HomeRăzboaie și revoluțiiAl Doilea Război MondialCharles Lindbergh | Un aviator legendar și drama care a șocat America

Charles Lindbergh | Un aviator legendar și drama care a șocat America

Charles Lindbergh

Charles Lindbergh este una dintre cele mai cunoscute figuri ale aviației americane, în primul rând datorită primului zbor de unul singur, fără copilot, și fără escală peste Oceanul Atlantic, de la New York City la Paris, eveniment care a avut loc în 20-21 mai 1927.

Cutezătorul aviator s-a născut în Detroit, Michigan și și-a petrecut copilăria într-o mică fermă din Little Falls, Minnesota. Dovedind aptitudini tehnice, în special spre mecanică, a urmat un colegiu de profil iar după finalizarea studiilor liceale, a lucrat doi ani la ferma părinților, apoi s-a înscris la Universitatea Wisconsin-Madison, profilul inginerie mecanică. Pasionat de avioane, Lindbergh a părăsit universitatea și a urmat Școala de Zbor Lincoln din Nebraska. După absolvire, în 1924, și-a satisfăcut serviciul militar, perioadă în care a fost pilot în rezervă, apoi a devenit pilot de poștă aeriană, zburând pe ruta St. Louis – Chicago.

Pe 19 Mai 1919, Raymond Orteig, un afacerist de origine franceză care lucre în domeniul hotelier în New York, a lansat un premiu de 25.000 de dolari aviatorul care se încumeta să facă primul zbor fără escală pe ruta New York – Paris. Timp de cinci ani, concursul nu a atras niciun competitor, însă pînă la jumătatea anilor ’20 avioanele se perfecționaseră mult, astfel încât un asemenea zbor devenise posibil. Orteig a relansat competiția pe 1 Iunie 1925 și, de această dată, concursul a atras numeroși temerari. Primele tentative au eșuat, unele dintre ele chiar cu finaluri tragice.

Pe 8 mai 1927, asul aviației franceze din Primul Război Mondial, Charles Nungesser, care avea doar 35 de ani, și copilotul său, François Coli, dispăruseră după o încercare de a câștiga Premiul Orteig zburând de la Paris la New York, fiind văzuți ultima dată deasupra Irlandei la câteva ore după decolare. Pierderea lui Nungesser, unul dintre cei mai carismatici și decorați piloți ai Franței, a evidențiat pericolul inerent al unei astfel de acțiuni, dar Lindbergh a decis să se încumete în marea aventură.

Charles Lindbergh

Americanul a obținut sprijinul financiar al unui grup de oameni de afaceri din St. Louis pentru a concura pentru Premiul Orteig și în 1927 a început construcția unui unui monoplan echipat cu rezervoare suplimentare de combustibil.

Pe 10 Mai 1927, tînărul aviator a început să efectueze primele teste cu avionul său monoplan, denumit Spirit of St. Louis, zburând de la San Diego la New York, cu o escală la St. Louis. Avionul său valora 10.000 de dolari și era construit de John Wright, unul dintre pionerii aviației americane.

Pentru marele zbor, Lindbergh a adoptat o strategie riscantă: a decis să folosească un avion cu un singur motor, să piloteze singur pentru a evita eventuale conflicte cu un alt membru al echipajului, să se lipsească de radio, sextant sau parașută, însă a luat cu el o plută gonflabilă.

Pe 20 mai, la ora 7:52, după mai multe amânări din cauza intemperiilor, Charles Lindbergh a decolat de pe Roosevelt Field din Long Island, la est de New York și, după ce a zburat aproape 6.000 de kilometri în 34 de ore, a aterizat pe pista Le Bourget de lângă Paris în noaptea de 21 mai.

Inițiatorul competiției, Raymond Orteig, se afla în vacanță în Franța când a primit un mesaj de la fiul său prin care era anunțat că temerarul aviator decolase spre Paris. Orteig a plecat imediat spre capitala Franței, ajungând cu puțin timp înainte ca Spirit of St. Louis să aterizeze. Afaceristul l-a întâlnit pe Lindbergh la ambasada Statelor Unite pe 22 mai 1927. Trecuseră aproape opt ani de când lansase ideea competiției și avea, în sfârșit, un câștigător.

