Anișoara Odeanu, al cărei nume real a fost Doina Stella Peteanu, s-a născut pe 28 mai 1912 și a fost considerată un copil-minune al anilor ’20. A debutat în 1922, înainte de a împlini vârsta de 10 ani, în revista „Lumea copiilor”, cu poezia „După mure”, și, în aceeași zi, în „Răsunetul” cu „Moș Crivăț”. Fiică a unui profesor, adolescenta a publicat, în perioada 1928 – 1930, în revista „Primăvara Banatului” (editată chiar de tatăl ei, Aurel Peteanu, care era la acel moment directorul Liceului Brediceanu din Lugoj), o serie de poezii, nuvele și amintiri, creațiile ei fiind foarte apreciate în lumea adolescenților. La vârsta de 17 ani, a venit în București pentru a se înscrie la Facultatea de Litere, iar după absolvire, în 1933, a studiat Dreptul la Universitate.
În 1936 și-a luat licența, a fost admisă în barou și, pentru o scurtă vreme, a profesat ca avocat, făcând parte din echipa de juriști implicată într-un proces celebru al epocii, Cazul Arabella Stravolca.
„Într-un cămin de domnișoare”, romanul care i-a adus celebritatea, a apărut în 1934, fiind tipărit în două editii într-un singur an. După acest succes, lumea literară de la București a primit-o cu brațele deschise, devenind apropiată de cercul scriitorilor Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Mihail Sebastian, Petre Ţuţea, Emil Botta şi Horia Stamatu.
Într-un interviu publicat în 1934, scriitoarea mărturisea:
“— Am debutat acum cinci ani, la un concurs literar. Atunci mi-am schimbat numele, de frică. În anul I de facultate am citit o carte despre tineri, care m-a revoltat. Mi-am propus să scriu o carte de răspuns. Dar intenţia a căzut în uitare şi lene. „Într-un cămin de domnişoare” am comis-o mult mai târziu, într-o lună, la mine acasă, la Lugoj.
— Cine este eroina cărţii, dumneata?
— Da, mi se pare că eu. Nu pot scrie decât la persoana I și numai despre mine. Mă întreb dacă voi mai putea da și o a doua carte. Am pus atât de mult în asta.
— Ce efect a produs romanul în cămin?
— De doi ani am plecat din căminul despre care am scris. Pe doamna directoare am descris-o agreabil. Totuşi, sunt câteva scene cu fete care se fardează şi nu trec să iscălească în condică… pe care doamna directoare nu le-a admis. A decis în consecinţă ca fetele din anul I să nu mă citească. Subdirectoarea nu e.
D-ra bibliotecară, care nu se află niei ea, este fericită. Baby, o studentă, a fost supărată că i-am pus un coş pe nas. Fetelor le-a plăcut. Dar cu unele rezerve. Cele mai severe critici le-am primit din partea căminului.
— Dar acasă?
— Tata, directorul unui liceu din Lugoj, este extrem de emoţionat, îmi scrie şi îmi comunică tot ce se scrie prin ziare despre mine. Eu nu prea urmăresc. Când mi s-a făcut vitrină la Alcalay, a stat câteva ceasuri pe trotuar, ca să contemple
— Cum îţi găseşti personajele?
— Sunt ferm convinsă că nu simt şi nu seamănă cu tinerii creaţi de un romancier sexagenar. Am reabilitat studentele care figurează în toate romanele de senzație. Sunt sigură că „Într-un cămin de domnișoare” e reala imagine a tinereții.
— De acord!
— „Într-un cămin de domnișoare” e o carte a lenei. Eroina este o studenta care n-a făcut nimic timp de cinci ani. Când îşi dă seama de inactivitate, se înscrie dintr-odată la douăsprezece examene şi, în urmă, caută scuze ca să rămână numai la unul. Şi, ca divertisment sentimental, o idilă cu un om de treabă şi bun cetăţean care, în paranteză, aştepta cartea cu mai multă nerăbdare decât mine. O parte erotică?! Da, o încercare de sărut care nu izbuteşte, fiindcă partenerul se sperie. Eroina e o fiinţă stângace. Reuşeşte săşi rateze şi idila aceasta.
Fiecare capitol se bazează pe un pretext de a nu învăţa. Atmosfera unui cămin e tinerească, exuberantă, cu fete care caută să treacă peste regulamentul căminului care le interzice rouge-ul. Existenţa lor se compune din aventuri sentimentale şi ideile romantice naive. Sunt fete care se interesează de cinematograf şi se ocupă cu rochiile. În cămin, un element important e ghicitul în cafea şi cărţi.
Există şi fete care învaţă, iau notiţe la cursuri şi devin pedante. Dar eroina le detestă. Dipreţul e reciproc.
