Admirat şi contestat deopotrivă de la începutul carierii sale poetice, când, în 1916, la Zurich, a pus bazele a ceea ce s-a numit mișcarea dadaistă, până la moartea lui, survenită la sfârşitul lui decembrie 1963, Tristan Tzara nu a încetat să-și surprindă prietenii și cititorii.
Plecat în copilărie din Moineștii Moldovei, unde s-a născut pe 16 aprilie 1896, Tristan Tzara (al cărui nume real era Samuel Rosenstock), tânăr aspirant la laurii poeziei, a poposit în 1912 la București. Aici, împreună cu Ion Vinea, a scos revista Simbolul, la care, pe lângă cei doi fondatori, au colaborat Adrian Maniu, Emil Isac, B. Solacolu, Barbu Fundoianu, precum și alți poeți tineri ai vremii. (Tristan Tzara semna atunci S. Samyra).
Peste patru ani, poetul român, care urmase la Universitatea din București Facultatea de Matematică și Filosofie, se află la studii în Elveția, fiind înscris la Facultatea de Chimie. Izbucnise Primul Război Mondial și, în aceste împrejurări, a considerat că arta și poezia nu trebuie să rămână mute, dar „instituțiile“ clasice puneau piedici oricărei încercări a „neconformiștilor“ de a se face auziți.
Un grup de tineri scriitori și artiști au decis să organizeze un curent de răzvrătire împotriva literaturii și artei oficiale.
Poetul Hugo Ball, poetul și sculptorul Hans Arp, poetul Richard Huelsenbeck, pictorul și arhitectul Marcel Iancu, în frunte cu Tristan Tzara, au lansat, la Cabaret Voltaire, o cafenea din Zürich, manifestul de întemeiere al grupului numit „dada“, după un nume scos la întâmplare dintr-un dicționar Larousse. Evenimentele au fost descrise astfel:
„În februarie 1916, germanul Hugo Ball înființează la Zurich Cabaretul Voltaire unde, împreună cu românul Tristan Tzara, cu alsacianul Hans Arp și compatriotul Richard Huelsenbeck, organizează expoziții de pictură și recitaluri de poezie și de muzică.
La 8 februarie, Tristan Tzara procedează la botezarea noului curent, care avea oarecari precursori. Vâră la întâmplare cuțitul de tăiat hârtie într-un Larousse și dă de cuvântul Dada, care e în capul coloanei din dreapta și înseamnă „Cheval, dans le langage des enfants. Fig. et fam. C’est son dada, c’est son idée favorite”. Curentul a fost deci numit Dada. Grupul a publicat mai întâi „Le Cabaret Voltaire” (iunie 1916), apoi buletinul Dada (cinci numere din iulie 1917 în mai 1919) și, în sfârșit, „Cannibale” (1920). Ce înseamnă propriu zis Dada? Nimic. E un cuvânt luat la întâmplare. De aici se desprinde principiul că autorul renunță definitiv la orice proces de organizațiune, ba chiar la orice activitate. Un poem se face după Tristan Tzara (VH Manifestes Dada) așa: „Luaţi un ziar, luaţi nişte foarfece, alegeţi un articol, tăiaţi-l, luaţi apoi fiecare cuvânt, puneţi-l într-un sac, agitaţi… şi scoateţi ca dintr-o urnă de leton!”
Ulterior inițiatorul mișcării s-a mutat sediul la Paris, unde grupul avea adepți entuziaști. Concomitent cu încercarea de a lărgi sfera de influență a avangardismului prin manifeste și proclamații, Tzara a publicat câteva volume care defineau estetica dadaismului: “Prima aventură a domnului Antipirină”, “Douăzeci și cinci de poeme”, “Cinema-calendar al inimii abstracte”.
Grupului i s-au alăturat în anii ‘20 – ‘30 Marcel Duchamp, Francisc Picabia, Louis Aragon, André Breton. Poetul, care era posesorul celei mai bogate colecţii particulare de „artă neagră”, locuia într-o casă împodobită cu scoarţe olteneşti şi mobilă veche românească, cu scaune ca stranele. În perioada ocupației Parisului de către trupele hitleriste, Tzara a făcut parte din Rezistență, iar versurile lui au circulat din mână în mână pe întreg teritoriul Franței. Volumele publicate ulterior, „Signe de vie” (1946), “Terre sur terre” (1947), “De mémoire de l’homme” (1950), “La face intérieure” (1953) conțin opera lui de maturitate.
