Ion Vinea, fascinantul poet căruia i se spunea “Prințul”

Prieten cu Tristan Tzara și cu Marcel Iancu, gazetar neobosit și președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, bătut cu un drug de fier de legionari în 1936, interzis de comuniști, arestat pentru că ar fi intermediat vânzarea de cocoșei de aur, poetul a avut o lungă relație cu Henriette Yvonne Stahl, s-a căsătorit cu un an înainte de a muri cu Elena Oghină și a încetat din viață în 1964, bolnav de cancer la ficat, la câteva ore după apariția primului său volum de versuri, “Ora fântânilor”.

 

Ion Vinea, pe numele adevărat Ivan Eugen Iovanache, s-a născut pe 17 aprilie 1895 la Giurgiu și a fost fiul Olimpiei și al lui Alexandru Iovanache. Prima sa poezie a apărut în „Linia Dreaptă”, revista lui Tudor Arghezi, și în același an, elev al Liceului „Sf. Sava”, secţia clasică, viitorul scriitor a redactat împreună cu Tristan Tzara şi Marcel Iancu revista Simbolul. Cel dintâi număr al publicației (25 octombrie) avea pe prima pagină sonetul “Cetatea moartă” (după Albert Samain) semnat I. Iovanaki. În perioada 1913 – 1914, a colaborat frecvent la „Seara”, “Rampa” şi Facla”, iar pe 16 martie 1914 a publicat în „Noua revistă română” poezia “Părăsire” semnată, pentru prima dată, Ion Vinea.

Poetul a fost mobilizat la Iași în 1916, în momentul intrării României în război, la Regimentul 3 artilerie grea, iar după încheierea războiului s-a întors la gazetărie, ca redactor la „Omul liber”, apoi director la “Deşteptarea politică şi socială”. În 1919, a devenit redactor la „Adevărul” din Bucureşti, iar după trei ani, pe 3 iunie 1922, a apărut, sub conducerea sa, primul număr al revistei ,,Contimporanul”, care a avut o sută de numere, până în 1930. Multe dintre poeziile şi prozele lui Ion Vinea (poeme în proză) au apărut în această revistă, o parte din ele fiind publicate în broșurile “Descântecul” şi “Flori de lampă” (1925) şi “Paradisul suspinelor” (1930).

În 1930, poetul a preluat de la N.D. Cocea direcţia revistei Facla”, iar în 1938 a fost ales preşedinte al Uniunii ziariştilor profesionişti. Deşi din 1912 şi până în 1944 a publicat numeroase texte în publicațiile interbelice, singura lui carte apărută în timpul vieții, “Ora fântânilor”, a văzut lumina tiparului abia în 1964, când Vinea, ajuns septuagenar, se stingea, iar editorul Ion Bănuţă a alergat, la propriu, cu primul exemplar, smuls din tipografie, ca să-l mai prindă in viaţă.

În 1926, poetul mărturisea într-un interviu publicat de Romulus Dianu în Rampa:

“- Cum scriu? Ştiu şi eu?!… (Un surâs senzual îi umezeşte buzele) Scriu…. cu un creion de metal, Made in Germany… Da, scriu, — gluma la o parte — în epocile de disetă. Sau… cum îmi merge bine, scriu. De aceea scriu foarte puţin. Nici nu înţeleg scrisul interminabil cantitativ. Scrisul e esenţă spirituală. Mă îndoiesc că acei care scriu mult sunt atât de înzestraţi! (…) Scriu numai noaptea. Mai scriu când n-am altceva de făcut. Uneori scriu pentru a-mi lămuri mie o chestiune, mai ales din dorinţa de a construi şi a delimita o zonă de existenţă.

