“Lui Anton Pann scriitorii nu i-au onorat nici îngroparea, nici amintirea. E socotit prea “mic” acest vorbitor din curtea Bisericii! Iar publicul… cu publicul e ceva foarte interesant. Îl confundă pe Anton Pann cu Nastratin Hogea, pe autor cu personagiul său. Creația este mai cunoscută decât creatorul. Poporul i-a păstrat imaginea unui drumeț cu traista în băț, cutreierând satele, trecând din biserică în saloanele boierești, și din saloane în mahalalele Bucureștilor, unde avea totdeauna câte o iubită, cel mult șapte.
Eminescu, Hasdeu și Teodorescu G. Dem., sunt singurii care l-au prețuit pe Anton Pann la justa lui valoare. Cei douăzeci și patru de ani de viață spirituală (1830—1854) ai dascălului l-au consacrat drept cel mai minunat român al timpului și cel mai înțelept factor social de ordine și ierarhie, într-o epocă tulbure, când bântuia în Europa furia revoluțiilor: Thiers în Franța, Cosciut în Ungaria și Daniel O’Connel în Anglia.
Și dacă conducătorul acestei reviste, nu ne-ar fi oferit, acum doi ani, mie și lui Sergiu Dan, paginile „Universului Literar” pentru a mai evoca odată, cu toată amploarea necesară, nobila figură a cântărețului, am fi fost descurajați de piedicile nenumărate ce s-au ivit în timp ce scriam acea modestă „Viață minunată a lui Anton Pann”, care e azi în librărie. Existența lui Anton Pann se împletește cu însăși istoria secolului XIX românesc, într-un chip foarte ciudat.
Opera lui, ca și viața lui, sunt atât de identice cu el, încât studiind una e cu neputință să nu aluneci într-alta. Anton Pann n-a făcut decât să iubească femeile, înțelepciunea și țara. Naționalismul lui este de cea mai umanista esență și nu știu dacă el, sau Fustel de Coulanges, a spus acest cuvânt splendid: „Patria este ceea ce iubim“.
S-a născut în Bulgaria, la Slivdlen sau la Slivin, cum se zicea, în 1794, și nicidecum în 1797, cum credea Teodorescu G. Dem. până în 1889. Mai pe urmă el însuși acceptă această dată 1794, bizuindu-se pe niște versuri ale lui Anton Pann, unde acesta se întinerește cu trei ani, ca să se poată a treia oară însura.
Cobora dintr-o familie de ciobani și de negustori de aramă. Despre mama lui se știa că era grecoaic[, iar despre tatăl său, Pantoleon Petrovanu, noi nu avem nici o îndoială că era român, întrucât ocupațiile lui, cum și refugiul familiei în principatul Munteniei, ne îndreptățesc această ipoteză. Pe cât știm însă, bulgarii nu-l revendică pe Anton Pann, și cu atât mai puțin grecii!… E al nostru.
Istețimea lui, care a mirat pe Eminescu, e românească. Iar gradul preocupărilor lui folclorice și muzicale nu a fost atins, după el, de niciunul dintre urmașii asupra originii cărora nu există dubiu. A fost cântăreț, învățător și amant. Frații lui mai mari, Vlad și Andrei, au murit ca ostași la Brăila, în luptă cu Ibrahim Pașa, în 1809, iar el cu mama sa, în timpul ciumei lui Vodă Caragea, au fugit cu polcul la Chișinău.
După ce văzuse arzând țara, arzând hambarele și orașele, necinstindu-se fetele, prădându-se gospodăriile chiar de cei puși să le păzească, Anton Pann vedea acum năruirea celei mai formidabile forte pe care lumea a produs-o în secolul acela: sfârșitul dezastruos al gloriei lui Napoleon, care se întorcea zdrobit din campania în Rusia. Lecții mari a văzut Anton Pann. Ceea ce nu pare destul de explicit cercetărilor este că printr-o facultate divinatorie extraordinară el a înțeles acele pilde și le-a dat aplicațiunea necesară la noi.
Oricât aș căuta să-l evoc în liniile lui reale, nu pot fără nevoia de a apela mereu la viața care i-a fost meschină și grea. De la București alergând la Chișinău, și de acolo la Liov, de la Liov la București în timpul ciumei, cântând la biserica Olari și făcând școală bisericească la Petre Efesiul, apoi dascăl la Râmnicul Vâlcei, unde s-a îndrăgostit de o călugăriță minoră, cu care a fugit la Brașov, pe care a pus-o să cânte îmbrăcată bărbătește, în strană, și căreia, făcându-i un copil, i-a purtat de grijă umblând cu ea prin munți, iată atâtea semne despre frenezia acestui suflet, despre nesecata lui curiozitate, și „rabelaisianul“ lui gust de viață.
