Romulus Dianu (Romulus George Dima) s-a născut pe 22 martie 1905 la București într-o familie de muncitori (tatăl, G. Dima, era acar şi magazioner ceferist, iar mama, muncitoare la Regia de tutun – ţigări Belvedere, Grand), fiind cel mai mare copil dintre cei șapte ai familiei. Viitorul scriitor a urmat ca bursier cursurile liceului Sf. Sava, unde, împreună cu alţi colegi, printre care Petru Comarnescu, a participat la redactarea revistei “Ramuri fragede”. Tot de pe băncile şcolii, Romulus Dianua colaborat la revistele “Bilete de papagal”, “Contemporanul”, “Adevărul literar şi artistic” și “Rampa”, în redacţia căreia a şi intrat după terminarea studiilor.
Despre anii copilăriei și ai adolescenței povestea: “M-am născut la echinoxul de primăvară a anului 1905, la 21 – 22 martie, în Bucureşti, într-o familie ardelenească. Mama era născută Maiorescu. Nimeni dintre noi nu mai ştie tot atât de bine latineşte şi greceşte ca străbunicul scriitor Petru Maior, dar toţi am moştenit predispoziţia la tuberculoză şi la clasicismul umanităţilor! Nu este meritul cuiva de a avea strămoşi; greul este de a fi noi înşine nişte strămoşi. Unul dintre soţii bunicii mele paterne a făcut avere într-o mină de diamant din Africa de sud şi a fost ucis, din greşeală, de un miner din tribul “bantu”, care l-a confundat cu un englez, la Pretoria.
Tata, care se înrudea cu vasta familie transilvană a compozitorului Dima, a fost un modest ceferist, a avut şapte copii, apoi s-a reînsurat!
(…) Regret că în incendiul de sub bombardamentele aeriene de la 7 mai 1944 am pierdut caietele, manuscrise, copiate de mâna mea după cărţi întregi din Iliada, Odiseea, de Klio, de Herodot, Hecuba de Euripide, cărţi greceşti şi latineşti. Poate, totuşi, asta ar spune ceva azi, când învăţământul este nu numai obligatoriu, dar şi gratuit. Generaţia mea adesea n-a avut în ghiozdane decât caiete, fiindcă lipseau cărţile sau erau excesiv de scumpe, ca şi taxele şcolare. Aşa s-au format — copiind cărţile în caiete — latiniştii şi heleniştii de la Colegiul Sfântul Sava, din anii aceia: Athanasie Joja, Ion Filionescu, N. Toma, G. Nica, Corniu şi alţii. Dacă mai aveţi nevoie de argumente în această direcţie, întrebaţi-i pe colegii noştri George Macovescu, Mircea Grigorescu, Tiberiu Ricci şi pe toţi aceia care onorează ţara prin hărnicie şi modestie, deprinse încă de pe atunci, de pe băncile de la colegiul Sf. Sava.
Am fost o generaţie greu încercată, care s-a salvat exclusiv prin muncă. Cei răsfăţaţi s-au risipit ca pleava. Trebuie să spun însă că tot ce era copiat de mână era, implicit, şi bine învăţat. Chiar şi azi vă pot recita versurile lui Homer sau texte de artă politică primitivă, în limbajul lui Xenofon, în “Anabasis”.
Asta, poate şi pentru că la secţia clasică, la Sf. Sava, n-am avut colegi! În clasă, patru ani de zile, ne aflam doar doi, profesorul și eu. Exista şi un avantaj: fiind singurul elev în clasă, eram şi cel dintâi!