Numai fetele care se înscriu la Medicină au o atracţie la studiu. Cele de la Litere vin numai ca să trăiască la Bucureşti. Acasă, în provincie, dacă vii în Capitală şi eşti la Universitate, ai mai multe şanse de măritat.
— Ce-ai de gând acum să faci?
— Ştiu să desenez modele de rochii. Aşa că, dacă nu mi-o merge cu literatura, mă apuc de modă.
— Alte proiecte?
— Vreau să merg la sky, la Predeal, să se deschidă expoziţiile de jucării care mă amuză grozav şi aştept să se epuizeze ediţia ca să primesc banii.
— Scrii şi versuri?
— Da, versuri sentimentale, bune de recitat. Nu le găsesc personale.
— Dar despre celelalte femei care scriu, ce crezi?
— Nu-mi plac femeile scriitoare, mai ales când scrisul le defeminează şi iau atitudini de bărbaţi. De bărbaţi de proastă calitate, bineînţeles. Nu-mi plac nici femeile care fac caz de feminitatea lor şi dau diminutive. Dar n-ai vrea mai bine să-ţi vorbesc despre pisicile mele, Micicy şi Mocy? Despre motan am scris un roman pentru copii, care trebuie să apară acuma.
Cu Anişoara Odeanu am discutat un ceas. A tăcut, a surâs şi a desenat o rochie. Dispune de timp şi locuieşte la gazdă. Nu vrea să se întoarcă în oraşul de provincie şi nici nu ţine să se mărite”.
„Călător din noaptea de ajun”, următorul roman al scriitoarei, a apărut în 1936 și a fost și mai bine cotat: „Acum, vitrinele de Crăciun ne aduc o nouă și cu adevărat remarcabilă carte feminină, „Călător din noaptea de ajun”, de Anișoara Odeanu. Am cunoscut cartea în manuscris încă, și-am fost surprins de autenticitatea ei strict epică. Înainte de oricare altele, ceea ce surprinde la această tânără autoare este un soi de neobișnuită putere pur descriptivă, în sensul precis al cuvântului. Domnișoara Odeanu povestește și toată cartea nu e decât o necontenită povestire. Se povestește pe ea însăși, e vorba deci de o sensibilitate feminină și atunci narațiunea devine o țesătură de stări sufletești, nuanțate la nesfârșit ca o broderie.
Ai spune că e un soi de pointilism intuitiv, ca să amintim de acea tehnică picturală în care formele, volumele și culorile sunt realizate din puncte cu penelul. E o prezentare directă, nudă, o ignorare a efectelor, un profund dispreț, prezent, deși nemărturisit, pentru orice soiuri de literaturizare de prost gust.
Autoarea nu explică niciodata nimic, nu comentează, nu ia atitudine, nu numai că nu are „tirade”, dar, în clipele cele mai acute ale povestirii, acolo unde destinul se apropie de ce e dincolo de aparențe, în fața morții și a clipelor ultime ale iubirii, autoarea nu schițează nici urmă de atitudine. Totul e de o simplitate și de o veracitate care seamănă cu începutul lucrurilor. Și tocmai pentru că emoția e refulată, ascunsă cu o pudoare intelectuală, reapare între rânduri, crește ca o mireasmă și ca o umbră transcendentă.
Nu cunosc în scrisul românesc întâmplare mai simplă, mai omenească și halucinantă în același timp decât acea peregrinare a eroinei în căutarea unui medic, când, după ce hotărâtă să moară luase otravă, voia neapărat apoi să se menție vieții. E parcă o plutire pe ape, o lunecare înceată, ireală printre trecătorii grăbiți de pe străzile străbătute, o liniște desnădăjduită și cotidiană totuși.
Fiindcă aceasta e virtutea epicului, a darului de a înfățișa existența în unicitatea ei ireversibilă, adică miracolul inaparent al creației. „Călător din noaptea de ajun” nu cuprinde decât două iubiri întâmplate, dar știm că fiecare lucru întâmplat cu adevărat a implicat oarecum toata existența. În fiecare capitol, în fiecare pagină, în fiecare rând al cărții acesteia se întâmplă ceva. În fiecare dintre aceste întâmplări autoarea este prezentă și absentă în același timp”, nota Camil Petrescu în Revista Fundaţiilor Regale.
Scriitorarea și-a continuat drumul literar publicând volumul de poezii „Fata lui Codru-împărat”, în 1939, colecția de nuvele „Ciudata viață a poetului”, în 1942, „Moartea în cetate” și „Noaptea creației”, în 1943.
„De la primul său roman, „Într-un cămin de domnișoare”, până la prezentul volum de nuvele, Anișoara Odeanu a evoluat mult, s-o spunem de la început, în mod foarte fericit. Ce distanță într-adevăr de la impresionismul grațios și puțin reportericesc al primei sale cărți, trecând și prin al doilea roman, „Călător din noaptea de Ajun”, cu identice calități feminine, până la actuala culegere. E interesant că pentru unii scriitori nuvela pare a fi un exercițiu pregătitor pentru travaliul mai dur al romanului. Pentru Anișoara Odeanu problema se pune invers.
