Aristide Demetriade, “un prinț al tuturor veacurilor”

“Treizeci de ani şi mai bine ne despart de moartea lui Aristide Demetriade, ceea ce face ca astăzi numai spectatorii de odinioară, trecuţi de cincizeci de ani, să-şi mai aducă aminte de acest foarte mare actor realist. Demetriade, cel mai complet şi expresiv Hamlet al nostru, şi-a avut publicul său pasionat, care-l urmărea seară de seară. Am cunoscut, pe la 1912, pe un domn deosebit de cultivat şi priceput în teatru, încărunţit sub lumina foaierelor din țară şi străinătate, care n-a scăpat, o stagiune întreagă, nici o reprezentație a piesei lui Shakespeare.

Mărturisesc că, la epoca aceea, nu întelegeam asiduitatea aceasta.

— Demetriade, mă lămurea el, în Hamlet e ca o carte bună în care, la fiecare lectură nouă, te adâncești tot mai mult şi îi găseşti ceva nou. Această părere mi s-a confirmat în tot adevărul ei mai târziu, în 1923, când, conducând un turneu al Teatrului Național în Ardeal, turneu în care Demetriade juca, alături de Iancu Petrescu şi de Constanta Demetriade în Hamlet, Vlaicu-Vodă şi un spectacol compus, am putut urmări de cel puțin treizeci de ori pe interpretul lui Hamlet în toate amănuntele creaţiei sale şi, în bună parte, în pregătirea de fiecare seară a rolului.

Aristide Demetriade avea o înfătişare care împrumuta acelaşi farmec şi aceeași neuitată expresie atât rolurilor de costum, cât şi celor din viaţa modernă. De statură mijlocie, foarte subțire şi mlădios, avea un cap “de medalie”, de o mare finețe, mai ales din profil. Nasul drept, armonios era legat de o frunte netedă. Ochii puţin adumbriți de umbrele arcadelor şi pe jumătate acoperiți de pleoapa superioară dădeau permanent feței emaciate o expresie de uşoară oboseală şi visare, ceea ce nu-l împiedica să găsească o lumină şi o flacără în momentele urcuşurilor spre realizarea marilor intensități de sentimente.

Reînvierea aceasta a privirii — uimitoare, izbitoare şi plină de farmec pentru spectator — se putea urmări la Demetriade mai ales în Hamlet şi în Vlaicu Vodă. De la “A fi sau a nu fi… a dormi, a visa poate”, în care Demetriade exprima toată perspectiva unui viitor, nu dezabuzat, al omului de Renaștere, şi până la scena violentă cu mama sa, în Hamlet, urmărit de aproape, dintre culise, cum am făcut-o de atâtea ori, el trecea printr-o întreagă gamă de intensități ale privirii. Şi nici spectatorilor nu le scăpa lucrul acesta. Ochiul, la el, întovărăşea, ca o flacără precis crescută sau micşorată, glasul. Avea un glas baritonal şi de o mare supleţe, mânuit cu deosebită artă, de la patosul lui Răzvan pînă la moliciunea mieroasă a lui Vlaicu, la tonul sau tărăgănat sau hotărât al lui Hamlet, la versul elegiac al lui Zefir, sau — şi aci glasul întovărăşea schimbarea întreagă a fiinţei actorului în cel mai desăvârşit proces de proteism — la glasul obişnuit, al convorbirii curente, cu reliefurile necesare însă sublinierilor unei piese de Ibsen sau de Bernard Shaw, sau — şi lucrul trebuie amintit ca un rar fenomen de adaptare a unui actor format la o şcoală mai veche — până la Henric al IV-lea al lui Pirandello.

Gestul lui Demetriade era în general larg şi lent — fireşte, cu corectiva pe care am arătat-o mai sus, pentru adaptare la diferitele stiluri ale dramelor pe care le interpreta. Seria completă a gesturilor sale putea fi urmărită mai ales în Hamlet. Avea, îndeosebi, un joc al antebraţelor şi al mâinilor, cu coatele lipite de trup, gesturi moi, rotunde, de revărsări în lături mai ales ale mâinilor, deosebit de flexibile pe încheieturile lor. Trupul şi-l stăpânea admirabil. Trecea de la dârze ridicări în încleştată mânie sau înfruntare, până la prăbuşire în jilţuri sau pe covoare — fireşte şi acestea urmărite mai ales în Hamlet.

Grima izbutea să-l transforme mai bine decât pe un Nottara, de pildă. Chipul său, nobil echilibrat în trăsăturile sale, căpăta uşor o altă expresie voită sub o barbă sau o perucă, lăsându-i, fireşte, totuşi uşor de recunoscut, partea superioară a feţei. În costum modern, Demetriade avea o deosebită eleganţă care, în anumite roluri, ni-l alătură de Tony Bulandra, cu o greutate în plus a unei sensibilităţi şi exprimări mai complete la Demetriade. A trecut într-o lungă carieră prin roluri felurite şi a servit mult dramaturgia naţională.

