George Bernard Shaw s-a născut pe 26 iulie 1856 la Dublin, într-o familie mic-burgheză modestă. Şcoala pe care a urmat-o l-a plictisit repede şi a abandonat-o, iar la vârsta de 20 de ani s-a stabilit la Londra, unde şi-a câştigat existenţa lucrând pe funcții administrative la diferite teatre şi, apoi, în gazetărie.
În jurul lui 1874, a început să scrie romane (adunate mai târziu sub titlul “Scrieri din nevârstnicia mea”), care au rămas fără succes şi fără cititori. Între 1885 şi 1900, Bernard Shaw a fost colaborator artistic, critic muzical şi dramatic la publicaţiile londoneze Pall Mall Gazette, World, Star şi Saturday Review.
De altfel, cronicile dramatice i-au apărut mai târziu, în 1906, în cele două volume de “Opinii dramatice”. În aceeaşi perioadă, i s-au tipărit şi cele două eseuri critice, unul dedicat studierii lui Ibsen şi numit “Chintezenţa ibsenismului” (1891) şi celălalt gândirii muzicale a lui Wagner (The perfect Wagnerite, 1898).
În această epocă Shaw a trecut de la roman la comedie. Întrebat, mult timp după aceea, de ce nu mai scrie romane, a răspuns cu siguranţa omului care şi-a găsit vocaţia: “De ce să mai scriu romane acum, când am izbutit să găsesc calea spre suprema forma de expresie care e teatrul?”
În 1892, respectiv 1894, a publicat primele două comedii: “Casele văduvilor” și “Omul şi armele”, apoi, până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, toate piesele de teatru, peste 40, printre care: “Profesiunea doamnei Warren”, “Major Barbara”, “Candida”, “Omul destinului”, “Sf. Ioana”, “Cezar şi Cleopatra”, “Pygmalion”, “Căruţa cu mere”.
Soția scriitorului, Charlotte Francis Payne-Townshend, se ocupa, încă înainte de a-l întâlni pe Shaw, cu organizarea asistenţei săracilor, multe instituţii de binefacere din Anglia purtându-i astăzi numele. Când l-a cunoscut pe Bernard, el era încă un simplu gazetar și, din cauza unui accident pe care îl suferise în acea vreme, era invalid, iar Miss Payne-Townshend l-a îngrijit până la însănătoşire.
În 1898, cei doi s-au căsătorit, iar în scurt timp s-a îmbunătăţit şi situaţia lor materială.
Despre împrejurările mariajului, contemporanii au povestit: “În fața ofiţerului Stării Civile, soţii Shaw apăruseră întovărăşiţi de martori. Aceştia din urmă se îmbrăcaseră în mare ţinută, pe când Bernard apăruse într-un simplu costum de stradă. Ofiţerul stării civile ţinea cu orice chip să o cunune pe “Miss” cu unul dintre cei doi martori, ignorându-l cu desăvârşire pe modestul George Bernard Shaw”.
Același amic mărturisea: “Doamna Shaw este una dintre cele mai simpatice femei din Anglia. Căminul ei este cel mai simplu şi cel mai confortabil pe care îl poate visa un poet. Pe pereţii locuinţei se poate vedea portretul lui Rodin alături de acel al lui Dürer, Strindberg alături de Nietzsche şi de Descartes. Miss Shaw este colaboratoarea tacită a genialului ei soţ. Însă, ca toate soţiile oamenilor celebri, Miss Shaw trăieşte în umbra soţului. De aceea nimeni nu ştie că Miss Shaw este una dintre cele mai valoroase traducătoare ale Angliei. A tradus, de pildă, piesele lui Brieux în limba engleză şi a înlesnit cunoscutului autor parizian un succes imens pe scenele Londrei. Ceea ce e mai puţin cunoscut e faptul că Miss Shaw însemnează zilnic declaraţiile soţului ei, vorbe de spirit aruncate în timpul conversaţiei, în intimitate, gânduri tainice care îl frământă pe marele gânditor şi pe care el le comunică tovarăşei sale credincioase. Aceste însemnări zilnice ale doamnei Shaw vor constitui pentru biografii genialului irlandez un preţios izvor de material pentru reconstituirea structurii interioare sufleteşti a scriitorului”.