(…)
Mama avea un singur demon: pe mine. M-a “supraalimentat” cu lecturi. Aveam impresia că se întreabă: “Oare ce va citi mâine băiatul acesta?” Învăţasem limba franeză încă înainte de a merge la şcoală. Asta mi-a dat posibilitatea să am acces nu numai la literatura franceză, dar la tot ce găseam tradus în limba lui Voltaire. Marea mea fascinaţie a fost, fără îndoială, literatura rusă: Dostoievski, Tolstoi, Kuprin, Gorki. Mai târziu, când am ajuns la “Rampa” am tradus și publicat “Spovedania lui Stavroghin” în foiletonul ziarului. Având marile repere ale literaturii europene încă de la o vârstă fragedă, preferinţele mele pentru scriitorii români erau mai restrânse. Îl iubeam pe Eminescu, el era cunoscut ca “Tatăl nostru”. Citeam cu veneraţie pe Coşbuc, Goga, şi întreaga creaţie literară a secolelor de suferinţă naţională.
Pe atunci, se zicea: “În presă intră cine vrea şi rămâne cine poate”… Am cunoscut, la “Rampă” spirite fermecătoare, pe N. D. Cocea, Porsena, Tudor Muşatescu, Vasile Timuş, Ion Massoff. Primele mele convorbiri duminicale, cu oamenii excepţionali, în “Rampa”, le-am publicat începând din 1926, “De vorbă cu X. despre el şi despre alţii”. Astfel, am trăit în anii aceia sub vraja unor oameni ca Al. Davila, Iacob Negruzzi, T. Arghezi, M. Sadoveanu, George Enescu, Panait Istrati, Minulescu, Leon Feraru, Adrian Maniu, Ion Pillat, Horia Furtună…
Într-o bună zi a venit la redacţie un domn Teodorescu, pe care-l cunoşteam de mai bine de zece ani. Băiatul lui, Eliazar, îmi fusese coleg de promoţie, iar domnului Teodorescu îi purtam plăcute amintiri: domnul Teodorescu dându-ne dulceaţă, domnul Teodorescu povestindu-ne, etc. Şi, în acea zi, la “Rampa”, domnul Teodorescu venea spre a-mi face o surpriză: să-mi ofere un volum cu poeziile sale, intitulat “Cuvinte potrivite”! Era Arghezi!
A doua amintire se leagă de un alt ilustru şi mare bărbat: Nicolae Titulescu. Scrisesem despre cartea unui craiovean; nu ştiam că e prieten cu Titulescu. Citind cele scrise de mine, Nicolae Titulescu mi-a transmis că vrea să mă cunoască și m-a invitat la el. Primul lucru pe care m-a sfătuit să-l fac a fost acela de a-mi satisface stagiul militar. Când m-am întors din armată, mi-a spus: “Trebuie să lucrezi la o gazetă politică. Ce să faci la “Rampa”? Să te-nfunzi într-un cotlon care nu te poate duce decât, cel mult, spre culisele teatrului?”.
Așa am ajuns la “Curentul”. Pot spune că Nicolae Titulescu a fost profesorul meu de “proprie cauză”. Am început să lucrez cu el, l-am însotit în marile sale călătorii de lucru de la Londra la Geneva, de la Paris la Roma, până la Ankara. Am fost acreditat la Societatea Naţiunilor până la izbucnirea războiului, când nimeni n-a mai fost liber.
(…)
Camil Petrescu era adorabil, de o inteligenţă extraordinară, un solist al conversaţiei, iritabil, avea numai fulgere şi cartuşe în gură! Era arţăgos, şi sărea din te miri ce. Mi-amintesc de o iarnă cu o zăpadă mare, împreună cu Vinea şi Camil am intrat la restaurantul “Élysée”. Camil i-a strigat “garcon”-ului: “Mie să-mi dai o ţuică fiartă!”. Un necunoscut, care intrase imediat în urma noastră, a spus: “Şi mie una”. Camil a sărit ca ars: “Dumneata, dacă vrei o ţuică, spune: Dă-mi, te rog, o ţuică, nicidecum “Şi mie una, că nu eşti cu mine!”