Ziarele vremii, care au urmărit cu mare interes zborul transatlantic, l-au supranumit pe Charles Lindberg “Lucky Lindy” și “Vulturul singuratic”. La plecarea din Paris, aviatorul a aruncat din avion, în timp ce zbura deasupra Pieței Concordia un mesaj de mulțumire pentru poporul francez, atașat de un steag al Franței, iar Raymond Orteig l-a obținut și l-a afișat pe peretele hotelului său, Lafayette, din New York.

Peste noapte, Lindbergh a devenit un erou popular de ambele părți ale Atlanticului și o figură cunoscută pe tot mapamondul, președintele Statelor Unite, Calvin Coolidge, i-a oferit distincția Flying Cross și i-a acordat gradul de colonel al Corpului Aerian American, iar pe 31 August 1927, Federația Aeronautică Internațională a clasificat performanța ca nou record mondial pentru un zbor neîntrerupt.

Încurajat de succesul obținut și de mulțimea de admiratori din întreaga lume, Lindbergh a efectuat apoi numeroase alte zboruri, în 1929 s-a căsătorit cu scriitoare Anne Spencer Morrow, fiica ambasadorului Statelor Unite în Mexic, care i-a împărtășit pasiunea pentru zbor, însoțindu-l în nenumărate călătorii.

Charles Lindbergh

Aviatorul a devenit pilot de încercare pe rutele a două companii aeriene, Transcontinental Air Transport și Pan American World Airways, iar când nu zbura, lucra alături de chirurgul Alexis Carrel, laureat al Premiului Nobel, la dezvoltarea pompei de perfuzie. Inovativul dispozitiv permitea menținerea organelor în viață în afara corpului. Deși pompa de perfuzie nu a fost utilizată pe scară largă, a demonstrat fezabilitatea conservării organelor prin mijloace artificiale și a fost un precursor pentru viitoarele echipamente medicale.

Pe 1 martie 1932, familia Lindbergh, care era în permanență în atenția presei, a trecut printr-o mare nenorocire. Charles Augustus Lindbergh, fiul lor care nu împlinise încă doi ani, a fost răpit din pătuțul său situat la etajul superior al casei din Highfields, New Jersey. În fața reședinței a fost găsit un bilet prin care răpitorul cerea, pentru înapoierea copilului, suma de 50.000 de dolari. Suma a fost plătită, dar pe 12 mai șoferul unui camion a descoperit băiețelul decedat pe marginea unui drum din apropiere.

În septembrie 1934, la doi ani după cumplita nenorocire, un tâmplar german pe nume Bruno Richard Hauptmann a fost arestat pentru crimă. După un proces care a durat între 2 ianuarie și 13 februarie 1935, a fost găsit vinovat de crimă și condamnat la moarte, deși a susținut în toate depozițiile sale că este nevinovat. Bărbatul a fost executat pe scaunul electric la închisoarea de stat din New Jersey pe 3 aprilie 1936. Jurnaliștii au numit răpirea băiețelului și procesul lui Hauptmann „cea mai mare poveste de la Înviere încoace”, specialiștii în drept s-au referit la procedura judiciară ca fiind unul dintre „procesele secolului”, iar crima a determinat Congresul american să adopte legea federală împotriva răpirii, supranumită „Legea Lindbergh”, care cataloga răpirea ca un delict federal.

Bruno Richard Hauptmann

De-a lungul timpului au apărut o serie de articole în presă și cărți de investigație ce au pus în discuție modul în care a fost instrumentat cazul și graba cu care autorul crimei a fost executat. Jurnalistul Ludovic Kennedy, în lucrarea “Aviatorul și Tâmplarul”, apărută în 1985, a pus la îndoială chiar strângerea probelor, mărturiile din instanță și eficiența poliției, recreând climatul social și politic al vremii și reevaluând rolul poliției și al justiției în soluționarea cazului.

Lloyd Gardner, un expert în amprente, cel care a folosit un proces revoluționar pentru acea vremea de prelevare a probelor de pe scara cu care se presupunea că rapitorul a urcat la etajul vilei, a susținut că amprentele lui Bruno Hauptmann nu au fost, de fapt, pe scară, declarând că oficialii au refuzat să ia în considerare constatările lui, iar scara a fost apoi curățată.

