Arthur Rimbaud, aventura poetului-vagabond prin viață

Jean Nicolas Arthur Rimbaud s-a născut pe 20 octombrie 1854 la Charleville și a fost fiul unui ofițer de carieră decorat cu Legiunea de onoare. Copilul a început să scrie poezii la vârsta de 10 ani, iar în 1870 a publicat primul său volum, “Les étrennes des orphelins”.

În același an, pe 29 august, a fugit de acasă cu trenul la Paris, fără niciun ban în buzunar și fără să-și cumpere bilet. La sosirea în Gara de Nord, adolescentul rebel a fost arestat și trimis la închisoarea Mazas pentru evaziune și vagabondaj, dar pe 6 septembrie a fost eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care l-a dus acasă și l-a predat mamei. De la sfârșitul lunii octombrie 1870, comportamentul adolescentului a devenit din ce în ce mai provocator: bea cantități mari de alcool, vorbea nepoliticos și fura cărți din magazinele locale. La vârsta de 17 ani, în 1871, a scris poemul “Corabia beată”, pe care i l-a trimis poetului Paul Verlaine. La propunerea acestuia, care era la acel moment căsătorit cu Mathilde Mauté de Fleurville și avea un fiu, pe Georges, Arthur s-a mutat la familia Verlaine. După un an, mai vârstnicul poet s-a separat de soția sa și a început o relație tumultuoasă cu tânărul Rimbaud, care a făcut astfel cunoștință cu mediul literar al Parisului, dar a preluat și obiceiurile scriitorilor epocii, care consumau regulat absint, opiu și hașiș. Cei doi poeți au plecat la un moment dat împreună la Londra, dar curând relația lor s-a deteriorat.

La sfârșitul lunii iunie 1873, Verlaine s-a întors la Paris singur, însă suferea din cauza absenței tânărului. Pe 8 iulie i-a telegrafiat, rugându-l să vină la Hotelul Liège din Bruxelles. Întâlnirea a mers prost, s-au certat în continuu, mai ales pentru că Verlaine era în permanență beat. În dimineața zilei de 10 iulie, acesta a cumpărat un revolver și muniție, iar în jurul orei 16, într-o criză de furie, a tras două focuri în tânărul său prieten, rănindu-l la mâna stângă.

Paul Verlaine a fost condamnat la închisoare pentru ultraj la moralitatea publică de un tribunal din Belgia, iar pentru Rimbaud a urmat o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, apoi în insula indoneziană Java și revenind mai târziu în Cipru. Poetul a lucrat ca prezentator de circ, mercenar și supraveghetor la o carieră de piatră pentru a-și câștiga existența, iar din 1880 a devenit negustor de cafea, piei de animale și arme în Africa de nord și a luat parte la expediții în Etiopia și Somalia.

Rimbaud a încetat să scrie la vârsta de optsprezece ani şi jumătate, când alţii scriitori de-abia își încep viața literară. Câteva mărturii ale contemporanilor arată atitudinea lui faţă de literatură. Când Delahaye, prietenul din copilărie, l-a întrebat dacă se mai gândește la literatură, Rimbaud i-a răspuns „cu un aer supărat şi cu un ton dispreţuitor: Nu mă mai ocup de aşa ceva”.

Unui alt prieten care tocmai cumpărase mai multe volume editate la Lemerre îi spune: „Asta înseamnă bani pierduţi. Să cumperi cărţi, şi mai ales asemenea cărţi, e ceva complet idiot. Ai un cap pe umeri care trebuie să înlocuiască toate cărţile. Cărţile, aşezate pe rafturi, nu sunt bune decât ca să acopere leprozităţile pereţilor vechi”.

În februarie 1891, pe când se afla la Aden, în Yemen, Rimbaud a început să se plângă de dureri la genunchiul drept. Inițial a fost diagnosticat cu artrită, dar pentru că niciun tratament nu îi ameliora suferința, a decis să se întoarcă în Franța. Înainte de a pleca, poetul a fost consultat de un medic englez care l-a diagnosticat greșit cu artrită tuberculoasă și i-a recomandat amputarea imediată a piciorului. Tânărul a luat un vapor spre Marsilia, ajungând pe continentul european după 13 zile, a fost internat la Hôpital de la Conception, iar o săptămână mai târziu, pe 27 mai, i-a fost amputat piciorul drept.

Diagnosticul postoperator a fost cancer osos, probabil osteosarcoma. Au urmat câteva luni de suferințe groaznice, rana i s-a cangrenat, iar durerile îi produceau chinuri cumplite.

Pe 10 noiembrie 1891, Arthur Rimbaud a murit în brațele surorii sale, Isabelle, după ce a primit maslul de la un preot catolic. Poetul avea doar 37 de ani.

“Nu există în istoria literară a lumii un destin atât de ciudat ca destinul poetului Arthur Rimbaud, a acestui copil care la vârsta de patru ani rămâne în contemplație în fața unor desene de Epinal, care la vârsta de șaisprezece ani, prin puterea lui de asimilare, își uimește profesorii, care la cincisprezece ani evadează din copilărie, precum va evada din toate peisagiile și chiar din geniul său și a compus un sfert din opera sa, care la vârsta de șaisprezece ani a devenit acel tovarăș al revoltei, fugind la Paris spre a contribui la proclamarea Republicii, apoi pe drumurile Belgiei.

În prada foamei, scriind cele mai frumoase poeme ale lumii, înrolându-se printre răzvrătiții Comunei, copilul care la vârsta de șaptesprezece ani a scris „Le bâteau ivre”, apoi a ostenit în câteva luni de acea existență de literat, devenind „iluminatul”, gazdă de vedenii, iluminări și vise, atent la acea sete nouă prin care-i solicită prematur eternitatea; copilul care la nouăsprezece ani și-a încheiat activitatea, și desgustat de opera care purta stigmatele curiozității lui monstruoase a aruncat în foc singura sa lucrare tipărită, acea “Saison en Enfer” pe care cerul nu o poate repudia; omul care timp de nouăsprezece ani de-aci înainte, vagabond pe toate drumurile pământului, rând pe rând controlor, lucrător, profesor, agricultor, marinar, comisionar, neguțător, posedat de unica dorință de a face bani, fără a mărturisi printr-o singură aluzie că-și amintește de cei patru ani ai copilăriei în care timp a fost poet, dar va arăta în convorbiri și scrieri cel mai respingător prozaism; omul care a murit în spitalul din Marsilia, unde a suferit amputarea unui picior, la vârsta de 37 de ani, reîntors la creștinism în brațele sorei sale, Isabella”, scria despre el J. Adalbert.