În noiembrie 1946, s-a aflat în vizită la București:
„Un om mărunt, cu fire subțirii plumburii în păr, cu mișcări iuți și un zâmbet permanent în colțul gurii.
„Este prima dată când, după douăzeci de ani, mă întorc în țară, spune poetul pe care Franța l-a adoptat ca o a doua patrie. Și pare că emoția care-l cuprinde nu e mică, mai ales că prietenii îl asaltează tot timpul la telefon sau intră fără să bată la ușă. Pe unii nici n-are timp să-i recunoască. Îmbrățișările sunt calde, îndelungi. Fiecaruia îi fixează întâlniri. Pe masă, o foaie albă de hârtie. Scriitorul își notează pe ea ore și zile. Săptămâna e însă prea scurtă pentru tot ce ar trebui să cuprindă. Și între două telefoane, între două îmbrățișări, Tristan Tzara își povestește viața:
„Nu pot începe să vorbesc de Rezistența intelectualilor francezi, Rezistență din care, bineînțeles, am făcut și eu parte, fără să pomenesc mai întâi de tot ceea ce s-a realizat în Franța înainte. Rezistența n-a apărut din neant. Spiritul ei era pregătit.
Iată, de exemplu, în 1936, am fost trimis de „Asociația Intelectualilor” în Spania, împreună cu Ehrenburg, ca să dăruim intelectualilor spanioli trei camioane utilate cu material de propagandă. Unul conținea o mică tipografie, cu care am și plecat pe front, unde am scos prima foaie. Redactori erau Ehrenburg și cu mine. În anul următor m-am reîntors în Spania pentru a lua parte la al doilea „Congres al apărării culturii”, eu fiind președinte al „Comitetului francez pentru apărarea culturii spaniole”. Dar Spania a căzut. Noi nu puteam părăsi intelectualii. De aceea, împreună cu Aragon am organizat posibilitatea de a trăi în Franța pentru o seamă de fruntași ai culturii spaniole.
Anul 1938 mă găsește la Praga, unde am fost trimis să iau contact cu Pen-Clubul intelectualilor cehi. De atunci relațiile noastre au rămas extrem de strânse, și mai târziu, când războiul a sângerat țara lor, cehii din Franța au găsit posibilitatea de luptă în rândurile Rezistenței noastre.
Aceste legături cu străinătatea erau întărite însă, prin activitatea din interior. Încă din 1932 Paul Vaillant-Couturier formase „Asociația scriitorilor și artiștilor revoluționari’”, al cărei scop era încadrarea intelectualilor în lupta pentru o reală democrație. Când în 1934 fasciștii au avut prima tentativă de a pune mâna pe putere în Franța, a fost format „Comitetul de vigilență al intelectualilor” din care făceau parte Langevin, Baillet, Rivet, pus în slujba „Confede ration generale des travailleurs”.
Dacă în noi exista de mult timp nevoia de libertate, lupta fățiș organizată pentru cucerirea ei a fost începută în momentul când nemții au tras în studențimea Parisului, ce manifesta în Piața Arcului de Triumf împotriva arestării profesorului Langervin. De atunci, munca scriitorilor a fost crâncenă. Semnalul Rezistenței l-au dat poeții, prin publicarea unor opere fie camumflat, în revistele legale, fie în cele clandestine…”
În ultimii zece ani ai vieții, poetul s-a dedicat cercetărilor de istoriografie literară și și-a propus să elucideze tainele operei lui François Villon. După migăloase străduințe, în 1959, a dezlegat unele dintre cele mai inaccesibile anagrame ale lui Villon rămase nedescifrate secole întregi.
Revelația a făcut senzație, dar era articolul era doar un fragment din studiul lui Tzara în două volume apărut în 1962, la Editura Fasquelle, “Le secret de François Villon”, care i-a asigurat consacrarea printre cei mai de seamă istoriografi francezi. După ecoul stârnit în lumea literară, Tristan Tzara a decis să cerceteze „tainele lui François Rabelais“, dar moartea l-a răpit înainte de a-și fi putut termina opera, în ziua de Crăciun a anului 1963.
La catafalcul lui Tristan Tzara s-au adunat mari personalități ale culturii și vieții publice franceze. „Cel care a murit e Tristan cel tânăr“, a spus Aragon la înmormântare despre prietenul său, continuând:
„Acest râs îl evoc acum, acest râs minunat și bizar, care îmi rămâne singura amintire din viața petrecută pe pământ; acel râs deconcertant al său care adeseori contrazicea tot ce gândeai și care e inseparabil de tinerețea noastră. Da, acest râs s-a stins acum pe veci, ca soarele unei epoci…”
