Ruth Elizabeth Davis s-a născut pe 5 aprilie 1908 la Lowell, în Massachusetts, și a fost fiica lui Harlow Morrell Davis și a lui Ruth Augusta Favor. În 1915, părinții viitoarei actrițe s-au despărțit, iar șase ani mai târziu mama s-a mutat împreună cu cele două fiice ale sale, Bete și Barbara, în New York City, unde a lucrat ca fotograf.
În adolescență, viitoarea actriță mergea frecvent la cinematograf, iar filmele pe care le-a văzut în acea perioadă (în special “Cei trei călăreți ai apocalipsei” cu Rudolph Valentino și “Micul Lord Fauntleroy” cu Mary Pickford) au fascinat-o atât de mult încât și-a dorit să joace în filme, iar mama a încurajat-o în permanență, având ea însăși nostalgia unei cariere artistice pe care nu reușise să o urmeze.
Tânăra a studiat la Academia Cushing din Massachusetts, unde l-a întâlnit pe viitorul soț, Harmon O. Nelson, poreclit “Ham”, apoi a fost acceptată la Școala de teatru John Murray Anderson, unde a studiat arta dansului cu Martha Graham.
După ce a jucat o vreme într-o trupă cu care a făcut turnee în Philadelphia, Washington și Boston, Bette și-a făcut debutul pe Broadway în 1929, în piesa “Broken Dishes”, ocazie cu care a fost remarcată de un producător de la Universal Studios, care a invitat-o la Hollywood pentru o probă.
Un an mai târziu, însoțită de mama ei, tânăra a plecat cu trenul spre cetatea filmului, dar, ajunsă în gară, a observat cu mirare că nimeni nu fusese trimis să o întâmpine. De fapt, un angajat al studioului o așteptase o vreme pe peron, dar plecase la scurtă vreme după sosirea trenului deoarece, a spus el, “nici o fată nu arăta a actriță.”
Bette a fost respinsă la prima audiție, dar a perseverat și a participat și la alte probe cu pretențioșii producători și regizori de la Hollywood. Într-un interviu din 1971, a mărturisit: “Eram cea mai yankee, cea mai modestă virgină care a pășit vreodată pe Pământ. M-au așezat pe o canapea și am făcut probe cu 15 bărbați… Toți trebuiau să mă îmbrățișeze și să mă sărute pasional. Vai, credeam că o să mor, chiar am crezut că o să mor.”
A participat apoi la o probă pentru filmul “A House Divided”, dar a venit îmbrăcată nepotrivit, cu un decolteu prea generos, și a fost refuzată de regizorul William Wyler, care a comentat cu voce tare: “Ce părere aveți despre aceste dame care-și dezvăluie pieptul crezând că vor obține roluri?”
Carl Laemmle, șeful studiourilor Universal, a vrut să o trimită acasă, dar Karl Freund, un director de imagine german care o remarcase, i-a spus că are “ochi adorabili” și că ar fi potrivită pentru “The Bad Sister”, filmul în care Bette avea să-și facă debutul. Studiourile Universal i-au făcut un contract pentru câteva luni, actrița aspirantă a primit un mic rol în “Podul Waterloo”, apoi a fost împrumutată companiei Columbia Pictures pentru filmul polițist “Amenințarea” și companiei Capital Films pentru drama “Hell’s House”, ambele filmate în 1932.
După nouă luni și șase filme fără prea mare succes, compania a decis să nu-i reînnoiască angajamentul, dar, exact când se pregătea să părăsească Hollywood-ul, regizorul George Arliss a ales-o pentru rolul principal din filmul “The Man Who Played God”. Pentru tot restul vieții Bette a spus despre el că a ajutat-o să pătrundă pe marile ecrane.
În 1932, tânăra s-a căsătorit cu actorul Harmon “Ham” Nelson, despre care presa scria că obține doar 100 de dolari pe săptămână, o sumă infimă față de onorariul lui Bette, care ajunsese între timp la 1.000 de dolari pe săptămână. Din această cauză cei doi soți au avut nenumărate discuții, deși, la acel moment, multe neveste de la Hollywood câștigau mai mult decât bărbații lor.