Sunt mulţi aceia care posedă elixirul scrisului bălţat. Firește sunt constrângeri ale vieţii care te determină să faci şi ceea ce altcum n-ai fi făcut de bună voie. O situaţie profesională pentru scriitor, şi o situaţie care în acelaşi timp să nu dăuneze artistului, nu văd. Cred însă că scriitorul nu trebuie să trăiască din scrisul lui. Producţia în serie scoboară calitatea inspiraţiei şi a stilului. Un scriitor nu trebuie judecat de pe cât a scris ci de pe ceea ce a scris, uneori chiar de pe repercusiunile scrisului lui puţin, repercusiuni care pot fi vaste”.

*** Rampa, mai 1926

Gazetar neobosit, Vinea a fost victima violenței legionarilor care au atacat în 1936 sediul revistei Facla și aproape l-au omorât în bătaie pe director. Momentul a fost povestit de N. Carandino în 1970: “În seara aceea era forfotă mare în redacţie, zbârnâiau telefoanele, se auzeau discuţii, sonerii. Deodată s-au deschis uşile cu violenţă şi au pătruns în cameră 20 de huligani cu douăzeci de ciomege. Atât Ion Vinea, cât şi C. T. Bobeş au fost internaţi peste jumătate de oră în spital. Au scăpat anevoie de trepanaţie. Cel mai uşor lovit am fost eu, deşi indirect fusesem pricina conflictului. Să fi fost pentru că nu arătam prea falnic în ţinută de serviciu, să fi fost fiindcă întâmplării îi place să apere pe cine mai puţin merită? Nici astăzi n-aş putea răspunde cu exactitate.”

În 1940, în timpul regimului legionar, apariția revistei Facla a fost suprimată. Ulterior, poetul a preluat conducerea ziarului “Evenimentul Zilei” (ce apăruse în 1939 și funcționa în cadrul trustului Curentul). Despre acea periodă poetul Vlaicu Bârna povestea: “În jurul ziarului Facla şi al directorului său a circulat o anecdotică bogată, dar îmi amintesc şi de întâmplări care s-au uitat. Astfel, unul dintre cei angajaţi, care semna C. Cristobald, a strecurat într-o zi o notiţă în ziar, care suna cam în felul următor: “Caut post de câine la casă mare, mă puteţi găsi la redacţie”, şi semna Cristobald. Anunţul rima cu faptul că Vinea avea un superb câine de rasă, hrănit de obicei cu muşchi de vacă, în tovărăşia căruia ieşea la plimbare prin Cişmigiu, dar şi cu situaţia că de multe ori chenzinele se plăteau cu mare întârziere la Facla. De altfel, Cristobald era un ranchiunos, un om rău, deşi mai talentat decât mulţi din proletarii breslei. L-a înjurat în scris pe Vinea, pe Carandino, m-a înjurat şi pe mine, pentru că fiecare din noi i-am dat să mănânce o pâine, cum se zice”.

După venirea comuniștilor la putere, numele lui Vinea a fost interzis în presă. Poetul Vlaicu Bârna povestea: “La sfârşitul lui 1949 ne-am revăzut într-un tramvai. Da, eram în tramvaiul 5 şi eu mă duceam spre Călinescu. Vinea era cu un sac gol, împăturit pe mână, în nişte haine destul de ponosite. Spunea că vine de la muncă. Fusese exclus din 1944 din Sindicatul Ziariştilor, n-avea voie să scrie în presă şi o ducea foarte greu. Şi atunci, prietenul nostru comun, sculptorul Oscar Han, care avea o comandă de la stat cu organizarea unei expoziţii la Fundaţia Dalles, l-a angajat pe Ion Vinea pe post de ipsosar. Lucra, adică, la prepararea ipsosului. Vinea mi-a spus atunci că nu mai locuia pe Strada Bateriilor, unde rămăsese doar mama lui, şi că s-a mutat pe Strada Braziliei, la Elena Oghină, viitoarea doamnă Vinea. (…) Apoi un fost gazetar de mâna a şaptea, mă rog, unul Alicu, l-a angajat pe Vinea, cred, la acel atelier de fabricat lumânări de la Patriarhie. Acest Alicu a umblat şi a racolat oameni, mai ales de prin familiile scăpătate şi ale celor puşi la index, şi le-a dat câte o mică întrebuinţare. La acest atelier de lumânări Vinea a lucrat un timp, dar nu mult. Tot aici au mai lucrat şi nişte foşti gazetari, din presa de dreapta”.

