat în Barou și pentru o scurtă vreme a profesar ca avocat, făcând parte din echipa implicată într-un proces celebru al epocii, Cazul Arabella Stravolca.
“Într-un cămin de domnișoare”, romanul care i-a adus celebritatea, a apărut în 1934 la București, fiind tipărit în două editii într-un singur an, iar după acest succes lumea literară de la București a primit-o cu brațele deschise, devenind apropiată de cercul scriitorilor Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Mihail Sebastian, Petre Ţuţea, Emil Botta şi Horia Stamatu.
Într-un interviu publicat în 1934, scriitoarea mărturisea:
“— Am debutat acum cinci ani, la un concurs literar. Atunci mi-am schimbat numele, de frică. În anul I de facultate am citit o carte despre tineri, care m-a revoltat. Mi-am propus să scriu o carte de răspuns. Dar intenţia a căzut în uitare şi lene. „Într-un cămin de domnişoare” am comis mult mai târziu, într-o lună, la mine acasă, la Lugoj.
— Cine este eroina cărţii, dumneata?
— Da, mi se pare că eu. Nu pot scrie decât la persoana I și numai despre mine. Mă întreb dacă voi mai putea da și o a doua carte. Am pus atât de mult în asta.
— Ce efect a produs romanul în cămin?
— De doi ani am plecat din căminul despre care am scris. Pe doamna directoare am descris-o agreabil. Totuşi, sunt câteva scene cu fete care se fardează şi nu trec să iscălească în condică pe care doamna directoare nu le-a admis. A decis în consecinţă ca fetele din anul I să nu mă citească. Subdirectoarea nu e.
D-ra Bibliotecară, care nu se află niei ea, este fericită. Baby, o studentă, a fost supărată că i-am pus un coş pe nas. Fetelor le-a plăcut. Dar cu unele rezerve. Cele mai severe critici le-am primit din partea Căminului.
— Dar acasă?
— Tata, directorul unui liceu din Lugoj, este extrem de emoţionat, îmi scrie şi îmi comunică tot ce se scrie prin ziare despre mine. Eu nu prea urmăresc. Când mi s-a făcut vitrină la Alcalay, a stat câteva ceasuri pe trotuar, ca să contemple
— Cum îţi găseşti personajele?
— Sunt ferm convinsă că nu simt şi nu seamănă cu tinerii creaţi de un romancier sexagenar. Am reabilitat studentele care figurează în toate romanele de senzație. Sunt sigură că „Într-un cămin de domnișoare” e reala imagine a tinereții.
— De acord!
— „Într-un cămin de domnișoare” e o carte a lenei. Eroina este o studenta care n-a făcut nimic timp de cinci ani. Când îşi dă seama de inactivitate, se înscrie dintr-odată la douăsprezece examene şi în urmă caută scuze ca să rămână numai la unul. Şi, ca divertisment sentimental, o idilă cu un om de treabă şi bun cetăţean care, în paranteză, aştepta cartea cu mai multă nerăbdare decât mine. O parte erotică?! Da, o încercare de sărut care nu izbuteşte, fiindcă partenerul se sperie. Eroina e o fiinţă stângace. Reuşeşte săşi rateze şi idila aceasta.
Fiecare capitol se bazează pe un pretext de a nu învăţa. Atmosfera unui cămin e tinerească, exuberantă, cu fete care caută să treacă peste regulamentul căminului care le interzice rouge-ul. Existenţa lor se compune din aventuri sentimentale şi ideile romantice naive. Sunt fete care se interesează de cinematograf şi se ocupă cu rochiile. În cămin, un element important e ghicitul în cafea şi cărţi.
Există şi fete care învaţă, iau notiţe la cursuri şi devin pedante. Dar eroina le detestă. Dipreţul e reciproc.
Numai fetele care se înscriu la medicină au o atracţie la studiu. Cele de la litere vin numai ca să trăiască la Bucureşti. Acasă, în provincie, dacă vii în Capitală şi eşti la Universitate, ai mai multe şanse de măritat.
— Ce-ai de gând acum sa faci?
— Ştiu să desenez modele, de rochii. Aşa că dacă nu mi-o merge cu literatura, mă apuc de mode.
— Alte proiecte?
— Vreau să merg la sky, la Predeal, să se deschidă expoziţiile de jucării care mă amuză grozav şi aştept să se epuizeze ediţia ca să primesc banii.
— Scrii şi versuri?
