Mărturiile care urmează îi aparțin Annei Munsch, cea de-a doua soție a lui Panait Istrati, femeia care i-a fost alături timp de aproximativ un deceniu și care a cunoscut îndeaproape anii afirmării lui literare. Originară din Masevaux, Alsacia, Anna Munsch era croitoreasă la Paris când l-a întâlnit pe Istrati, în februarie 1923, într-o călătorie cu trenul spre Nisa. Cei doi s-au căsătorit în iulie 1924, la Paris.
Relația lor a fost una complicată, marcată de despărțiri și tensiuni, iar mariajul a fost anulat la 29 ianuarie 1931. Prima soție a lui Istrati a fost Janeta Maltus, văduva militantului socialist Ștefan Gheorghiu, cu care scriitorul a avut o relație în anii 1914–1915. Ultima a fost Margareta Izescu, o tânără studentă din Brăila, cu care Istrati s-a căsătorit la 18 aprilie 1932 și care i-a fost alături până la sfârșitul zilelor. Amintirile Annei Munsch au fost publicate în 1965, în revista Tribuna, datorită strădaniei publicistului George Cuibuș:
„Acum, când viața-mi fuge cu nisipul printre degete, dincolo de zăbranicul vremii mi se înfățișează dinaintea ochilor imaginea celui care a fost Panait Istrati, soțul meu. Îl revăd aievea, așa cum l-am cunoscut: înalt, subțire, cu trupul măcinat de o maladie necruțătoare, neliniștit și sfios ca un copil. Îl revăd alături de Georges Ionescu, pe Promenade des Anglais, la Nisa.
Cum și unde l-am cunoscut pe Ionescu, nu-mi amintesc. Adevărul este că acesta era un om foarte bun și un prieten la nevoie. L-a ajutat mult pe Istrati, iar izbânda literară a lui Panait i se datorează și lui, în mare parte. Nu o dată am petrecut nopți albe cu Marthe și Georges, și el de fel din părțile Brăilei, în subsolul pantofăriei lor din Rue du Colisée, nu departe de Champs-Élysées.
Prietenia celor doi bărbați n-a fost umbrită de nici un nor, deși Istrati s-a văzut nevoit, de multe ori, să-și împartă veniturile cu „patronul” Ionescu, cum îi plăcea să-l numească și căruia nu-i putea refuza nimic. Generos ca nimeni altul, Istrati punea mai presus de toate prietenia, pentru care avea un adevărat cult. El, care cunoscuse din fragedă copilărie mizeria, știa să prețuiască binefacerea.
Îmi amintesc că, într-o zi, pe cînd călătoream împreună în trenul Paris–Nisa, a văzut un tânăr polonez, înnebunit de spaimă, alergând de-a lungul culoarelor, gata să se arunce în vid. A priceput de îndată despre ce este vorba. Tânărul călătorea fără bilet. O săritură din tren, pe versantul Alpilor, i-ar fi fost fatală. Istrati l-a prins de umeri, l-a zguduit bărbătește și i-a poruncit… să trăiască, plătindu-i biletul și amenda.
Faptul, fiind relatat de un ziar local, i-a adus lui Istrati scrisori anonime de mulțumire din toate colțurile Franței. Marea actriță de cinema Pola Negri, care se afla pe atunci la Nisa, auzind întâmplarea, ne-a invitat la un dineu pe iahtul său, oferind apoi o bursă de studii tânărului său compatriot, pentru a urma Conservatorul din Paris.
Datorită firii sale, Istrati a cunoscut multe zile senine, el care avusese parte numai de nenorociri în viață. Joseph Kessel îmi spunea deseori că Panait avea mult umor – și acest umor – i-aș spune optimism, i-a servit drept pavăză pentru a para loviturile soartei.
După cum se știe, el era un neîntrecut povestitor. În cei zece ani în care i-am fost tovarășă de viață, pot spune că am cunoscut o fărâmă din sufletul său. Trăim o viață alături de un om și nu știm dacă putem afirma în cele din urmă că-l cunoaștem bine.