Cercetat de mai multe ori de Securitate, reținut și acuzat pentru articolele scrise în anii războiului împotriva rușilor, poetul s-a confruntat cu o permanentă hărțuire. Prin 1958 – 1959, a fost arestat din nou, sub învinuirea că ar fi vândut nişte “cocoşei” de aur. Detenția a durat de această dată câteva luni, iar când a fost eliberat, se pare datorită intervenției lui Arghezi, era deja grav bolnav.

Zigu Ornea, care l-a cunoscut în anii ‘50, scria în România literară: “Generaţia mea, acum sexagenară, l-a mai apucat pe Ion Vinea, stins în 1964, la 69 de ani. Apărea pe bulevard şi la fosta ESPLA, cu un câine splendid purtat de lesă, povestind, când şi când, istorii din viaţa literară şi gazetărească de altădată. De fapt, vorbea puţin (cu noi, cei tineri) şi toată făptura sa delicată, cu comportamentul firesc, ne evoca un prinţ din alte vremi. O ducea – ştiam toţi – greu, n-avea, prin anii cincizeci, drept să publice sub semnătură şi, cultivat cum era, traducea din engleză şi franceză. Nu era, pentru noi, un secret că traducerea din Hamlet purtând semnătura lui Petru Dumitriu era opera lui Vinea, pe care directorul de atunci al ESPLA (nimeni altul decât marele prozator) o remunerase regal. Vinea fusese, ştiam şi asta, în anii treizeci, amantul Henriettei Yvonne Stahl, acum căsătorită cu Petru Dumitriu, de care apoi divorţase (de fapt, divorţul fusese provocat de prozator). Şi se spunea că episoade din vestita, chiar de la apariţie, “Cronică de familie”, îi fuseseră povestite de doamna Stahl şi Ion Vinea, cele trei personaje personalităţi văzându-se des. De fapt, după rigorile anilor cincizeci, care puneau mare preţ pe democratismul interbelic, Vinea n-ar fi trebuit să aibă parte de neplăceri. Fusese un gazetar democrat, timp de zece ani director la radical-democrata gazetă Facla. La interdicţia ei, în timpul războiului, Vinea a acceptat, nonşalant, directoratul gazetei Evenimentul zilei, din constelaţia Curentului, crezând că va putea înşela, cu superbia-i caracteristică, arcanele cenzurii. N-a putut. Şi ceea ce i se reproşa, acum, erau articole favorabile războiului din răsărit. Pentru a trăi, scria reportaj pentru Glasul patriei, umblând prin şantiere şi am citit, relativ recent, scrisori către o prietenă din străinătate căreia îi mulţumea pentru pachetele trimise. Îl doborâse, apoi, boala care nu iartă şi a apucat, în ultima zi de viaţă, să vadă şi să mângâie singurul său volum de poezie (“Ora fântânilor”), ale cărui piese le adunaseră, cu

pietate, regretaţii poeţi Liviu Călin şi Vasile Nicolescu. Ion Vinea (numele adevărat era Eugeniu I. Iovanache) a rămas, în istoria literară, ca un caz special. Cazul unui scriitor risipitor cu sine şi opera sa. Poezia, risipită prin reviste, nu şi-a adunat-o în volum. O parte din proză (“Venin de mai”), publicată în presă, a apărut, şi ea, postum, în 1971.