Jim Fisher, fost agent FBI și profesor universitar, a publicat două volume, “The Lindbergh Case”, în 1987, și “The Ghosts of Hopewell”, în 1999, abordând ceea ce el numește „ mișcarea de revizuire” cu privire la acest caz. Autorul a rezumat astfel întreg procesul: “Astăzi, fenomenul Lindbergh este o farsă uriașă comisă de oameni care profită de un public neinformat. În ciuda tuturor cărților, programelor TV și proceselor, Hauptmann este la fel de vinovat astăzi ca și în 1932, când l-a răpit și ucis pe fiul familiei Lindbergh”.

Charles Lindbergh
Charles Lindbergh și soția sa, Anne

Moartea băiețelului, presiunea procesului și insistențele jurnaliștilor care îi urmăreau peste tot pe soții Lindebergh i-au determinat ca în decembrie 1935 să se refugieze în Europa. După o ședere de șase luni în Marea Britanie, Charles și Anne Spencer Morrow au călătorit în Germania, unde au fost tratați ca oaspeți de onoare ai celui de-al Treilea Reich. Charles a vizitat centre ale aviației militare, în timp ce Anne a fost sărbătorită la Berlin. Cu această ocazie Lindbergh a lăudat proiectele de luptă și bombardierele Luftwaffe și a afirmat că „Europa și întreaga lume au noroc că Germania nazistă se află, în prezent, între Rusia comunistă și Franța demoralizată”. Lindbergh a văzut Uniunea Sovietică ca fiind principala amenințare la adresa civilizației occidentale, aviatorul a revenit în Germania nazistă în octombrie 1938, fiind chiar decorat de Hermann Göring și, deși a fost criticat public pentru că a acceptat distincția, a rămas foarte popular în rândul publicului american.

Soții Lindbergh se pregăteau să-și cumpere o casă în suburbia Wannsee din Berlin când naziștii au început pogromurile și prigoana evreilor și, înspăimântați de evoluția situației din Germania, s-au mutat la Paris, apoi, cu câteva luni înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, au plecat în Statele Unite.

Revenit acasă, Charles Lindbergh a devenit un avocat vocal al neutralității americane, văzând conflictul european ca pe o ceartă “fraternă” între o Germanie în ascensiune și țările care “îi refuzau accesul la putere și prestigiu”. Numai Germania, susținea aviatorul, ar putea „bara hoardele asiatice” și ar putea preveni cotropirea Europei.

Charles Lindbergh

Într-un eseu publicat în populara revistă Reader’s Digest în noiembrie 1939, Lindbergh a avertizat împotriva „războiului în cadrul propriei noastre familii de națiuni, un război care va reduce puterea și va distruge comorile rasei albe”, pledând în continuare: „să nu ne angajăm spre sinucidere rasială prin conflict intern”. De altfel, nu a fost singurul care pleda la cel moment pentru “izolaționismul american”, iar în discursurile sale controversate sugera că “evreii erau interesați de implicarea Statelor Unite în războiul din Europa”.

Predicatorul antisemit Charles Coughlin îmbrățișa și el mesajul lui Lindbergh, iar declarațiile acestuia au servit drept imbold pentru crearea Primului Comitet al Americii în 1940, o asociație care se lăuda cu un număr de 800.000 de membri, și care s-a opus ajutorului american acordat Aliaților.

În tot acest timp, Lindbergh a fost consilier al U.S. Army Air Corps, susținând creșterea capacității de apărare a Statelor Unite și fiind convins că aviația este o inovație unică, „unul dintre acele bunuri neprețuite pe care le avem”.

Charles Lindbergh

La o întâlnire din octombrie 1940, Charles Lindbergh a declarat că „nicio națiune din Asia nu și-a dezvoltat suficient de mult aviația pentru a reprezenta o amenințare serioasă pentru Statele Unite”, însă după mai puțin de un an atacul japonez asupra Pearl Harbor avea să demonstreze cât de eronată fusese acea afirmație.

Dezbaterea publică asupra războiului a devenit o bătălie personală între Lindbergh și președintele Franklin D. Roosevelt. În aprilie 1941, când Roosevelt l-a comparat pe Lindbergh cu Clement Vallandigham, controversatul politician din timpul Războiului Civil American, aviatorul a demisionat din Corpul Aerien al Statelor Unite.