De la Tipătescu al lui Caragiale până la Vlaicu şi Ovidiu sunt trepte, şi mai înalte şi mai scunde — în piese care au murit de mult — pe care Demetriade le-a călcat cu aceeaşi conştiintă profesională, dragoste de teatru şi mare talent. Omul era firav şi, mai ales spre sfârşitul vietii, de o sănătate şubredă, ceea ce nu l-a împiedicat ca atât cât a jucat — şi a jucat până în anul morții sale — să-şi cinstească meseria şi să aibă o înaltă concepție despre menirea ei.  (Ion Marin Sadoveanu, Revista Teatrul, iunie 1963)

Ziarul Adevărul consemna: “Astă noapte (1 septembrie) la ora 12 a încetat din viață după o lungă suferință marele artist Aristide Demetriade la locuința sa din str Arionoaiei nr 54. Aristide Demetriade moare în vârstă de 59 de ani.

La moartea unui om, notele biografice sunt de rigoare. La moartea însă a unui om care a izbutit să depășească omenescul, ele devin de prisos. Pentru că, oricât de fulgerătoare a fost vestea morții lui Demetriade, oricât de sălbatecă a fost împrăștierea ei, suntem siguri că, pentru toți care l-au cunoscut sau l-au văzut pe scândurile scenei numai o singură dată, amintirea lui e, cert, tot atât de vie și va ști să se prelungească, biruitor, în conștiința tuturor oamenilor și a vremii îndepărtată de prezent.

Fără îndoială, foarte puțini actori s-au identificat ca Aristide Demetriade cu teatrul românesc păstrând decenii de-a rândul legătura statornică cu scena pe care a slujit-o adâncind tălmăcirile de text până dincolo de cuprinsul lecturii lui rapide și, mai presus de toate, servind pe autori cu un devotament vecin colaborării.

Un mare merit al lui Aristide Demetriad a fost că, cu sacrificii materiale, a rămas statornic Teatrului Național. (…)

Nu de mult, cu prilejul retragerii sale, s-a spus despre el tot binele ce putea fi spus, – că a fost un mare actor, că a iubit și cinstit teatrul, că, mai presus de toare, a fost un om de rară bunătate – ceea ce, adesea, prețuiește tot atât”.

În ediția din 5 septembrie 1930, același cotidian publica un omagiu semnat de Tudor Teodorescu Braniște: “A murit un prinț. Nu era, nu știu dacă era prinț de sânge. Dar era prinț autentic. Avea blazonul indiscutabil al atitudinii, al gestului și al prestanței.

Și nu un prinț al vremii noastre – al vremii acesteia vulgare, în care prinții iau țigări pe datorie de la chelnerii cafenelelor de clasa a doua și tapează cu demnitate pe bieții oameni muncitori.

A murit un prinț al tuturor veacurilor. Unul care purta cu aceeași aristocratică eleganță toga antică, somptuosul costum medieval și rigidul frac englezesc.

A murit Aristide Demetriade.

Și, dată cu el, au murit pentru totdeauna – sau multă vreme – doctorul Tokeramo și Vlaicu Vodă, Hamlet și Zefir. Căci toți aceștia nu erau decât umbra pe care subtilul lui talent o proiecta sub lumina fascinantă a rampei. (…)

S-a retras în casa lui și a suferit tăcut, fără comunicate medicale, fără reclame de bâlci, fără zarvă de iarmaroc – ca un senior care știe că nu trebuie să apară în fața mulțimii decât sănătos și fericir. Căci mulțimea nu respectă suferința.

Iar când suferința – ascunsă cu atâta aristocratică decență – și-a îndeplint opera ei de nimicire – Aristide Demetriad a închis ochii pe vecie, în miez de noapte, când privirile curioase nu mai erau țintite asupra lui, când operația aceasta atât de comună, atât de banală – intrarea în vecie – se putea săvârși la adăpost de curiozitatea obșească.

“Primul-amorez” a murit ca Don Juan.

Și de aceea, ne-a lăsat umbra, marea lui umbră de triumfător. Nimeni nu știe cât a suferit, cât va fi suferit! Nimeni nu bănuiește cum se va fi crispat profilul lui sub biciul durerii.

În ochii noștri a rămas profilul clasic de medalie romană, gestul princiar, atitudinea superbă: A murit un prinț”.

Surse:

Revista Teatrul, 1963

Realitatea ilustrată, 1930

Adevărul, 1930