Romanul amplu la care a lucrat, “Lunatecii” (în două volume), n-a fost publicat în timpul vieţii, apărând în 1965, lovit, acum, de paloarea de care n-ar fi avut parte dacă apărea atunci când l-a scris. Se risipise în publicistică, pentru care avea o neostoită pasiune. Dar şi aici, după ce scrisese abundent în Rampa şi Noua Revistă Română, în Seara şi Cronica – gazete din 1914- 1915, finanţate de cinicul mecena Al. Bogdan-Piteşti, şi la care lucrau prietenii săi, Arghezi şi Gala Galaction, apoi la Omul liber, Adevărul, Dreptatea, Chemarea Vremei, începe să se plictisească. Dl. N. Carandino a povestit în memoriile sale că, pe vremea directoratului lui Vinea la Facla, acesta lipsea cu săptămânile. Când trecea, într-un târziu, pe la redacţie, cum unele editoriale sau articole trebuiau să fie scrise de director, dl. Carandino îl încuia într-o încăpere şi nu-l elibera decât când îi preda articolul. Poet până în ultima fibră a făpturii sale, Ion Vinea, deşi nu şi-a adunat poeziile în volum, a fost printre iniţiatorii lirismului modernist la noi”.

*** Z. Ornea, România Literară, 1990

Relația lui Ion Vinea cu Henriette Yvonne Stahl, începută în perioada interbelică, se încheiase după 14 ani, după finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când scriitoarea l-a întâlnit pe mult mai tânărul Petru Dumitriu. În 1960, după fuga celui din urmă în Occident, Henriette Yvone Stahl au fost acuzată de complicitate la infracţiunea de trădare de patrie şi omisiunea de denunţ. În perioada de detenție, doamna Stahl a fost obligată să spună că ea a fost, de fapt, autoarea scrierilor lui Dumitriu (“Drum fără pulbere”, „Cronică de familie” și „Pasărea furtunii”), pentru că autoritățile comuniste încercau să-i discrediteze opera fugarului. Bolnavă de inimă, Henriette a cedat, și astfel sub semnătura ei au apărut în revista “Glasul patriei” mai multe articole de demascare despre fostul soț.  În cele din urmă a fost eliberată din penitenciar, dar i s-a interzis să publice timp de trei ani. În 1980, Henriette Yvonne Stahl a vorbit despre relația cu Ion Vinea într-un dialog cu Mihaela Crăciun ce a fost publicat în România litearară:

“— Stimată doamnă Henriette Yvonne Stahl, aţi împlinit recent 80 de ani. Este o vârstă care ne bucură, cu multe realizări şi confirmări. V-aş propune, dacă vreţi, să nu vorbim acum despre ele, ci despre un mare prieten al dumneavoastră: Ion Vinea. Cu câtva timp în urmă s-au împlinit 15 ani de la moartea sa. Dumneavoastră, care l-aţi cunoscut atât de bine, n-aţi scris nimic, de ce?

— Recunosc că am fost tentată să spun anumite lucruri pe care poate numai eu le știu sau numai eu le-am gândit.

— Ca să vă facilitez „hotărârea”, aș îndrăzni să vă pun întrebări. Când l-aţi cunoscut?

— În vara anului 1930. Eu aveam 30 de ani, el, 35 de ani.

— Şi?

— Am fost „împreună” 14 ani, apoi, după despărţire, am rămas până la sfârşitul vieţii lui prieteni, foarte prieteni.

— Oare timpul acesta, de-o viaţă, v-a dat posibilitatea să dezlegaţi „misterul” nepublicării în volum a ceea ce scria? Refuzul lui…

— Cred că acest refuz atât de romantic, ciudat, va rămâne mister. Personal l-am bănuit când de o modestie bolnăvicioasă cu complexe, când de un orgoliu depăşind măsura, între aceste două posibilităţi contradictorii, dar poate amândouă valabile, Ion Vinea putea da frâu nelimitatei lui fantezii.

— Și totuși, volumul de poezii “Ora fântânilor” până la urmă l-a publicat.

— Exact la urmă: era pe moarte, când recunosc, l-am rugat, am pledat, l-am amenințat că riscă să se piardă definitiv manuscrisele, că voi merge eu în locul lui, el fiind bolnav, că nu are dreptul să refuze publicarea. Totuși, până în cele din urmă a fost de acord cu mine pentru publicare. Îmi amintesc că în clipa în care am vrut să plec cu manuscrisele spre forurile competente, Ion Vinea, atât de aproape de moarte, încă avea putere să strige: „refuz… te recuz… recuz!…“

— Şi ce-aţi făcut?