Apoi despărțirea de prima femeie legitimă, determinată de excesele biciului cu plumbi pe pielea ei albă, și a doua lui căsătorie, care aștepta pe a treia. Nu se poate ști exact cât a scris Anton Pann și când a avut vreme să scrie, că era mereu pe drumuri. În orice caz, el e primul scriitor român care a trăit din scrisul său, și se poate vedea în bibliografia pe care o atașez acestui articol câte subiecte a atacat el și cu câtă diversitate.
A scris muzică bisericească, a transcris, a corijat, că nu se mai poate afla ce e original, ce e de împrumut și ce e copiat de-a dreptul de aiurea. Câteodată el nu uită a indica sursele de inspirație, dar numai rareori. Opera lui e ignorată până astăzi fiindcă nici un istoriograf nu i-a grupat-o și nu i-a ales-o.
Las la o parte calendarele pe care el le-a întocmit cu atâta spirit, almanahurile pe care le-a înfrumusețat cu improvizațiile lui anonime sau scrierile orientale bisericești, — și consider pe Anton Pann numai în ceea ce a daruit el literaturii. E păcat că tocmai primul traducător al slujbelor ortodoxe în limba națională scapă interesului nostru, dar omagiul nu e mai neînsemnat.
Literatura românească până la el era mai mult un apanaj al clasei culte. De aceea și e tincturată cu fel de fel de „ifose”: ifose de Țarigrad, ifose de Petrovgrad și ifose de Paris. Ifosul popular românesc este meritul lui Anton Pann. Exclusiv al lui.
E trist că el n-a putut fi și în ochii femeilor sale ceea ce avea să fie pentru noi… Prima lui nevastă,
Chiar în ziua cununiei
A fugit și l-a lăsat
Și dealul Mitropoliei
Necontenit l-a urcat…
Scăpat de această Zamfiră Agurezan, cu care avusese un băiat, pe Lazăr, el se apucă de gustat pelinul de mai, care tocmai ieșise, iar ca supliment de plăcere întocmi „Calendarul lui Bonifatie Selosul“. Scrise până în acel an, 1822, o seamă de cântece bisericești, se pusese bine cu Cerul și, odată asigurat, începuse ceea ce numea el „a trăi”.
Figura lui, evocată de Teodorescu G. Dem, care l-a iubit, deși nu l-a văzut nici el vreodată, apare „oacheșă și expresivă, cu sprâncenile urcate, cu mustățile tunse și înegrite cu tabacu, cu buzele groase, cu favorite și cu bărbia răsfrântă, purtând ișlic și anteriu, în tinerețe, mai târziu gheroc lung, zis și laibăr, pe cap o jumătate de cilindru, iar în casă tichie de plisă neagră“.
Un tip care-i semăna foarte bine și care ar fi putut fi nepot, sau chiar fiu de-al lui (căci unde n-a lăsat copii Anton Pann?) a fost serdarul Valera. (Portretul dascălului, lucrat în ulei de un pictor necunoscut, se mai află, cred, în pinacoteca statului, dăruit ei de Oprea Dumitrescu, “tânărul căruia i-a dat inima brânci să-și moștenească dascălul cel puțin în unele, dacă nu în toate”, și care a trăit vreme de douăzeci și cinci de ani cu Ecaterina, a treia femeie a lui Anton Pann, după moartea acestuia).
A trăit obscur și a murit anonim, de lingoare, pe 3 noiembrie 1854, la București, unde se află îngropat, foarte aproape de biserica Lucaci. Epitaful pe care singur și l-a scris n-a fost pus de urmași pe mormântul lui. Abia târziu i s-a ridicat marmura dorită pe care sunt săpate versurile făcute să-i străjuiască nemurirea:
Aici s-a mutat cu jale
În cel mai din urmă an,
Care în cărțile sale
Se subt-scrie Anton Pann
Acum mâna-i încetează,
Ce la scris mereu ședea
Nopți întregi nu mai lucrează
La lumină cărți să dea.
Împlinindu-și datoria
Ș’i talantul neîngropând
Și-a făcut călătoria
Dând în lume altor rând.
Numai o lectură atentă și integrală a operei lui poate duce la cunoașterea exactă a vieții ce Anton Pann a trăit. Nenumăratele lui cărți ilustrează, prin înțelepciunea adunată de ele, prima jumătate a secolului XIX, cu tot ceea ce s-a conceput mai bun atunci, cu mijloacele limbii românești de atunci, și în cadrele culturii de atunci.
O împlinire a cărții ce am scris despre Anton Pann ar fi ediția ideală, în care să se transcrie exact și fără fățărnicie, scrierile lui trudite și vesele. Dar acest lucru târziu se va putea întâmpla. Până atunci, și poate chiar după aceea, el rămâne în ordinea spirituală a valorilor românești Eroul Necunoscut, cel mai iubit și cel mai uitat…”
*** Romulus Dianu, Universul Literar, 1930
Romulus Dianu și Sergiu Dan au publicat în 1929 “Viața minunată a lui Anton Pann” (Editura Națională), un roman biografic inedit care s-a bucurat de aprecierea unanimă a cititorilor și a criticilor literari.