În 1934, Bette a primit rolul lui Mildred Rogers în “Sclavia umană”, o adaptare după romanul omonim de W. Somerset Maugham, pe care multe actrițe îl refuzaseră, dar ea chiar a insistat să fie prezentată în producție într-un mod cât mai realist, pe patul de moarte: “Ultimele etape ale tuberculozei, sărăcia și delăsarea nu sunt lucruri frumoase, dar am de gând să fiu convingătoare”, mărturisea la acel moment.
Filmul a avut mare succes, iar Bette spera ca recenziile favorabile să îi încurajeze pe producătorii de la Warner Bros să o distribuie în roluri mai importante. În 1935, a apărut în filmul “Patima”, care a fost bine primit de public și de critică și despre care un jurnalist de la Picture Post a scris: “Cred că Bette Davis ar fi fost arsă pe rug dacă ar fi trăit acum două – trei sute de ani. Când o vezi, ai impresia stranie că este încărcată cu o electricitate care nu are unde să se scurgă”, iar The New York Times a numit-o “una din cele mai interesante actrițe care apar pe ecranul nostru.”
În 1936, în “Pădurea împietrită”, a jucat alături de Leslie Howard și Humphrey Bogart și în următorii doi ani a fost distribuită într-o serie de pelicule considerate mediocre. Realizând că aceste filme de serie B îi aduc prejudicii, Bette a acceptat oferta de a apărea în două filme englezești, deși știa că încalcă astfel contractul cu Warner Bros. A plecat în Canada pentru a evita să fie dată în judecată de companie, însă procesul s-a desfășurat în Anglia, actrița a pierdut în instanță și a fost nevoită să se întoarcă la Hollywood, pentru a-și continua cariera.
În timpul filmărilor pentru următoarea producție, “Jezebel”, a început o relație cu regizorul William Wyler, pe care l-a descris ca fiind “dragostea vieții ei”. Filmul a avut un mare succes, interpretarea i-a adus cel de-al doilea premiu Oscar și a urmat cea mai bună perioadă a carierei, fiind, timp de câțiva ani, inclusă pe lista “Cele mai valoroase 10 vedete” de la Hollywood. În acest timp soțul, Ham Nelson, a eșuat în încercarea de a-și construi o carieră, iar relația dintre cei doi s-a degradat din ce în ce mai mult. În 1938, bărbatul a obținut dovezi conform cărora actrița avea o relație cu Howard Hughes, a înaintat actele de divorț și a scris în motivare că Bette are “atitudini crude și inumane”.
În timpul filmărilor pentru “Victoria întunericului”, Davis a trecut printr-o cădere psihică, dorind la un moment dat să abandoneze proiectul, însă marele producător Hal Wallis a convins-o să-și canalizeze stările personale în interpretarea de pe scenă, iar pelicula a devenit una dintre cele mai bune producții ale anului 1939.
A apărut apoi în alte trei filme extraordinar de bine primite de public: “The Old Maid”, cu Miriam Hopkins, “Juarez”, cu Paul Muni și “Elisabeta și Essex”, cu Errol Flynn. Ultimul a fost primul și singurul ei film color din perioada de glorie. În acei ani a devenit cel mai profitabil star al companiei Warner Bros., a fost descrisă ca “Al cincilea frate Warner” și a primit cele mai importante roluri feminine. Bette a avut o aventură cu actorul George Brent, fostul ei partener din “Jezebel”, care a cerut-o în căsătorie, dar l-a refuzat pentru că îl întâlnise între timp pe Arthur Farnsworth, un proprietar de hotel cu care s-a căsătorit în decembrie 1940.
După atacul de la Pearl Harbor, s-a implicat, ca și alte vedete de la Hollywood, în acțiunile guvernului american de sprijinire a efortului de război, și-a petrecut primele luni ale anului 1942 participând la turnee în care promova vânzarea de obligațiuni de război și a obținut profituri fabuoase datorită popularității ei extraordinare.
