“În ziua de 21 aprilie 1882 a murit in Bucureşti Vasile Conta, unul din cei mai activi colaboratori ai revistei noastre. El s-a născut in satul Ghindăoani din judeţul Neamț în 15 noiembrie 1845 și a murit prin urmare cu mult înaintea vremii, în vârstă abia de 37 ani. Viaţa lui Conta a fost îndestul de liniştită. Studiile liceale începute în Iaşi şi, din deosebite împrejurări, lung timp întrerupte, le săvârşi tot în Iaşi. Deosebindu-se foarte mult în clasele superioare ale liceului, o societate privată (Fătu-Pogor) ce se instituise anume pentru a trimite pe socoteala sa tineri cu talent în străinătate, dădu o bursă şi lui Conta, spre a învăţa comerțul în Belgia. Dar în curând el pierdu orice aplecare pentru aceste studii practice şi se puse să înveţe jurisprudenţa. Paralel însă cu această ştiinţă, ceea ce avea pentru Conta mai multă atracţie erau noile teorii filosofice ale lui Darwin şi Spencer, de care se ocupa cu deosebită plăcere. Întorcându-se în ţară în anul 1873 cu titlul de doctor în drept, el deveni profesor de drept civil la universitatea din Iaşi, după un strălucit concurs.
De atunci el se ocupa cu jurisprudenţa şi cu filosofia şi desigur mai mult încă cu această din urmă ştiinţă decât cu cea dintâi, căci scrierile sale juridice au rămas toate în stare de proiect, pe când cele filosofice, căpătând o formă definitivă, au fost publicate. Vasile Conta este autorul Teoriei fatalismului (Conv. Lit. 1877/78 şi 1879/79) al Teoriei Ondulaţiunii Universale (Conv. Lit. 1876/77 şi 1877) și al încercărilor de Metafisică Materialistă (Conv. Lit. 1879/80). Pe această din urmă scriere însă nu a săvârşit-o.
Operele lui Vasile Conta sunt toate interesante. Adept al teoriilor moderne, el se ţinea de filosofia positivistă şi toate scrierile sale, în care se găsesc şi idei fundamentale originale, sunt ramuri ale trunchiului positivist în jurul căruia se grupează astăzi aşa de mulţi discipoli. Stilul lui Conta este limpede, logic, curgător. Nici o singură trasă de declamaţiune nu se va găsi în cărţile sale. Limba sa este curată şi, pe cât se poate într-o materie atât de grea, lipsită de neologisme. Cu toate acestea el a fost mai mult preţuit în străinătate decât în patrie. Despre teoria fatalismului, tradusă de el însuşi în limba franceză şi publicată la Paris, s-au scris numeroase dări de samă în publicaţiunile periodice pentru filosofie din Franţa, Belgia şi Germania şi chiar acei care-l criticau cu mai multă asprime îl priveau ca pe un autor original ce merită luarea aminte a lumii culte.
Anul 1879, în care trebuia să se revizuească articolul din Constituţiunea română relativ la drepturile străinilor şi evreilor împinse şi pe Conta în mişcarea politică.
Conta trecu în partidul guvernamental, deveni în curând ministru al instrucţiunii publice şi prezentă un proiect de lege care schimba cu totul bazele învăţământului public în România, însă acest proiect, displăcând representaţiunii naţionale, Conta se retrase din guvern şi fu numit judecător la Curtea de Casaţie şi Justiţie.
Pe când era ministru, multele sale ocupaţiuni, nesfârşitele zbuciumări şi mai ales intrigile care se grămădesc totdeauna în jurul puterii aprinseră mai tare boala de piept de care suferea încă din vremea studiilor şi anul cel din urmă al lui Conta nu a fost decât o lungă suferinţă. El petrecu o parte din iarnă in Italia, dar se întoarse în primăvara acestui an aşa de slab, încât peste câteva săptămâni încetă din viaţă.
În anul 1873, când se înturnase în ţară, el deveni un membru foarte activ al societăţii literare „Junimea” din Iaşi, pentru care avusese o simpatie ascunsă încă din vremea când era şcolar la Liceul Naţional. De pe atunci el trimisese câteva încercări poetice subsemnate cu iniţialele sale.