— M-am prefăcut că nu-l aud şi am mers direct la Comitetul Central. Manuscrisele au fost contractate şi au ajuns la edituri. La romanul
“Lunatecii” am lucrat la ultimele corecturi cu Mihai Gafiţa în faţa lui Ion Vinea, dar romanul nu a putut fi publicat decât după moartea lui. Cât priveşte poeziile, Ion Bănuță este cel care a urgentat apariţia volumului “Ora fântânilor”. A fost o goană, o grabă, o întrecere cu sufletul la gură, dramatică, între apariţia volumului şi moartea lui Ion Vinea. La urmă, Ion Bănuţă a lipit în redacţie, cu mâiniie lui, coperţile „semnalului“ şi, ca să nu se mai piardă timp, ca să nu se întârzie, l-a adus personal, imediat, acasă la Ion Vinea. Inegalabilii lui ochi albaştri au văzut volumul editat. A părut să aibă bucurie… dar poţi şti?! Era atât de politicos… Ion Bănuţă l-a rugat să-i pună pe primul volum apărut o dedicaţie. Ion Vinea s-a scuzat că se simte prea obosit, că îl va iscăli imediat ce va avea putere. Dar iată că o dată cu acel „imediat” Ion Vinea a intrat în agonie. Nimeni nu a avut volum cu dedicaţie.

— Deci taina nepublicării în timpul vieţii lui va rămâne o taină nedezlegată.

— Cred că da. Vor fi, poate, explicări, dar nu dezlegări.

— Şi totuşi, Ion Vinea, cu volumele lui nepublicate, a fost mereu recunoscut ca un mare poet, dintotdeauna recunoscut.

— Pentru poeziile răzleţe publicate ca… o joacă prin reviste şi care au marcat realmente, din tonul epocii care a urmat… Părerea mea este că publicarea la timp în volum a manuscriselor ar fi dat o altă întorsătură întregii lui opere, întregii lui vieţi. Nepublicând, şi-a creat, implicit, un climat de nedreptate ce aşteaptă încă să fie îndreptat.

— Ar fi necesare precizări!

— Iată părerea mea: publicându-i-se manuscrisele după 50 de ani, Ion Vinea a riscat să fie socotit scriitor al unei actualităţi depăşite cu 50 de ani, deci demodat, desuet, el, precursorul, el, premergătorul, el, care la 17 ani, adică în 1912, a dat în reviste primele lui poezii marcând o sensibilitate şi o exprimare cu totul nouă. Azi, din pricina întârzierii cu 50 de ani, chiar şi romanul “Lunatecii”, apărut după moartea lui, a fost primit ca un roman desuet al unui timp depăşit, cu problematica unor tare şi calităţi perimate, deci neinteresante, şi nu a putut fi comparat cu reala lui actualitate din care, de fapt, făcea parte, adică anul 1925.

Era foarte greu pentru critici şi publicul cititor să acopere golul şi să mai socotească romanul “Lunatecii” ca pe o apariţie precursoare timpului când a fost editat, aşa cum de fapt era şi să nu fie socotit după data apariţiei. “Lunatecii” e un roman tipic epocii când a fost scris, de cea mai autentică valoare, iar nu un roman de după 1944, când a apărut. Acest roman, cât şi poeziile meritau un alt succes de public şi de presă decât cel pe care l-a avut. Va trebui mult timp să mai treacă pentru a putea umple acest hiatus, această încurcătură de timp şi epocă, şi Ion Vinea să poată fi comparat ca valoare cu literatura apărută la vremea scrierii, iar nu la vremea apariţiei.