Istrati, pe cât era de bun, de generos, de entuziast, pe atât de repede se întuneca, și furtuna amenința să răstoarne mica barcă a căsniciei noastre în valurile spumegânde ale mâniei…
Când l-am cunoscut, nu știam mare lucru despre nenorocirile prin care trecuse, iar dorința lui de a scrie literatură mi se părea de-a dreptul o fantezie trecătoare. Dar n-a fost așa. A trebuit ca, în Sanatoriul Sylvanna, să-l cunoască pe „Jean-Christophe” și apoi să-l caute cu o râvnă nepotolită pe creatorul său, să-i destăinuiască visurile sale.
La Nisa, prin 1922 sau 1923, am avut prilejul să-i cunosc îndeaproape prietenii. Erau oameni simpli, ca și el. Panait căuta tovărășia, prietenia oamenilor. Unul dintre acești prieteni era, pe atunci, tânărul Aldo Mazzanti, fiul fotografului de pe Strada Saint-François-de-Paul.
Cu Aldo, Gottland, Dantz, marochinerul, cu Bernard, fotograful, Panait petrecea ore în șir în pasionante discuții despre lume. Figura cea mai deosebită din acest grup era un român, Basil, pripășit la Nisa, unde lucra ca funcționar la o firmă comercială. Alături de Rolland și Ionescu, acest Basil a fost cel care l-a făcut pe Istrati să înțeleagă că trebuie să-și descarce sufletul în scris…
Lui Panait îi plăcea să lege prietenii cu oameni de diverse naționalități: italieni, arabi, evrei, polonezi, ruși, greci, nemți. Lista acestor prieteni e lungă și nici eu nu mi-i mai amintesc pe toți. Am să încerc totuși să vă prezint câteva figuri care au jucat un rol mai important în viața sa.
Unul dintre ei a fost și scriitorul Konrad Bercovici, brăilean și el, ca și Istrati, îndrăgostit de soare și libertate. La Café des Deux Magots, din Piața Saint-Germain-des-Prés, petreceau multă vreme împreună. Bercovici etala în fața lui Istrati mirajul Americii, al New York-ului, unde, pentru a deveni ceea ce era, spălase vesela prin restaurante, fusese comis-voiajor, cântăreț de jazz, organist la Biserica Episcopală, profesor de muzică, fotograf, ca și Istrati, etc.
Panait rămânea surd la toate insistențele lui Bercovici. În compania lor, la „Deux Magots“, venea și Iacob Rosenthal, care avea să plece mai târziu cu soția în Statele Unite.
Bercovici cunoștea câteva limbi și vorbea românește cu o dezinvoltură uluitoare. Râdea tot timpul, bine dispus. Era deja celebru, ca și Panait. Și, în plus, el era la curent cu tot ceea ce se întâmpla în lume; își făcuse ucenicia în redacțiile marilor ziare americane.
Cu el mai venea, pe atunci, și tânărul Isac Horovitz, o fire visătoare, aidoma lui Istrati. Horovitz vroia să scrie o carte despre Istrati, pe care am primit-o mai târziu, în timpul războiului. De atunci n-am mai auzit de el.
Într-o zi, am hotărât să revedem locurile pe unde ne purtaseră pașii înaintea afirmării sale ca scriitor. Am fost la Cimiez, în Villa Cimarde, pe care o zugrăvise Istrati cu ani în urmă și unde trăia prietenul său, marochinerul Dantz. Am fost la Saint-Sylvestre, la Saint-Malo, la Courbevoie, la Triel, acolo unde scrisese „Chira Chiralina“, la Fontenay-aux-Bois și, în sfârșit, la Joinville-le-Pont, nu departe de studiourile de cinema.
Flescher, vechea gazdă la care locuisem cu Istrati, a ținut să vizităm studiourile din Joinville. Am mers. Nu mică ne-a fost surpriza să constatăm că dl. Natan, „regele filmului francez“, vorbea românește. Pentru Istrati, el era o veche cunoștință.
Cât a durat vizita, Panait n-a scos o vorbă… Am întâlnit acolo mulți români, tehnicieni, figuranți sau chiar vedete de teatru și cinema, printre care cunoscuta actriță Alice Cocea. De numele celorlalți care ne-au condus prin studiouri nu-mi mai amintesc.
La ieșire, Istrati mi-a spus cu oarecare ciudă în glas:
— Ai văzut ce mutră a făcut Monsieur Nathan?… Ei bine, acestui nerușinat i-am zugrăvit, pentru câțiva franci, budoarul amantei sale…
Amintirea zilelor sumbre se insinua între noi tocmai în clipa în care eram mai fericiți. Simțeam parcă momentul funest în care avea să-i blesteme pe toți îmbuibații și pe toți magnații pământului.