Şi pentru că a venit vorba de acea seară, hai să-ţi mai povestesc ceva. Uite, n-am înţeles niciodată cum nişte oameni atât de dotaţi cum erau Camil, Vinea (şi nu numai ei) pot discuta la nesfâşit pe o “temă” de… nediscutat. În seara aceea s-au ciondănit pe chestiunea “Cine e mai mare, Stendhal sau Proust?”
Vinea “ţinea” cu primul, Camil, cu cel de-al doilea. La un moment dat, Camil m-a întrebat “Tu ce crezi? Stendhal ori Proust?”. I-am răspuns: “Gâsca e bună ca gâscă, peştele ca peşte”. El s-a enervat cumplit şi mi-a spus: “De mâine nu mai scrii la “Cetatea literară!” Omul acela eminent şi desfătător deraia, câteodată, ca o jucărie stricată. Avea calităţi şi defecte admirabile!
*** Luceafărul, 30 august 1975
Activitatea publicistică a lui Romulus Dianu a cuprins, în ziarele şi revistele anilor 1925 – 1940, o mare varietate de teme, a făcut cronică dramatică şi muzicală, a publicat eseuri, poeme, a inaugurat genul convorbirilor ample, mai elaborate decât simplele interviuri.
Scriitorul a debutat în 1928, publicând, în colaborare cu Sergiu Dan, “Viaţa minunată a lui Anton Pann”, carte elogiată unanim de critica literară. Au urmat romanele “Adorata”, “Nopţi la Ada-Kaleh“, “Târgul de fete”.
În primele luni de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, o parte din gazetarii care au servit presa în timpul dictaturii antonesciene au fost deferiţi justiţiei în celebrul “proces al ziariștilor”, fiind condamnaţi la ani grei de temniţă. Printre aceştia se număra şi scriitorul Romulus Dianu, care publicase în acea perioadă la ziarul „Curentul”. Conform datelor din process, în fața tribunalului special au fost incriminate patruzeci şi trei de articole lui, dintre care cinci scrise în anul 1940, treizeci şi şase în 1941 şi două în 1943.
Romulus Dianu a fost condamnat la cinsprezece ani de temniţă, din care a efectuat zece ani şi cinci luni, timp petrecut în diferite închisori din Aiud şi alte oraşe, în mine sau lagăre de muncă silnică. În anul 1955, scriitorul a fost graţiat, fără dreptul de a fi încadrat în vreo actrivitate. De la eliberarea din închisoare şi până în anul 1962, când a devenit colaborator la „Glasul Patriei”, o publicație de propagandă a Securității difuzată în străinătate, a îndurat multe umilinţe şi lipsuri materiale.
În ultimii ani ai vieții a colaborat la “Viaţa Românească”, “Ramuri” şi “România literară”.
Cărțile lui Romulus Dianu
Romulus Dianu a încetat din viață pe 25 august 1975, la vârsta de 70 de ani, după o lungă și grea suferință.
Criticul literar Zigu Ornea scria în România literară despre el: “Dianu era, prin anii treizeci, un gazetar cultural de pagina a doua la reviste şi cotidiene. Nenorocul său a fost că Ion Vinea, care îl preţuia, l-a recomandat lui Pamfil Şeicaru, directorul violentului ziar Curentul, să fie promovat pe pagina întâi. Aşa a ajuns Romulus Dianu gazetar de comentariu politic, inclusiv în anii războiului. Şi scria bine, cu nerv, lovind scurt şi la ţintă. Acest succes i-a fost fatal. După război, când s-a pus (era o clauză a armistiţiului încheiat cu Naţiunile Unite) chestiunea sancţionării celor vinovaţi de dezastrul ţării, imediat după Ion Antonescu şi miniştrii săi, în al doilea lot, cel al gazetarilor, a fost inclus şi blândul Romulus Dianu. A urmat o coşmarescă perioadă de detenţie (11 ani), prin cele mai sinistre închisori.