Asta dovedește o concepție mai severă asupra genului. Și, într-adevăr, în sens artistic, nuvela e mult mai grea decât romanul. Exercițiul îndelung al scrisului i-a folosit scriitoarei care ne poate prezenta astăzi nuvele perfecte în limitele lor tehnice, echilibrate în compozitie și în acordul dintre idee și expresie. (…)
Progresul marcat de Anișoara Odeanu îl văd într-aceea că noua înfățișare a prozei sale ne îngăduie a vorbi mai mult despre interiorizarea gravă la care scriitoarea a ajuns.
Cele zece nuvele grupate sub titlul primeia, „Ciudata viață a poetului”, include un fel de a vedea viața, o atitudine, un înțeles, pe deasupra celor obișnuite. Anișoara Odeanu e și poetă. Poate n-ar fi trebuit să adaug conjuncția cumulativă, deoarece de la primele sale cărți se vedea că scriitoarea era mai ales poetă.
Dar lirismul său a găsit o formă personală abia în „Fata lui Codru-Împărat”, precum și în ultimele poeme pe cale de a fi adunate în volum. (…) Scrise cu grație și luminate de un surâs neobosit, pătrunse de efluvii parfumate de poezie de calitate, bogate în fantezie, pline de surprize, nuvelele Anișoarei Odeanu sunt actele variate ale unui imens teatru de păpuși unde, în dosul gesturilor mecanice și al sunetelor naive și pe deasupra elementului grotesc, se presimte semnificația profundă a vieții umane care adesea nu este decât o tragică paiațerie.
Nuvelele din „Ciudata viață a poetului” sunt admirabile glume cu tâlc, a căror realizare expresivă probează o intuiție a vieții și o concepție proprie despre viață, dar un dezvoltat și complex simț artistic”, scria criticul literar Octav Șuluțiu în 1942.
Despre mișcarea feministă, scriitoarea spunea într-un interviu din 1936: “În afară de câteva conducătoare ale mişcării feministe de la noi, ca de exemplu doamna Ella Negruzzi şi alte doamne a căror muncă serioasă şi largă inteligenţă merită toată admiraţia, în general mişcările feministe de la noi au avut ceva caricatural. Nu ştiu din vina cui. Cred că o femeie care scrie trebuie să fie o femeie conştientă de menirea şi de posibilităţile ei în orice domeniu intelectual. Cariera de scriitoare nu e incompatibilă cu orice altă carieră sau activitate intelectuală.
Nu există un pericol ca o femeie scriitoare care e cu adevărat pătrunsă de destinul ei de scriitoare să fie împiedicată să și-l realizeze, dacă activează și pe alt teren intelectual. Pentru că va şti oricând să pună bariere între aceste două activităţi. De altfel, chiar pentru a scrie o carte necesită o enormă capacitate de muncă — şi de muncă organizată — o oarecare sensibilitate artistică momentană nu e suficientă. E frumos pentru o ţară să aibă femei în toate locurile destinate până acum bărbaţilor. Selecţiunea se va face de la sine. Doamna ministru va putea, fără îndoială, să fie o mai bună mamă decât conița care se plimbă toată ziua pe la croitorese și spectacole”.
Tânără, foarte frumoasă, cu un mare succes, o adevărată vedetă a anilor ’30, Anișoara Odeanu s-a logodit cu puțin timp înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial cu un diplomat neamț, Hans Meissner, fiul lui Otto Meissner, șeful cancelariei lui Adolf Hitler. După despărțirea de el, a avut o relație cu Victor Popescu, fiul lui Stelian Popescu, directorul ziarului Universul, apoi s-a căsătorit cu un simpatizant legionar, medicul Dan Crivetz, devenind ea însăși susținătoare a mișcării legionare și publicând o serie de articole de propagandă în revistele extremiste care apăreau la București.
În 1943, se pare că a fost exclusă din barou și s-a stabilit în Banatul natal, împreună cu doctorul Crivetz. După instaurarea regimului comunist, cariera ei nu a mai ajuns la recunoașterea din anii ’30. Anișoara Odeanu a locuit la Lugoj, unde a trăit într-un relativ anonimat.
Pe 1 septembrie 1972, la câteva ore după moartea soțului ei, a decis să-și pună capăt zilelor. Circumstanțele tragice au fost relatate de poetul Alexandru Jebeleanu:
„La 1 septembrie 1972, scriitoarea îmi pune la poștă „Legile jocului”, cu următoarea dedicație: „Lui Alexandra Jebeleanu, cu toată prețuirea colegială, ca și o caldă prietenie, acest roman care aș dori să aibă succesul de a-i suprapune personajul Clarisa Costa peste acela al lui Dany Pentza din „Într-un cămin de domnișoare”, pentru a mă putea bucura și de simpatia lui prezentă, în schimbul prieteniei mele, Anișoara Odeanu”.