La sugestia lui John Garfield de a deschide un local pentru militari la Hollywood, Bette Davis a transformat un vechi club de noapte într-un loc foarte căutat, “Hollywood Canteen”, care a fost inaugurat pe 3 octombrie 1942. Cele mai importante staruri s-au oferit să-i distreze pe militari gratis, iar Bette se asigura că în fiecare noapte pe scenă vor fi câteva “nume” importante care-i vor amuza pe oaspeți, mărturisind în 1980, când a primit Medalia pentru servicii civile: “Sunt câteva realizări în viața mea de care sunt sincer mândră. Hollywood Cantine este unul dintre ele”.
În august 1943, Arthur Farnsworth, soțul actriței, s-a prăbușit subit la pământ în timp ce se plimba pe o stradă din Hollywood și a murit două zile mai târziu. Autopsia a arătat că suferise cu două săptămâni înainte o fractură de craniu, iar Bette a fost nevoită să depună mărturie în fața unui tribunalului că nu are cunoștință despre vreun eveniment care să-i fi cauzat rana, verdictul fiind în cele din urmă “moarte accidentală”. Distrusă de durere, actrița a vrut să se retragă de la filmările pentru “Mr. Skeffington”, dar regizorul a convins-o să continue.
Davis s-a recăsătorit în 1945 cu un artist aspirant necunoscut, William Grant Sherry, care avea tot felul de slujbe obscure, fiind, după cum a mărturisit, atrasă de el pentru că bărbatul îi spusese că nu auzise numele ei până atunci. Actrița a abandonat următorul proiect, “Possessed”, care fusese scris special pentru ea, pentru că a rămas însărcinată și a plecat în concediu de maternitate. În 1947, a adus pe lume o fetiță, pe Barbara, și a fost atât de pasionată de rolul de mamă, încât se gândea să-și încheie cariera.
Relația cu Sherry a început să se deterioreze în această perioadă și, cu toate că a continuat să apară în filme, popularitatea ei era într-o continuă scădere. Printre rolurile care i s-au propus după reîntoarcerea la Hollywood a fost cel al lui Rose Sayer în “Regina africană”, dar când a aflat că producția urma să fie realizată în Africa, a refuzat oferta, spunându-i regizorului Jack Warner: “Dacă nu poți filma într-o barcă în spatele studioului, nu sunt interesată”, iar în locul ei a fost distribuită Katherine Hepburn.
În 1949, Bette a divorțat, iar ziariștii de la Hollywood au scris că actrița este la finalul carierei. A filmat apoi “The Story of a Divorce” și a fost distribuită în “Totul despre Eva”, spunând despre ultimul, după ce a citit scenariul, că este cel mai bun script pe care l-a primit vreodată. A acceptat rolul imediat și la scurt timp după ce au început filmările s-a implicat într-o relație cu actorul Gary Merrill, și el parte din distribuția peliculei al cărei realizator era Joseph L. Mankiewicz.
Pe 3 iulie 1950, a fost finalizat divorțul de William Sherry, iar pe 28 iulie s-a căsătorit cu Gary Merrill. Cu acordul fostului soț, Merrill a adoptat-o pe Barbara, fiica ei, iar în 1950 cei doi au înfiat o fetiță pe care au botezat-o Margot.
Cuplul a adoptat în 1952 și un băiat, pe Michael, dar la scurt timp Bette Davis s-a îmbolnăvit, a suferit o intervenție chirurgicală, iar suferința i-a schimbat complet comportamentul. A început să se certe frecvent cu Merrill, chiar fiica ei naturală, B.D., povestind mai târziu că cei doi ajunseseră la scene de violență conjugală provocate de abuzul de alcool. În acea perioadă Margot, fetița adoptată, a fost diagnosticată cu o tumoare pe creier și a fost internată într-un azil.