“Mi-am început cariera literară ca critic, fiindcă nimeni nu a vrut să-mi editeze cele cinci romane pe care le scrisesem mai ’nainte. Prietenul meu, William Archer, îmi încredinţa mie cărţi despre care trebuia, de fapt, el să scrie. Fiindcă îmi îndeplineam misiunea spre deplina lui satisfacţie, m-a îndemnat să scriu în locul său şi cronici de artă. De fapt, el m-a invitat numai să vin cu el prin expoziţii pentru a-l ţine treaz, fiindcă altfel el adormea acolo. Cu vremea am început însă să scriu şi criticile muzicale şi dramatice. Eu nu consideram aceasta ca o ascensiune, fiindcă după ce mă ocupasem cu Wagner și Mozart, găseam că era o nenorocire să mă ocup cu piesele lui Sardou.
Sunt foarte sensibil în chestiuni de artă. De pildă, nu pot înţelege cum se poate executa sau asculta muzică decât dimineaţa. Eu nu pot suporta muzica decât seara. Într-o zi, Archer a venit cu ideea ca în locul pieselor lui Sardou să creăm ceva mai original, mai bun. El cunoştea foarte bine construcţia dramamatică, însă dialogul îi provoca îngrijorări. Eu am răspuns că nimic nu mă poate împiedeca de-a scrie kilometri întregi de dialoguri. Ei bine, Archer mi-a povestit subiectul lui. Piesa se numea «Aurul Rhinului», iar acţiunea se învârtea în jurul a două surori. Cea bogată trebuia să fie confundată cu cea săracă. Când am terminat primul act, mi-am dat seama că nici nu utilizasem încă subiectul fixat.
Archer era foarte indispus de aceasta, şi-mi reproşa că nu ţinusem în seamă legile construcţiei dramatice. Apoi el mi-a cetit pentru a doua oară subiectul. Când, la rândul meu, i-am citit actul al doilea, s-a întâmplat ceva nemaiauzit. William Archer a adormit. Pe atunci, eu nu cunoşteam încă obiceiurile lui de a adormi când i se citea ceva. Era nepotul acelui preşedinte de societate religioasă care explica fiecare virgulă din biblie. Archer obicinuia să țină mereu degetul sub o foaie pe care o întorcea apoi de câte ori auzea pe ceilalţi întorcând paginile.
Dacă aş fi cunoscut atunci acest fapt, cariera mea de autor dramatic ar fi fost azi mai lungă cu câţiva ani. Faptul acesta m-a impresionat însă atât de profund, încât ani de zile nu am mai pus mâna pe toc, fiindcă m-am luat după principiul francezului care a spus: «Şi somnul e o critică».
A trebuit să-i citesc piesa fiindcă manuscrisul era stenografiat, aşa cum sunt şi vor fi toate manuscrisele mele. Am mai scris eu şi după aceea, piese de teatru pe care le-am publicat însă imediat în volume. Desigur că fiecare director ar fi fost bucuros să te joace, fiindcă în teatrul englez e obiceiul de-a se da criticilor prilejul să câştige câte ceva. De obicei, directorii comandă o îndreptare, de pildă pentru o piesă de Sardou. Îndreptarea trebuie făcută în şase luni.De fapt, însă, nu o termini niciodată, deşi ai luat un avans de 50 lire sterline. Eu unul nu am făcut niciodată afaceri de felul acesta și nu am admis nici chiar reprezentarea pieselor mele originale.
Premiera primei mele piese a avut loc în matineu. În urma succesului, s-a reprezentat și seara. De atunci sunt propriul meu regizor. Eu nu permit reprezentarea pieselor mele înainte ca să fi asistat personal la 30 – 40 de repetiţii. La premieră mă duc numai din politeţe, deşi sunt sătul de propria mea piesă. După aceea nu mai mă duc din principiu să-mi văd piesa, nici chiar în străinătate”, spunea dramaturgul în 1929.
Un ziarist bucureștean față în față cu Bernard Shaw
“Recepţia de la Claridge se terminase într-o atmosferă de strălucire somptuoasă. Confraţii, adunaţi la Londra din optsprezece ţări europene, îşi iau rămas bun. Zilele sărbătoreşti s-au terminat. Mâine reîncepe cotidianul în viaţa fiecărui oaspete. E absurd să te gândeşti că vei putea sta de vorbă cu Shaw.
– E un om imposibil, morocănos şi capricios până la exasperare. Nu primeşte niciodată pe nimeni. Stă tot timpul cuibărit în birou şi vorbeşte pentru sine.