Dedicația aceasta, care continua dialogul nostru, îmi apare și astăzi optimistă. Mărturisindu-mi simpatia literară și prietenească, nu prevestea în niciun fel tragedia ce avea să urmeze. Rândurile acestea au fost printre ultimele caligrafiate de mâna de aur a „uneia dintre cele mai înzestrate scriitoare din literatura noastră”, cum se spunea într-o însemnare din 194…
Mergând de la poștă la spital, spre a-și vizita soțul bolnav, Anișoara îl găsește în comă. Iubitul ei soț, Dan Crivetz, moare în fața ei. Cine știe ce oceane de zbucium i s-or fi răscolit atunci în suflet?
Ajunsă în locuința ei mizerabilă și pregătită, se pare, din vreme, hotărăște să se sinucidă. Înghite o mare cantitate de somnifere cu votcă. În noaptea de 1 spre 2 septembrie s-a căznit singură, în odaia ei, cu viața, căutând să restabilească „legile jocului” în confruntarea cu moartea.
A doua zi, forțându-se ușa, cei care au intrat au constatat că era în comă. Chipul ei siderat nu mai aspira spre viață.
Scriitorii din Timișoara au închiriat un autobuz pentru a merge la înmormântare. Istoricul cimitir al Lugojului era înțesat de lume. În două sicrie alăturate stăteau Anișoara și Dan, palizi și încremeniți, sub bătaia soarelui călduț de septembrie. Pentru prima dată am auzit preoții spunând, la plural: „În veci pomenirea lor”.
Împreună au fost duși în cavoul familiei. Mi-am amintit de poezia „Iubitul vrăjit”, care se încheie cu versurile:
„Fără iubitul meu mă voi stinge
Cum apele moarte se sting când
Soarele a scăpătat…” (Alexandru Jebeleanu, Renașterea bănățeană)
Revista Orizont a scris la câteva zile după moartea ei:
„Era o Doamnă fără vârstă în anii din urmă, când noi, cei tineri, o rugam să ne vorbească despre Camil Petrescu și despre Eugen Ionescu, prietenii ei de altădată, o doamnă fără vârstă și fără ranchiună. Iar noi știam — ni se spusese, ne spuseseră cei mai în vârstă — că, în tinerețe, fusese o femeie foarte frumoasă, o femeie superbă: scriitoarea Anișoara Odeanu.
Era foarte modestă. Doamne, cât de modestă era în hainele ei de culori șterse, mereu apropiate cenușiului. Dar noi, cei mai tineri, știam că literatura ei stârnise entuziasmele deceniului al patrulea, că articolele scrise despre Anișoara Odeanu, atunci, demult, nu economiseau superlativele.
Știam, desigur, multe lucruri despre Anișoara Odeanu, despre romanele și poeziile ei, despre faptul că făcea parte dintr-o generație de aur a literelor românești, care ne devenea, prin Anișoara Odeanu, familiară. Și Camil Petrescu, și Eugen Ionescu, și Mihail Sebastian, și Eugen Jebeleanu, și Rebreanu, și atâția alții — câtă emoție mă inhibă, mai erau atâția și nu mi-i mai amintesc acum — coborau din Câmpiile lor Elizee alături de noi, cu acele întâmplări neasemuite din care se plămădește istoria literaturii.
Știam că se simțea foarte singură și visa — visa mereu — să revină în Bucureștii tinereților ei. „Acolo”, spunea ea, „sunt prietenii mei de altădată, acolo mă simt întotdeauna acasă…
Descindea dintr-o familie ilustră de cărturari bănățeni, debutase precoce, era un fel de copil-minune, studiase apoi în Franța și, întoarsă în țară, fusese un scriitor de stânga.
„Scrie”, îmi spunea, în timp ce eu îmi notam, conștiincios, răspunsurile unui interviu kilometric, pe care, poate, îl voi publica odată — atunci considerase necesară amânarea apariției lui. „Scrie că am fost de stânga, scrie că l-am cunoscut pe Sahia, scrie că…”
Ispășise, ani de-a rândul, o nemeritată singurătate, o izolare nedreaptă pe care, în cele din urmă — adică în anii din urmă — și-o impusese ea însăși.
Era o Doamnă amabilă, neprotocolară, dar rămânea mereu o scriitoare singură, cu toate că participa la cenacluri, la ședințe, la întâlniri literare. Era obișnuința singurătății…” (V. Ganea, Orizont, mai 1972)
