“La zece ani, Păstorel era cunoscut ca nepotul lui Gavriil Muzicescu.
La cincisprezece ani, negustorii din Iaşi îl arătau cu degetul admirativ, când trecea pe stradă: «Chichi, băietul lui conu’ Osvald!
La douăzeci şi cinci de ani, Păstorel era fratele lui Ionel Teodoreanu, tânărul scriitor de la «Viaţa Românească».
Destinul şi-ar fi continuat calea şi Păstorel ar fi devenit poate, cu vremea, unchiul nepoţilor lui celebri şi verişorul verişoarelor celebre. O tragedie asemănătoare cu a crenguţei de tuia, împlântată în pământ odată cu nuielele de plop. Plopii ţâşnesc vertiginos spre cer, ca jet-d’eau-urile, iar tuia creşte verde şi apropiată de sol.
Dar într-o zi a apărut «Hronicul Măscăriciului Vălătuc». În aceeaşi zi, acul destinului şi-a schimbat mersul. Ionel Teodoreanu devenise fratele lui Păstorel. Azi, conul Osvald este tatăl lui Păstorel, Gavriil Muzicescu, bunicul modest al lui Păstorel, şi Moldova, mica patrie a marelui Păstorel.
Moldova este ţara lui Păstorel, cum ciubărul cu pământ negru este patria ultimului palmier, îngălbenit. Toţi scriitorii moldoveni au patriotismul Moldovei. În general, acest patriotism este asemănător cu răcnetul timidului neputincios, care simte nevoia să urle pentru a-şi acoperi bătăile inimii.
Moldova este azi căsuţa bătrânească, năpădită de iederă, din fundul curţii, în care locuiesc stafiile trecutului. În faţă, la stradă, s-a ridicat impertinent şi absurd block-house-ul Munteniei. Din strălucirea de odinioară n-a mai rămas decât melancolia. Ca o draperie veche, solemn drapată altădată, astăzi tăiată, ieşită la soare, cu ciucurii mâncaţi de molii. Iar din draperiile tăiate se iţeşte un cap sburlit, din altă lume, care clipeşte des din ochii miopi şi cântă un cântec din altă lume: scriitorul moldovean. Toate lucrurile vechi au un parfum de aristocraţie, pentru că suntem obişnuiţi să găsim că prezentul este deficitar față de trecut.
Un vas vechi, cu sunetul dogit, este aristocratic lângă o amforă de cristal cehoslovac, al cărui sunet piuie suav sub deget. O rochie din altă lume, o panglică din altă lume, o scrisoare din altă lume… Bătrânul cu genunchii gelatinoși, care și-a cheltuit averile pe o carte de joc şi pe o femeie, este aristocrat, pentru că este inofensiv şi inactual.
Actualitatea e întotdeauna trivială, pentru că zgândăre simţurile, nu memoria. Memoria este mereu tandră şi cuviincioasă. De aceea şi Moldova este aristocratică. Moare. Se stinge. O năpădesc boziile. Moarte săracă. Îi acordăm blazonul, cu crudă generozitate, ca un Monarh al războiului care acordă «crucea de fier» post mortem soldatului căzut pentru colorile sale…
O generozitate care nu costă nimic și te face interesant. Iașul este aristocratic, pentru că an de an dealurile se strâng tot mai mult şi într-o zi îl vor înghiţi cu totul. Scriitorul moldovean are blazon, pentru că este ultimul ins cu panaş care moare inutil, pentru o iluzie: Moldova… Păstorel este scriitorul Moldovei, pentru că într-o zi cineva i-a pus în mână un condei şi i-a strigat: «Plângi caligrafic!»
Soare, cum de nu te stângi?
Vieaţă, cum de nu ne ieşi?
Numai jale e în Eşi,
Plângi, Moldovă, plângi…
Otilia Cazimir zicea:
Străbunii mei cuminţi, ce dorm în sat,
În ţărna melancolicei Moldove…
… Atâta moştenire mi-au lăsat:
Amarul mut din sufletele lor.
Dar Otilia Cazimir este femeie şi mai ales poetă. Păstorel este moldovean şi are panaş. El nu poate rămâne plângând, ca Otilia Cazimir. El pune îndată în gura căpitanului Costake acest discurs, mai frumos decât colecţia de discursuri a tuturor oratorilor români la un loc: «Ofiţeri, soldaţi. De azi înainte, Costake Zippa nu mai e comandantul vostru. Să ascultaţi de cel ce vine, cum aţi ascultat şi de mine. Pentru că azi comand tot eu, poruncesc trei zile odihnă pentru toată lumea. Trupa va primi bani şi hrană, ca de sărbători. Iubiţi cinstea, iubiţi calul, iubiţi ţara Moldovei!»