Acesta a fost sfatul pe care mi l-a dat la despărţire George Bishopp, preşedintele criticilor teatrali din Londra, biograful lui Shaw şi unul din intimii marelui dramaturg. Era, în acelaşi timp şi o sentinţă, fără putinţă de casare. Ar fi trebuit să mă supun acestui verdict? Mi se părea mult prea comod. I-am cerut d-lui Bishopp adresa scriitorului. Mi-a dat-o cu puţină enervare. Perseverenţa mea şi poate neîncrederea în recomandaţiunile sale îl supărase, desigur.
A doua zi de dimineaţă, prin pânza de nepătruns a “fogg”-ului (ceaţa londoneză), taximetrul mă aduce cu greu în Whitehallstreet. La numărul 4 al străzii, într-un blockhouse, trebuie să mă opresc. Scriitorul se numeşte aici pur şi simplu “Mister Shaw”. Etajul IV. Groomul mă conduce spre apartamentul dramaturgului. Totul decurge cu atâta simplitate încât aş avea motive să cred, după avertismentul primit aseară, că am fost ori abia voi fi victima unei farse…
Uşa mi-o deschide secretara, o domnişoară bătrână, uscăţivă, cu faţa roşie şi cu o severitate inchizitorială în privire. Vorbeşte câteva cuvinte franţuzeşti, iar cunoştinţele mele rudimentare din limba engleză trebuie să completeze conversaţia.
Nu ştie încă ce vreau. Cu atât mai bine. Gazetarii nu prea vin să bată la uşa lui George Bernard Shaw, astfel încât secretarei nici nu i-ar putea trece prin minte că eu voi solicita aşa ceva… După ce am intrat în camera de lucru a maestrului, o teamă crescândă pune stăpânire pe chipul straniu al bătrânei secretare. La masa de scris, cu spatele întors spre noi, stă dramaturgul. Scrie încet, măturând hârtia cu barba albă, frumoasă, tolstoiană. Secretara adulmecă, pesemne, o izbucnire violentă, o catastrofă, sau, în cel mai bun caz, o “scenă”. Cu toate scrupulele de conştiinţă ce le-aş putea avea pentru situaţia acestei femei, imboldul profesional e mai puternic ca orice. Să bat în retragere acum ar fi penibil…
E mai bine să aştept. Încăperea e luxoasă şi primitoare. Câteva gravuri, două fotolii şi restul, biblioteca. Operele complete ale lui Shaw, traduse în toate limbile pământului. Peste 50 de versiuni. Minunate ediţiile japoneze, spanioleşti, norvegiene. În şemineu ard, cuminte, într-un ritm egal şi învăluitor, câțiva tăciuni. Căldura risipită de flăcări mângâie toate lucrurile de jur.
— Am avut impresia c-a sunat cineva, spune Bernard Shaw, adresându-se secretarei, fără a ridica privirea de pe hârtie.
— Da, a venit un domn. Un ziarist… răspunde timid secretara.
— Un… ziarist? revine scriitorul Şi ridică ochii întreptându-i spre mine.
I se pare, poate, excesivă cutezanţa mea. Dar văd că începe să râdă. Secretara înlemeneşte. I se pare că visează. Se aştepta la un cataclism şi, când colo, amfitrionul se întrece în amabilităţi. Bernard Shaw şi-a scos ochelarii, s-a ridicat de la birou şi-mi întinde o mână sprintenă. Are o graţie cuceritoare pentru un octogenar. Înalt, trupul subţire se ţine drept, fără nici o şovăire. Talia delicată, mersul vioi, băieţesc aproape.
Capul e de o frumuseţe evidentă. Ochii ageri,
scormonitori, nasul hotărât, buze cărnoase care descoperă tot mereu dinții zdraveni, totul exprimă sănătate şi voie bună. Vocea e răguşită, totuşi deseori are inflexiuni melodioase.