Opera lui Ion Vinea trebuie judecată în comparaţie cu cea a Hortensiei Papadat Bengescu, Dan Petraşincu, Gib Mihăescu, G.M. Zamfirescu, Mihail Sebastian etc., iar nu cu Marin Preda, Eugen Barbu, Al. Ivasiuc, de exemplu. Acum, în ziua de azi, dacă, de pildă, Honoré de Balzac şi-ar publica inedită toată opera, ar putea fi foarte greu clasat ca un geniu precursor. Ion Vinea a plătit scump răsfăţul poetului care s-a jucat cu munca lui de o viaţă şi cu talentul ce-i fusese hărăzit, întârziind dramatic cu publicarea operei lui.

— Şi totuşi, Şerban Cioculescu l-a socotit un clasic al mişcării de avangardă de la noi.

— Trebuie mai întâi adusă lauda cuvenită lui Şerban Cioculescu pentru luciditatea lui critică. Ultimul lui articol apărut în „Contemporanul” din 6 iulie 1989 dovedeşte aceasta. Dar pe Ion Vinea eu l-aş numi un romantic al mişcării de avangardă.

— Despre legăturile lui Ion Vinea cu dadaiştii?

— S-a jucat şi „de-a avangarda”, fără să se afirme ca atare. Prieten cu Tristan Tzara, Marcel Iancu, Jaques Costin, Callimachi, Dida Solomon etc. îi plăceau aceşti amici ai lui. (…) Ion Vinea, om de stânga, ştia că dadaismul era în acea epocă o revoluţie incipientă împotriva unor sclerozări burgheze.

— Atitudinea politică a lui Ion Vinea…

— Era om de stânga, fără greş. Era prea cinstit, prea generos ca să fie altfel decât de stânga, temperamental era contra obscurantismului politic… A fost făţiş, pe drept, socotit la timpul acela, cel mai periculos timp, un duşman al legionarilor, naziştilor. Violentele lui articole, admirabilele lui pamflete, o dovedesc cu prisosinţă. Am şi acum la mine în casă un drug de fier cu care legionarii i-au spart capul. Ion s-a bătut eroic… a scăpat… și a stat la spital săptămâni întregi.

— Unde l-au atacat pe Ion Vinea?

— La el, la redacţia revistei „Facla”. Pentru o clipă doamna Stahl dispare în camera de alături, de unde revine cu un drug de fier în mână și-mi spune:

— Mi l-a dat Ion amintire. Îl păstrez. Cu ăsta l-au atacat. Puteau să-l omoare. Realitatea evidentă. Politic, deci, el nehotărâtul, jucăuşul în ale literaturii, a fost de o prezenţă, de o cinste intransigentă, de netăgăduit.

— Şi încă o întrebare „indiscretă”: Ion Caraion şi-a intitulat articolul apărut în „Luceafărul” din 14 iulie 1979: „Aşa-i doamnă, că sunt poet mare?” Cine era acea doamnă căreia i se adresa?

— Mai întâi să spun câtă bucurie mi-a făcut acel admirabil articol. Un poet luând apărarea unui alt poet. Remarcabil!

Doamna Stahl face o pauză și mă întreabă surâzând:

— Așteptai poate să spun că „eu” eram acea „doamnă” căreia i s-a adresat Ion Vinea?! Ei bine, nu eram eu, era Dumnezeu. Pur şi simplu, Ion Vinea a schimbat un Doamne, cum scrisese iniţial, cu o doamnă. Nu ştiu de i-a plăcut jocul cu uşurelul calambur, dar l-a făcut, în faţa mea l-a făcut. La acea vreme a fost, desigur, necesar.

Aceste lucruri mi-au fost mărturisite şi am cerut permisiunea să le public, iar doamna Henriette Yvonne Stahl, jucându-se de-a… Ion Vinea mi-a spus: „Faci cum vrei, eu nu te recuz”.