— Da, versuri sentimentale, bune de recitat. Nu le găsesc personale.
— Dar despre celelalte femei care scriu, ce crezi?
— Nu-mi plac femeile scriitoare, mai ales când scrisul le defeminează şi iau atitudini de bărbaţi. De bărbaţi de proastă calitate, bineînţeles. Nu-mi plac nici femeile care fac caz de feminitatea lor şi dau diminutive. Dar n-ai vrea mai bine să-ţi vorbesc despre pisicile mele, Micicy şi Mocy? Despre motan am scris un roman pentru copii, care trebuie să apară acuma.
Cu Anişoara Odeanu am discutat un ceas. A tăcut, a surâs şi a desenat o rochie. Dispune de timp şi locuieşte la gazdă. Nu vrea să se întoarcă în oraşul de provincie şi nici nu ţine să se mărite”.
“Călător din noaptea de ajun”, următorul ei roman, a apărut în 1936 și a fost și mai bine cotat: “Acum, vitrinele de Crăciun ne aduc o nouă și cu adevărat remarcabilă carte feminină, “Călător din noaptea de ajun”, de Anișoara Odeanu. Am cunoscut cartea in manuscris încă, și-am fost surprins de autenticitatea ei strict epică. Înainte de oricare altele, ceea ce surprinde la această tânără autoare este un soi de neobișnuită putere pur descriptivă, în sensul precis al cuvântului. Domnișoara Odeanu povestește și toată cartea nu e decât necontenită povestire. Se povestește pe ea însăși, e vorba deci de o sensibilitate feminină și atunci narațiunea devine o țesătură de stări sufletești, nuanțate la nesfârșit ca o broderie.
Ai spune că e un soi de pointilism intuitiv, ca să amintim de acea tehnică picturală în care formele, volumele și culorile sunt realizate din puncte cu penelul. E o prezentare directă, nudă, o ignorare a efectelor, un profund dispreț, prezent deși nemărturisit, pentru orice soiuri de literaturizare de prost gust.
Autoarea nu explică niciodata nimic, nu comenteaza, nu ia atitudine, nu numai că nu are “tirade”, dar în clipele cele mai acute ale povestirii, acolo unde destinul se apropie de ce e dincolo de aparențe, în fața morții și a clipelor ultime ale iubirii, autoarea nu schițează nici urmă de atitudine. Totul e de o simplitate și de o veracitate care seamănă cu începutul lucrurilor. Și tocmai pentru că emoția e refulată, ascunsă cu o pudoare intelectuală, reapare între rânduri, crește ca o mireasmă și ca o umbră transcendentă.
Nu cunosc în scrisul românesc întâmplare mai simplă, mai omenească și halucinantă în același timp decât acea peregrinare a eroinei în căutarea unui medic, când, după ce hotărâtă să moară luase otrava, voia neapărat apoi să se menție vieții. E parcă o plutire pe ape, o lunecare înceată, ireală printre trecătorii grăbiți de pe străzile străbătute, o liniște desnădăjduită și cotidiană totuși. Fiindcă aceasta e virtutea epicului, a darului de a înfățișa existența în unicitatea ei ireversibilă, adică miracolul inaparent al creației. “Călător din noaptea de ajun” nu cuprinde decât două iubiri întâmplate, dar știm că fiecare lucru întâmplat cu adevărat a implicat oarecum toata existenta. În fiecare capitol, în fiecare pagină, în fiecare rând al cărții acesteia se întâmplă ceva. În fiecare dintre aceste întâmplări autoarea este prezentă și absentă în acelați timp”, consemnează Revista Fundaţiilor Regale.
Scriitorarea și-a continuat drumul literar publicând volumele de poezii “Fata lui Codru-împărat”, în 1939, “Moartea în cetate”, în 1943, “Noaptea creației”, în 1943 și colecția de nuvele “Ciudata viață a poetului”, în 1942.
“De la primul său roman, “Într-un cămin de domnișoare”, până la prezentul volum de nuvele, Anișoara Odeanu a evoluat mult s-o spunem de la început, în mod foarte fericit. Ce distanță într-adevăr de la impresionismul grațios și puțin reportericesc al primei sale cărți, trecând și prin al doilea roman, “Călător din noaptea de Ajun”, cu identice calități feminine, până la actuala culegere. E interesant că pentru unii scriitori nuvela pare a fi un exercițiu pregătitor pentru travaliul mai dur al romanului. Pentru Anișoara Odeanu problema se pune invers.