Conversaţia nu e curgătoare, deoarece Shaw se opreşte la fiecare pas, ca să râdă cu poftă. Ori îşi întrerupe fraza pentru a scruta, în gând, ultima expresie ironică pe care a rostit-o. Are orgoliul oricărei butade. E o încrucişare de spade în imaginaţie, când mintea cântăreşte şi, desigur, se bucură de fiecare maliţiozitate, pregătind o lovitură şi mai violentă, un atac şi mai eficace…
George Bernard Shaw nu e iubit nici de confraţii săi, nici de cititori, nici de ziarişti. Cei dintâi îI detestă pentru aroganţa lui niciodată tulburată, pe care “confratele ilustru” o risipeşte ca un panaş al spiritului; publicul care citeşte romanele ori urmăreşte piesele de teatru îl urăşte fiindcă nu poate rezista umorului scriitorului şi trebuie să se amuze, deşi ar vrea să se împotrivească. Evident, ar fi imprudent să spun — în ciuda opiniei unanime a scriitorilor şi ziariştilor care au venit în contact cu scriitorul, — că Bernard Shaw este omul cel mai amabil din lume…
Dacă este să-mi fac însă o opinie după modul în care am fost primit și după cele două ore petrecute într-o intimitate încântătoare, sub ocrotirea flăcărilor din cămin, trebuie să mărturisesc ca Shaw e un om adorabil.
Convorbirea a început în jurul unei chestiuni inofensive, în care eram însă sigur că-l voi câştiga pe acest virtuoz al sarcasmului. Vorbindu-i despre muzică, eram încredinţat că voi trezi în Bernard Shaw dispoziţia cea mai curată a sufletului său, singura lui pasiune sinceră pentru care a militat în tinereţe şi în care mai crede şi astăzi.
— Da, recunosc, îmi mărturiseşte George Bernard Shaw în franţuzeşte. Muzica a fost tot ce am iubit mai mult pe lume.
— Acum nu vă mai este dragă?
— Da, însă de mulţi ani nu am mai fost într-o sală de concert. Şi apoi, să-ţi spun drept: cacofoniile de astăzi nu mă interesează. Trăiesc mai mult în amintirea lui Haydn, Beethoven şi Wagner.
— Pentru muzica wagneriană aţi luptat pe vremuri.
— Da, însă e atât de mult de atunci. Peste cincizeci de ani. Lucrul cel mai curat din ocupaţiunea mea ziaristică a fost cronica muzicală, pe care am deţinut-o, vreme îndelungată, în revista “The World”. Am asistat la evenimente dramatice de o valoare istorică Dar sunt atât de multe… Crede-mă că nu le mai ţin minte. Bernard Shaw s-a urcat între timp pe o scară să-mi scoată un volum din ultimul raft al bibliotecii: “Music in London”. Este colecţia cronicilor muzicale, publicată acum o jumătate de secol, de romancierul şi dramaturgul de mai târziu. Darul mi se pare excepţional.
— Stai, îmi spune George Bernard Shaw. Îți mai dau ceva.
Şi începe să caute nervos în sertare şi dulapuri. După un sfert de ceas îmi oferă alte două cărţi, urmarea primului volum de critici.
— Aici am condensat vibraţiile şi emoţiile mele cele mai de preţ. Ori de câte ori vreau să-mi amintesc de anumite seri, caut la tabla de materii şi descrierea cutărei amănunt, evocarea unui nume propriu, precizarea unei împrejurări îmi creează, dintr-o dată, o situaţiune magică. Iată care sunt, uneori, avantagiile tiparului…
— Aţi vrea să-mi povestiţi un fapt care v-a rămas totuşi întipărit, fără concursul indexului?
— Cred că cea mai interesantă amintire este premiera la Londra a operei “Tristan şi Isolda”. Wagner fusese acceptat de publicul londonez, însă numai cu “Lohengrin” şi “Olandezul sburător”. Meyerbeer şi Rossini coninuau să fie idolii iubitorilor de operă. Muzica din “Tristan” i-a înspăimântat pe melomanii noştri. Toată lumea blestema orchestra spunând că muzicanţii cântă fals.
Bernard Shaw se ridică brusc şi începu să fredoneze o arie din “Profetul” de Meyerbeer. Imită pe o cântăreaţă a epocii şi se întrece în comicării. Efectul e de necrezut. În adevăr, care din cititorii — milioane — ai temutului scriitor şi-ar putea închipui, o scenă atât de gingaşă şi puerilă?