Nu putea uita, acum, cînd devenise o personalitate în lumea literară a Parisului, acele zile în care se văzuse nevoit să se predea poliției ca vagabond, pentru ca noaptea să aibă un pat și o masă caldă, oferită de nu știu ce societate de binefacere.
În 1925, locuiam la Paris, în hotelul doamnei Médoux, din rue de Moscou, căreia îi cerea, la plecare, pentru a se amuza, ori de câte ori venea aici, certificate de bună purtare.
Aveam oricând la dispoziție un apartament de lux și totuși, Istrati suferea de dorul haiduciei.
— Am să scriu o carte despre haiduci!… îmi spunea el.
Și a scris-o, vrând să toarne în ea toate elanurile frânte ale vieții sale.
La Menton, unde-i plăcea atât de mult, se ducea la pensiunea Les Lapins, a lui Jean Reiss, adevărat paradis terestru. Aici veneau prieteni de pretutindeni să-l vadă, din România mai ales.
Când revenea la Paris, își petrecea nopțile scriind în subsolul lui Ionescu, unde spunea ziariștilor care veneau să-l intervieveze:
— Țâșnește apă din zidurile înfrigurate, dar și fantezia, odată cu ea…
Ziua, el, care avea nevoie de atâta odihnă, n-avea astâmpăr. Mergea des în tovărășia poetului Pierre-Jean Jouve, care fusese martor la căsătoria noastră…
Se întâlnea apoi cu Joseph Kessel, cu Rosenthal, Lefèvre, Jean-Richard Bloch, avocatul Henry Torres și alți prieteni.
L-am văzut într-o zi radios, în prăvălia lui Ionescu. Avea o rană proaspătă pe braț. Era parcă o cruce sau voia să însemne așa ceva.
— M-am înfrățit adineauri cu Joseph! — mi-a spus.
Și așa era. Cu un ceas mai înainte, într-un birou din Place Pigalle, Istrati îndeplinise, pentru nu știu câta oară, ritualul sacru al prieteniei cu sângele său…
Cu Joseph Kessel, astăzi membru al Academiei Franceze, a fost multă vreme prieten bun, așa cum a fost cu Romain Rolland, cu Jean-Richard Bloch, cu Frédéric Lefèvre, redactorul-șef al revistei pariziene Les Nouvelles Littéraires.
Când a plecat în U.R.S.S., nu l-am putut însoți din pricina unei maladii. Știam că locul îmi fusese luat temporar de o altă femeie, dar mai știam că Istrati avea să rămână mulți ani încă pentru mine un „mare prieten”. Am suferit mult în anii aceia și eu, și Istrati. Îmi scria mereu — ca unui bun prieten din depărtări, de prietenia căruia nu te poți lipsi:
— Vino și vezi acest pământ înfloritor al Rusiei. Vino și vezi cel puțin Crimeea!…
Din motive pe care n-aș putea să le dau încă publicității, n-am putut să-mi urmez soțul în această călătorie.
Anii cei mai senini petrecuți împreună au fost cei dinainte de această călătorie. Istrati era un nume în literatura universală și poate că problemele inimii nu-l mai stăpâneau ca-n anii tinereții.
Ne simțisem bine în 1925 – 1926 în hotelul din rue de Turin, unde veneam acum în amintirea ceasurilor de tihnă pe care le petrecuserăm aici, săraci și anonimi. Pe atunci, dacă aveai asupra ta vreo sumă importantă de bani sau vreo bijuterie, trebuia s-o depui la portar, de îndată ce treceai pragul hotelului.
N-aș putea uita vreodată frenezia ce l-a cuprins, găsind la un chioșc, într-o dimineață de august 1923, revista Europe, în care strălucea, ca un nimb al gloriei viitoare, „Kyra Kyralina”…
Am alergat amândoi, ținîndu-ne de mână, să privim marea de pe meterezele zidite de Vauban. Istrati a plâns ca un copil. Lacrimile i-au făcut bine. A devenit apoi de un calm neobișnuit. Fața-i radia de fericire în soarele amiezii.