În altă parte, paharnicul Furtună exclamă:
Şi-acum mă duc s’adun oştiri; mai bine
Să mor decât urmaşii mei să spună
Că le-am făcut ocară şi ruşine…
Cu toată această bravadă însă, Păstorel îşi dă seama că Moldova este pe moarte. De aceea bea, ca să-şi înece amarul. În această privinţă, Păstorel este şi mai mult moldovean decât în versurile unde plânge Moldova de altădată sau în prozalui cronicărească. Pentru că este un senzual. Îi place să bea şi să mănânce. Îi place mătasa, îi place catifeaua moale, care-i dau tremur electric în buricele degetelor. Cartea îi place şi pentru carnea ei de hârtie. Poate că moldoveanul îşi însuşeşte şi ideile pe calea simţurilor. De aceea eroii lui Păstorel beau mult şi mănâncă pantagruelic. Să ne înţelegem: numai cei deştepţi.
Eroii lui proşti beau lapte şi apă şi mai ales toarnă apă în vin. Eroii deştepţi beau ca să-şi menţină inteligenţa. Beau ca să uite prezentul, să poată ignora trivialul. Sărmana ţară a Moldovei! Asemeni fostului om care umblă din cârciumă în cârciumă ca să uite că odinioară a fost cineva! În mansarda ei, Moldova, singură, părăsită şi îmbătrânită, aude gemătul crivăţului la geamuri. Simte cum se apropie întunericul şi frigul, simte pe ochi păienjenişul morţii. Agonizează şi aşteptă moartea, sprijinită de spada ei ruginită, ca un erou de altădată, cu fruntea sus, lângă uşă, îmbrăcată în zdrenţele fostelor ei haine de gală.
Păstorel ar vrea să piară odată cu ţara Moldovei, odată cu aristocratica melancolie a unei ţări moarte. Înainte de a închide ochii, însă, ar vrea să fie o săptămână miliardar, ca să dea de băut şi de mâncat întregii Moldove. Să cadă Moldova sub masă. Şi de fapt, Moldova va muri odată cu Păstorel, cel din urmă moldovean.
Până atunci, acest ins melancolic, trubadur beat care îşi îneacă în vin amarul — Păstorel — are şi umor. Aşa au spus cei care se excită când citesc o carte de Freud, râd la un film de Chaplin, care şi-au cultivat eroismul, în copilărie, legând tinichele de cozile câinilor şi fantezia, privind prin ocheanele panoramei lui Braun, «scufundarea Titanicului» şi «executarea împăratuluiMaximilian al Mexicului…»
Ei au descoperit că Păstorel are umor uşurel, de om şugubăţ. Pentru că odată Păstorel a spus:
Minusculescu, om hazliu,
A scris cu pana-i inspirată
Romanţe pentru mai târziu
Şi piese pentru niciodată…
Pentru că îi place să rimeze «Păstorel» cu «cotnărel».
Pentru că nu scrie cărți sinistre. Pentru că altădată a declarat:
Călugărul din vechiul schit
A fost măgar şi l-am plesnit…
În realitate, însă, Păstorel râde pentru că nu vrea să-l vadă nimeni plângând. E boieria lui. Panaşul. El spunea odată despre Caragiale: «Dacă ar fi avut puţin spirit comercial, ar fi inventat o cerneală care, în contact cu prostia, să facă explozie…» Caragiale râdea însă ca omul la cafenea. Mai sunt şi azi oameni cari râd la fel cu Caragiale. Dar Caragiale are meritul să fi fost primul din serie.
Păstorel umblă printre ruinele unei lumi moarte, ferindu-se de trivialitatea ceasului de faţă, şi râde desnădăjduit, ca un strigoi. Acesta este râsul lui Păstorel. Aşa a râs în “Strofele cu pelin de mai”, în faţa mediocrităţii enciclopedice, a creierului mărginit pe care stă cocoţată căciula memoriei.
Mediocritatea şi mărginitul care năpădesc inteligenţa, cum ştirul se înmulţeşte pe un strat de pansele şi cum blockhouse-ul Munteniei îngroapă din ce în ce mai mult în pământ căsuţa bătrânească a Moldovei. Dar câţi dintre noi ar schimba inteligenţa lor cu inteligenţalui Păstorel dacă li s-ar pune condiţia să schimbe şi ficatul lor cu ficatul lui Păstorel?”
*** T. C. S., “Două portrete: Păstorel Teodoreanu și biata țară a Moldovei”, Convorbiri Literare, 1 martie 1935
Păstorel Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu) s-a născut pe 30 iulie 1894 la Dorohoi și a încetat din viață pe 17 martie 1964, la București.