*** Mihaela Cristea, România literară, 10 ianuarie 1980

Ion Vinea a încetat din viață pe 6 iulie 1964, la vârsta de 69 de ani, bolnav de cancer de ficat. Scriitorul George Dan a povestit ultima lor întâlnire:

“După două decenii, mi-a fost dat să-i văd tipărit întâiul volum de poeme, “Ora fântânilor”, atunci când poetul se despărţea de pamfletar într-un suprem adio. Într-o seară de la sfârşitul lui iunie din 1964, mi-am potolit bătăile inimii şi am sunat la poarta casei din strada Braziliei nr. 47. Doamna Elena Vinea mi-a şoptit: “Ion nu mai primeşte pe nimeni. Pe dumneata însă te-aşteaptă”. M-a rugat să nu-l obosesc mai mult de cinci minute. Am urcat treptele cerdacului unde l-am întâlnit pe colegul şi prietenul meu Aurel Buteanu din Timişoara. Ne-am salutat în tăcere. M-am apropiat, smerit, de patul poetului. “Ora fântânilor” ardea la căpătâi ca o flacără albă.

Mi-am aplecat fruntea şi i-am sărutat mâna dreaptă, mâna de fildeş proaspăt care ţinuse între degetele lungi măiestrele pene smulse din aripa unui albatros şi aripa unui vultur. Maestrul m-a privit în adâncul ochilor şi m-a mustrat părinteşte: „Credeam că n-ai să vii”. Nu mai ştiu ce-am bâiguit că am vrut să vin la spital dar… După câteva clipe de linişte solemnă, în azurul ochilor imenşi apăru pescăruşul unui grind senin.

Maestrul începu să recite rar, cu o undă nostalgică în timbrul glasului: „La bar «La Calul Troii»

Se-ntorc din larg eroii,

cu pumnii-n buzunare

setoși de răzbunare…”

Se opri zâmbind, cu ochii pierduţi în împărăţia exilului dinăuntru. Mi-adunai gîndurile răvăşite îngânând:

„În aerul vrăjmaş se spulberă cântecul

răguşit al matrozilor

ce se zoresc să plece.”

Doamna Vinea mi-a făcut un semn. Am mai îmbrăţişat într-o ultimă privire fruntea de zeu şi chipul de sfânt bizantin şi ochii, ochii albaştri ca două Voroneţuri — şi am coborât treptele ceardacului.

Singur pe străzi, ameţit de vinul aspru al mâhnirii, am sfârşit recitarea poemului Tomis:

„Poate un mormânt profund ca un sân

şi cald sub platoşa iernilor

să-mi dăruie ritmul natal, — vibrări

pe sub pământ din visul palmierilor.

Atât de uitat că vreau să mor aci,

mai singură nu-mi va fi piatra decât trupul.”

Elena Oghină Vinea, cu care poetul s-a căsătorit în decembrie 1963, mărturisea pentru revista Argeș:

“În momentele sale grele, când era muncitor, ghipsar sau însoţitor de trenuri, uitat de mulţi dintre cei mai buni prieteni, păstra în el un neînchipuit echilibru. O împăcare luminoasă cu sine pe care o transmitea cu prisosinţă şi celor din jur. Aş spune că lângă el era întotdeauna linişte şi poezie… Avea un cult pentru rodul minţii umane. O încredere oarbă în raţiune. Toată fiinţa lui invita la o mare luciditate. De aici şi credinţa că, prin puterea minţii, omul poate învinge orice. Uneori, chiar boala sau moartea. Poate şi din cauza aceasta, în ultima zi din viaţă, cu câteva ceasuri înainte de a-şi da sfârşitul, pe când se cufunda cu ochii închişi tot mai mult în marele întuneric, mi-am îngăduit un lucru pe care aproape mi-l reproşez. Neîmpăcată cu gândul că ne vom despărţi, îngrozită că am să-l pierd, l-am implorat: „Ioane, deschide, te rog, ochii. Dacă poţi spune-mi o vorbă. Spune-mi măcar dacă ştii cine e alături de tine?”

Ion Vinea şi-a ridicat pleoapele. Ochii lui erau plini de lacrimi. A răspuns stins: „Eşti tu. Iubita şi martira mea, Leana”.

 

Surse:

Rampa, 1926

Ateneu, 1996

România literară, 1969, 1971, 1974, 1980, 1991