De-a lungul anului 1941, Lindbergh s-a identificat cu mișcarea antirăzboi, susținând o serie de conferințe în fața a mii de oameni care participau la mitingurile sale în întreaga Americă. Harold Ickes, secretarul de interne al Administrației Roosevelt, unul dintre cei mai vehemenți adversari a săi, l-a provocat public să denunțe Germania nazistă. Lindbergh a refuzat, iar pe 11 septembrie 1941, într-un discurs susținut în Iowa, a identificat „administrația britanică, evreiască și pe Roosevelt însuși” drept „agitatori de război” care folosesc „dezinformarea și propaganda pentru a induce în eroare și a speria publicul american”. Răspunsul administrației americane a venit imediat, oficialii declarând că discursul aviatorului este antisemit și antiamerican.

Charles Lindbergh la o întâlnire a mișcării America First

Următorul discurs al lui Charles Lindbergh era progamat pentru 10 decembrie, dar a fost anulat de atacul de la Pearl Harbor, iar când Statele Unite au intrat în război, mulți dintre susținătorii lui Lindbergh din America First s-au alăturat armatei în serviciul activ. El însuși, realizând că interesul national e mai presus de convingerile personale, s-a oferit voluntar pentru a lupta în război, însă cererea i-a fost respinsă. Fosta glorie a aviației mondiale a făcut apel la oficialii armatei, dar puțini ofițeri din Departamentul de Război erau dispuși să sprijine o persoană a cărei loialitate față de Statele Unite era pusă la îndoială. Militarii din administrația Roosevelt nu vedeau niciun beneficiu strategic sau politic în reintegrarea  unui ofițer care timp de doi ani l-a defăimat pe președintele Statelor Unite, așa că, refuzat de armată, s-a alăturat totuși efortului de război ca civil, servind drept consultant în fabricile de avioane.

Lindbergh a fost trimis totuși pe teatrul de război din Pacific în aprilie 1944, pentru a investiga problemele de performanță ale avionului F4U Corsair. Deși purta uniforma de ofițer al marinei americane, nu avea niciun grad și i s-a interzis oficial să tragă cu arma, dar această decizie a fost în mare parte ignorată după ca a ajuns pe linia frontului în Noua Guinee. Ca „tehnician” și mai târziu ca „observator”, Lindbergh a zburat în 50 de misiuni de luptă – majoritatea în cabina unui P-38 Lightning –bombardând ținte terestre și navale inamice.

Aviatorului i s-a atribuit doborârea unei aeronave de atac japoneze „Sonia”, dar cea mai mare contribuție a sa a fost expertiza tehnică fără greș și, în plus, a dezvoltat o tehnică nouă, care a redus consumul de combustibil la modelul P-38, mărind semnificativ raza de acțiune a avionului. După încheierea războiului din Europa, Lindbergh a însoțit o misiune americană care a investigat evoluțiile aviației germane.

Charles și soția sa, Anne, au mai avut patru copii, iar după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, familia s-a retras în Connecticut și apoi în Maui, Hawaii. Aviatorul a colaborat cu Pan American World Airways din poziția de consultant, și, de asemenea, cu Departamentul de Apărare al Statelor Unite.

De-a lungul vieții, a primit numeroase onoruri și premii, pe lângă medalia de onoare ce îi fusese acordată de Congresul american în 1927, pentru serviciile aduse Statelor Unite fiind numit general de brigadă al Forțelor Aeriene de către președintele Dwight D. Eisenhower în 1954.

Lindbergh a scris mai multe cărți despre viața sa, inclusiv “The Spirit of St. Louis”, publicată în 1953, în care a descris zborul către Paris, volum care i-a adus premiu Pulitzer. De asemenea, a fost co-autor, alături de Alexis Carrel, al volumului „Cultura organelor”, publicat în 1938, o carte de specialitate despre funcționarea pompei de perfuzie și cercetările conexe la care cei doi lucraseră.

Aviatorul a rămas pasionat de zbor întreaga sa viață, pilotând uneori, alături de soția sa, zboruri de agrement. Ultima sa cursă a avut loc în 1974, cînd a plecat din Hawaii spre New York, ocazie cu care a făcut un control medical la un spital din oraș. Medicii au constatat că suferea de o formă de cancer limfatic foarte agresiv. Lindbergh a revenit la reședința sa de pe insula Maui, unde a și murit, pe 26 august 1974, fiind înmormântat, așa cum și-a dorit, în cimitirul Bisericii Palapala Ho’omau.

 

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Charles-Lindbergh

http://www.charleslindbergh.com/history/

https://www.biography.com/historical-figure/charles-lindbergh

https://www.history.com/topics/exploration/charles-a-lindbergh

No comments

leave a comment