În nenorocirea sa a avut, totuşi, noroc. Pentru că supravieţuind şi eliberat în 1956, nu a mai fost arestat. A dus-o câineşte, făcând munci grele şi înjositoare. Cu nervii osteniţi şi cu puterea de rezistenţă epuizată, face o tentativă de sinucidere pe Podul Grant. Şi ca un făcut (aidoma scenelor din romanele sale de consum) un voitor de bine îl salvează. Ba chiar, pentru ca totul să fie ca într-un roman de senzaţie (cum scrisese autorul înainte), acel binevoitor salvator s-a dovedit a fi un om cu puterea funcţiei sale năltuţe. Cum necum, i-a făcut rost fostului sinucigaş de o locuinţă şi l-a “ajutat” să colaboreze la gazeta Securităţii, “Glasul patriei”.
Şi, de aici încolo, mai înlesnit şi cu cărarea făcută, a început să publice şi în presa literară (Luceafărul, România literară, Ramuri), a scris două piese de teatru care i se joacă.
Am apucat să-l cunosc pe acest om afabil, manierat, care ştia multe din viaţa literară (nu numai!) interbelică, şi-mi plăcea să-l întreb şi să-l ascult. În 1971, “redebutează” în proză cu “Trandafirii şi alte surâsuri” şi, apoi, în 1972, cu “Fauna bufonă”. Reprimit, în 1971, în Uniunea Scriitorilor, devine pensionarul ei (era născut în 1905) şi o duce decent. Lucra de zor la un vechi proiect, un roman pe o temă biblică, şi a murit, de cord, în august 1975, la Casa de Creaţie a Scriitorilor de la Mogoşoaia.
Apucase să-şi termine romanul, l-a predat Editurii Cartea Românească încă în 1972, unde, din varii motive, (extraliterare şi literare) nu se publică decât postum, în 1982, cu titlul schimbat, “Esthera” (la apariţia princeps a fost botezat “Fata din Suza”).
A debutat, în 1928, cu evocarea romanţată (scrisă în colaborare cu Sergiu Dan) “Viaţa minunată a lui Anton Pann”, primită bine de critică. Dar autorul ţintea departe, voindu-se romancier cu statut autonom. În 1930 publică romanul “Adorata” (reeditat de două ori în acelaşi an). Doi ani mai târziu îi apare romanul “Nopţile de la Ada Kaleh”, după un an, în 1933, “Târgul de fete”.
Fusese, cum se vede, un scriitor activ, deşi acum, ciudat, opreşte motoarele care se consumau vorace în gazetărie. Aceasta, deşi tipul său de proză romanescă făcea succes de public. Aprecierea lui Călinescu e, dincolo de judecata critică, şi un portret care nu se poate uita, pentru că fixează un tip de literatură uşoară:
“Ar fi nedrept, într-o literatură încă restrânsă, a nu cita romanele lui Romulus Dianu, romane de magazin ilustrat, ce-i drept, croite şi însăilate rapid, dar dovedind o tehnică şi un umor de blazare superioară adesea industriei lui Cezar Petrescu. Toate mijloacele pentru a interesa fără a obosi publicul fin şi somnolent al vagonului de dormit sunt puse în mişcare”.
Am citit şi eu, pe vremuri, ca licean, “Nopţile de la Ada Kaleh” şi mi s-a părut, cum şi este, un roman în care autorul a ştiut să aducă, priceput, câte ceva. M-am convins (pentru a câta oară?) că în diagnosticul lui Călinescu se poate pune preţ. Dar, cum spuneam, autorul tindea de prin 1946 la o carte pe care vitregiile sorţii sale amare l-au silit să o întrerupă. A reluat-o, târziu, când viaţa i s-a aşezat, a scris-o, a rescris-o şi, în 1972, a predat-o editurii, care a publicat-o, cum spuneam, postum, în 1982.
E un roman pe o temă biblică, ţesut pe canavaua “Cartea Estherei” din Vechiul Testament, mult amplificată prin erudiţie, imaginaţie şi analiză. (…)
*** Zigu Ornea, România literară, iunie 1996