Vasile Conta avea o inimă bună şi o faţă plăcută şi blândă care câştiga de îndată simpatia. Era totdeauna vesel şi bine dispus. Nouri nu se grămădeau pe fruntea sa şi rareori s-ar fi întâmplat ca să refuze o petrecere la care cunoscuţi de-ai săi îl îmbiau. De aceea prietenii săi erau numeroşi şi, dacă împrejurările nu l-ar fi împins în mişcarea politică, el poate că nici ar fi avut vreun duşman pe lume; scrierile sale ar fi fost mai numeroase şi natura sa s-ar fi împotrivit mai mult la boala de piept de care suferea.
Amicii săi din Societatea literară „Junimea” şi în special scriitorul acestor rânduri vor gândi totdeauna cu plăcere la discuţiunile interesante ce se făceau în Societate, când Conta îşi citea manuscriptele sale şi la orele plăcute petrecute împreună ani îndelungaţi. Ei vor avea pururea în memorie chipul blând al simpaticului lor prieten a cărui inimă era aşa de bună, a cărui inteligenţă era aşa de vie şi care a fost ridicat aşa de timpuriu din mijlocul lor”.
Iacob Negruzzi, Convorbiri Literare, 1 mai 1882
Mulți ani mai târziu ziarul Opinia scria:
“O interesantă polemică a provocat, pe vremuri, revista ieşeană “Contemporanul” cu privire la înmormântarea religioasă a filosofului Conta. Revista, prin pana d-lui Ion Nădejde, găsea că ceremonia religioasă nu se potrivea convingerilor defunctului învăţat a cărui comemorare are loc astăzi.
E o zi în care se poate vorbi îndeosebi despre moartea cugetătorului şi despre altele încă.
„Şezând la masa de lucru — scrie biograful Rosetti Tescanu, — cu cartea de medicină dinaintea sa, el citi într-însa, până în momentul suprem, descrierea agoniei sale, socotind după pulsul său slăbit, ultimele secunde care-i rămâneau de trăit… Statul luă asupra-şi înmormântarea lui, cenuşa se află la cimitirul din Iaşi“.
E, în această laconică fotografiere a momentului suprem, filosofia însăși a gândirii pozitivistului materialistului Conta, autorul „Teoriei Fatalismului”, al „încercărilor de metafizică materialistă”. Pentru un cugetător de felul lui Conta, pururi conştient de legătura între cauze şi efecte, moartea, urmarea firească, logică, necesară, a unei boli de care se ştia consumat, trebuia şi putea fi privită în faţă de acea tărie stoică de care se mândreau filosofii antichităţii.
Odată, cum povestea un prieten, s-a dus din Pisa, unde medicii îl trimiseseră în 1871, din cauza bolii, la Livorno, ca să asiste la autopsia unui cadavru. Un lucrător murise de foame şi studentul filosof voia să vadă cu ochii ravagiile foametei în organismul victimei…
Lăsat-au oare peripeţiile traiului şi luptelor grele urme în cugetarea lui Conta? Ar fi încă un studiu de făcut, după cum e o chestiune de scrutare pentru cercetătorii de mai apoi nepotrivirea între filosofia pozitivistă a lui Conta şi o anumită concepţie politico-socială care l-ar arăta drept părintele intelectual al naţionaliştilor noştri de astăzi. Dacă nu e, propriu zis, o contrazicere, e, desigur, o curiozitate şi unul din scrutătorii asidui ai operei lui Conta, d. dr. Zosin, a fost izbit de ea şi în una din dizertaţiile d-sale a căutat o explicaţiune, după cum d. G. Ibrăileanu a încercat a găsi lămurirea punctului de vedere eminescian, tot cu privire la concepţia naţionalistă şi evreo-fobă.
Căci Vasile Conta nu era, nu putea fi un religios şi nu putea să facă din consideraţiuni de credință criterii de inferioritate pentru o rasă faţă de alta.”