Trecuseră poate ceasuri de când, cu revista în mână, nu știa ce să facă. Ne-am dus la Grand-Bé, la mormântul lui Chateaubriand, unde fusesem de atâtea ori. Cu puținii franci ce-i mai avea în buzunar — chiria pentru noaptea aceea — ne-am dus într-o cafenea populară, unde a continuat să plângă de fericire, cu fața-n pumni…
Nu o dată am fost întrebată, după moartea sa, dacă Istrati cunoștea bine limba în care-și scrisese cărțile, pe care aveau să i le editeze mai târziu Rieder, Grasset, Gallimard și alți editori francezi.
Istrati a venit în Elveția prin 1914 sau 1916. De la această dată și până în 1923 sunt ani în care, asemenea unui elev sârguincios, își făcuse cu regularitate temele: ele se compuneau, de fapt, din ceasuri de lectură în tovărășia clasicilor literaturii franceze.
De multe ori nu dormea, ci îl prindea dimineața citindu-i pe Voltaire sau pe Rousseau. Știa atât de bine araba, italiana și vorbea puțin germana. El poseda o ușurință uluitoare în a învăța limbi străine, al căror studiu îl amuza pur și simplu.
Cărțile sale care au văzut lumina tiparului la Paris n-aveau nevoie să fie corectate, așa cum s-a pretins, căci Istrati se speria corectându-și manuscrisele — scriindu-le de mai multe ori, rescriindu-le, transcriindu-le mereu în două exemplare.
În multe din articolele scriitorilor francezi care aveau să-i fie consacrate, aceștia au vorbit de ușurința lui Istrati de a se exprima în franceză. Oameni vestiți ca Joseph Kessel, Frédéric Lefèvre, Simonne Ratel, Jean-Richard Bloch, René Arcos, Luc Durtain, Henri Barbusse, Paul Vaillant-Couturier, Pierre-Jean Launay și alții au atestat, la timpul lor, acest lucru, arătând că „apariția sa în literatura franceză este extraordinară, nu numai datorită întâmplărilor descrise de autor, ci și darului său de a se exprima într-o limbă pe care a învățat-o cu dicționarul în mână”.
Mi-a vorbit deseori de România. Lui Istrati îi plăcea nespus de mult Brăila. Cu Coni — Konrad Bercovici — îl apucau zorile discutând de Brăila, de București, de moravurile și situația politică din țara sa.
Când vorbea Istrati, totul lua înfățișarea unui basm din O mie și una de nopți și umbre se conturau, prindeau forme pe pereții tapisați ai casei noastre din Masevaux.
Scriitori din toate colțurile lumii îl felicitau, doreau să-l cunoască și îi trimiteau cărțile lor în dar. E de ajuns să pomenesc aici numele lui Maxim Gorki, Romain Rolland sau Georg Brandes, pentru a înțelege prețuirea de care se bucura.
Din păcate, aceste cărți au avut un destin tragic, dispărând odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial, când Alsacia a fost invadată de naziști.
După apariția „Chitei Chiralina”, am fost în România, în 1925, la invitația lui Iacob Rosenthal, directorul unui mare ziar românesc de pe atunci. Istrati a fost primit cu o deosebită cinste de către oficialități. În călătoria noastră ne-a însoțit Stan Golestan, muzician celebru, care trăia la Paris.
La București ne-au primit Rosenthal, scriitori de seamă, personalități de vază în viața României. Istrati îl prețuia mult pe Rosenthal, despre care îmi spunea că se pricepe tare bine la ziaristică.
El avea un conac nu departe de București, în apropiere de Snagov, locuri care i-au sugerat lui Istrati un roman: „Domnița din Snagov”.
De la București am plecat prin țară. Am văzut Valea Prahovei, Ploieștiul și câmpurile de petrol ale României. De acolo ne-am îndreptat spre Brăila, spre locurile natale ale soțului meu. Am călătorit pe Dunăre…
De atunci au trecut însă atâția ani, că multe imagini mi se învălmășesc în minte și nu reușesc să le dau viață pe hârtie.
Dacă cineva m-ar întreba dacă am de gând să continui să povestesc cei zece ani petrecuți cu Istrati, așa cum m-a întrebat într-o scrisoare recentă un prieten din România, i-aș răspunde în felul lui Istrati:
— Dacă-ați ști cât sânge costă: Quante sangue costa!…”
Anna Munsch Istrati, Tribuna, ianuarie 1965
Primele două fotografii: humazur.univ-cotedazur.fr/