Asta dovedește o concepție mai severă asupra genului. Și într-adevăr, în sens artistic, nuvela e mult mai grea decât romanul. Exercițiul îndelung al scrisului i-a folosit scriitoarei care ne poate prezenta astăzi nuvele perfecte în limitele lor tehnice, echilibrate în compozitie și în acordul dintre idee și expresie. (…) Progresul marcat de Anișoara Odeanu îl văd într-aceea că noua înfățișare a prozei sale ne îngăduie a vorbi mai mult despre interiorizarea gravă la care scriitoarea a ajuns.
Cele zece nuvele grupate sub titlul primeia, “Ciudata viață a poetului”, include un fel de a vedea viața, o atitudine, un înțeles, pe deasupra celor obișnuite. Anișoara Odeanu e și poetă. Poate n-ar fi trebuit să adaug conjuncția cumulativă, deoarece de la primele sale cărți se vedea că scriitoarea era mai ales poetă. Dar lirismul său a găsit o formă personală abia în “Fata lui Codru-Împărat”, precum și în ultimele poeme pe cale de a fi adunate în volum. (…) Scrise cu grație și luminate de un surâs neobosit, pătrunse de efluvii parfumate de poezie de calitate, bogate în fantezie, pline de surprize, nuvelele Anișoarei Odeanu sunt actele variate ale unui imens teatru de păpuși unde în dosul gesturilor mecanice și al sunetelor naive și pe deasupra elementului grotesc se presimte semnificația profundă a vieții umane care adesea nu este decât o tragică paiaterie.
Nuvelele din “Ciudata viață a poetului” sunt admirabile glume cu tâlc, a căror realizare expresivă probează o intuiție a vieții și o concepție proprie despre viață, dar un dezvoltat și complex simț artistic”, scria criticul literar Octav Șuluțiu în 1942.
Despre mișcarea feministă, scriitoarea spunea într-un interviu din 1936: “În afară de câteva conducătoare ale mişcării feministe de la noi, ca de exemplu doamna Ella Negruzzi şi alte doamne a căror muncă serioasă şi largă inteligenţă merită toată admiraţia, în general mişcările feministe de la noi au avut ceva caricatural. Nu ştiu din vina cui. Cred că o femeie care scrie trebuie să fie o femee conştientă de menirea şi de posibilităţile ei în orice domeniu intelectual. Cariera de scriitoare nu e incompatibilă cu orice altă carieră sau activitate intelectuală. Nu există un pericol ca o femeie scriitoare care e cu adevărat pătrunsă de destinul ei de scriitoare să fie împiedecată să și-l realizeze, dacă activează și pe alt teren intelectual. Pentru că va şti oricând să pună bariere între aceste doua activităţi. De altfel, chiar pentru a scrie o carte necesară o enormă capacitate de muncă — şi de muncă organizată — o oarecare sensibilitate artistică momentană nu e suficientă. E frumos pentru o ţară să aibe femei în toate locurile destinate până acum bărbaţilor. Selecţiune se va face de la sine. Doamna ministru va putea fără îndoială să fie o mai bună mamă decât conița care se plimbă toată ziua pe la croitorese și spectacole”.
Tânără, foarte frumoasă, cu un mare succes, o adevărată vedetă a anilor ’30, Anișoara Odeanu s-a logodit cu puțin timp înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial cu un diplomat neamț, Hans Meissner, fiul lui Otto Meissner, șeful cancelariei lui Adolf Hitler, după despărțirea de el a avut o relație cu Victor Popescu, fiul lui Stelian Popescu, directorul ziarului Universul, apoi s-a căsătorit cu un simpatizant legionar, medicul Dan Crivetz, devenind ea însăși susținătoare a mișcării legionare și publicând o serie de articole propagandistice în revistele extremiste care apăreau la București.
Orientarea ideologică din acea perioadă i-a provocat multe probleme, pentru că a fost exclusă din barou în 1943, fiind nevoită să plece din București și să se stabilească în Banatul natal împreună cu doctorul Crivetz. După instaurarea regimului comunist, cariera ei nu a mai ajuns la recunoașterea din anii ’30. Anișoara Odeanu s-a stabilit la Lugoj, unde a trăit într-un relativ anonimat, iar pe 1 septembrie 1972, la câteva zile după moartea soțului său, a decis să-și pună capăt zilelor.