Shaw e de o exuberanţă de neînchipuit. Bate prin odaie, gesticulează, face gargarisme (adică vocalize) şi râde ca un copil de fiecare şotie. E atât de greu să desprinzi spiritul coroziv din înfăţişarea aceasta de bonom. Şi totuşi, nu va întârzia să se manifeste şi acest spirit distrugător al paradoxului. Ca să ajung la revelaţiunea temută a negativismului, a trebuit să mă folosesc de o abilitate de-a dreptul perfidă. Shaw mi-ar fi vorbit tot timpul despre muzică. Dar un ziarist nu se mulţumeşte numai cu atât. Pregătisem o întrebare care putea rata toată convorbirea sau să-i asigure un nerv inedit. Capriciul acelei dimineţi de copioasă desfătare a vrut ca George Bernard Shaw să nu se… formalizeze şi să-mi răspundă la toate întrebările.
— Nu găsiţi tragic felul în care muzica, mesaj suprem de înfrăţire, însoţeşte şi ajută desfăşurarea războaielor?
— Hm! răspunse scriitorul, identificând în mine pe reporterul de oriunde, care uzează de cât mai multe “trucuri” pentru a dobândi răspunsul de senzaţie.
— Înţeleg participarea muzicii la marşurile militare, la înaintarea trupelor pe front.
— Da, aşa este, dar aceea nu mai e muzică. E un simplu articol de război, ca atâtea altele. Trăim iarăşi momente de psihoză războinică…
— Da, așa este.
— … degradante pentru civilizație, pentru artă, pentru umanitate.
Shaw nu mai râde. Se mulțumeşte să zâmbească, ţinând un ochi ascuns sub sprânceana stufoasă şi aspră. ÎI interesează, oare, proporţiile trucului gazetăresc?
— Cum priviţi evenimentele din Abisinia?
— N-ai nici o grijă, dragă tinere. Englezii sunt excelenţi oameni de afaceri şi nu-şi vor pierde cumpătul aşa uşor. Cred că una din cele mai “nostime” negocieri ale secolului va fi vinderea Abisiniei italienilor. Negusul va rămâne un om mare, cu suită şi oameni de aur. Dar va trebui să-l primească în casă pe Mussolini ori de câte ori acesta va avea poftă.
— Nu credeţi, deci, într-un nou război?
— Numai proştii mai cred în curaj şi în isprăvi războinice. Oamenii cu adevărat inteligenţi sunt laşi la momentul oportun.
— Şi credeţi că englezii sunt laşi?
— Cei inteligenţi, da, sunt cât se poate de laşi. Adică practici. Iată o soluție în adevăr senzaţională a conflictului italo-abisinian, care chiar dacă nu-i decât o simplă butadă, încă îşi poate prelungi originalitatea…
Cum să-l iubească englezii pe implacabilul irlandez, când acesta nu pierde o ocazie de a-și bate joc de ei? Îl întreb apoi pe George Bernard Shaw dacă e mulțumit de interpretele de după război ale pieselor sale.
— Nicidecum, îmi răspunde el. Eroinele mele, cu foarte rare excepții, sunt femei energice, sănătoase, care ţin oricând piept bărbaţilor. Or, artistele de astăzi nu au viaţă. Cutare actriţă franceză (şi Shaw citează numele unei mari artiste pe care preferăm, în amintirea atâtor clipe de emoţie artistică, să-l păstrăm sub tăiere) a făcut din Ioana mea (Ioana d’Arc) o fiinţă leşinată, pirpirie, când, dimpotrivă, eu am conceput o femeie solidă, care porunceşte soldaţilor.
— Dar Elisabeth Bergner vă place?
— Uneori.
Shaw îmi cere diferite înformaţiuni asupra României. Nu face impresia să ştie prea multe despre sud-estul Europei… E amiază. Secretara nu ştie ce să mai creadă despre “maestrul” pe care-l slujeşte de atâţia ani. Au sosit, între timp, doi spanioli. Sunt editorii lui Shaw. Acesta îi roagă să… aştepte, căci e ocupat, îmi scrie o dedicaţie. Se apropie apoi de cămin şi întinde cartea, ca să se usuce cerneala…
— Au revoir. Scriitorul mă conduce până la ascensor.
În stradă — culmea coincidenței! — mă întâlnesc cu domnul Bishopp, criticul care mă sfătuise, atât de prietenește, să nu merg la Shaw.
— De unde vii?
— De la George Bernard Shaw.
Nu-i spun nici un detaliu. Ar fi în stare să nu mă creadă…
*** M. Grindea, Dimineaţa, 25 decembrie 1935
George Bernard Shaw a încetat din viață pe 2 noiembrie 1950, la vârsta de 94 de ani, la reședința sa din districtul Welwyn Hatfield.