Puține dintre filmele actriței din anii ’50 s-au mai bucurat de succes, iar mariajul a continuat să se deterioreze. Bette a decis să depună actele pentru divorț în 1960, a primit apoi o nominalizare la premiile Oscar pentru rolul Baby Jane Hudson din filmul “What Ever Happened to Baby Jane?”, care era dintre cele mai bune producții ale anului și în care a apărut într-un mic rol și fiica ei, B.D. Când cele două au mers la Festivalul de Film de la Cannes, copila, care avea doar 16 ani, l-a întâlnit pe Jeremy Hyman, unul din șefii de la Seven Arts Productions, cu care s-a căsătorit în scurt timp.
În septembrie 1962, Bette Davis a dat un anunț în revista Variety, la rubrica “Căutări serviciu – femei artiste” care suna așa: “Mamă a trei copii – 10, 11 și 16 ani—divorțată. Americancă. Treizeci de ani experiență în filme artistice. Încă mă mai pot mișca și sunt mai amabilă decât se zvonește. Doresc serviciu stabil în Hollywood”. Actrița avea să declare mai târziu că anunțul a fost o glumă.
Au urmat apoi filmele britanice “The Nanny”, “Aniversarea” și “Camere de legătură”, dar cariera lui Bette Davis a început să stagneze din nou.
“Am nişte ochi de broască, un gât de struţ, părul ca spaghetele”, se descria, cu ironie, actrița care a oferit în 1972 un interviu presei italiene:
„— Ce simte, doamnă Davis, un om care sărbătoreşte concomitent, aşa cum aţi făcut-o recent la Roma, 64 de ani de existenţă şi 44 ani de carieră?, a întrebat-o Sandro Ottolenghi.
— În primul rând, ajungi să înţelegi ce vor să spună când te numesc monstru sacru şi te tratează cu mii de menajamente de parcă ai fi vreo antichitate de mare preţ. Apoi, de fiecare dată, la fiecare aniversare, te fac să te uiţi înapoi, te pun să le povesteşti istoria cinematografului, şi îţi dai seama că poţi să faci asta pentru că ai trăit aproape jumătate de secol din această istorie. Or, nimănui nu-i place să îmbătrânească, iar unei femei şi unei actriţe cu atât mai puţin. Eu urăsc bătrîneţea, aş fi vrut să mă fi oprit la patruzeci de ani şi aşa să rămân pentru restul vieţii şi puţin mi-ar fi păsat de «monştri sacri» din istoria cinematografului.
— Aţi trăit totuşi momentul cel mai important din istoria cinematografului.
— Da. Şi faptul că l-am trăit ca protagonistă îmi permite să înţeleg ce mult s-au schimbat lucrurile în ultimii ani. Azi cinematograful e o treabă urâtă, pentru că acolo, înăuntrul lui, numai banii comandă. Cel puţin în America aşa este. Banii te obligă să produci filme multe şi în timp puţin, să alergi, să sfârşeşti repede, să nu te mai uiţi îndărăt. Ca actor nu mai ai posibilitatea de a te amuza făcând un film, aş spune chiar că nu mai există pasiunea pentru personaj care era altădată. În America, regizorul a devenit personajul principal, el dictează şi nu admite observaţii sau obiecţii. Sigur, e drept că regizorul trebuie să aibă un rol important, dar astăzi tot felul de necunoscuţi vin să se facă remarcaţi nu atât pentru ceea ce îi fac pe actori să spună, cât pentru ceea ce spune, El, aparatul de filmat. Care este o maşină, nu un bărbat sau o femeie, şi, de fapt, filmul este făcut doar de regizor şi de operator, bazat pe efecte stranii şi stranii încadraturi, în care, din când în când, apare şi un actor. Cu «vechiul sistem», ca să-i spunem astfel, se urmărea într-adevăr realizarea unui spectacol în care lucrul cel mai important era reprezentaţia, iar nu rafinamentul tehnic.
— Dar în Europa? În Italia?
— Poate că este altfel. Acum turnez un film cu Comencini, «Burlacul – savant», și am impresia că sunt din nou pe vremea mea. Comencini este fără îndoială unul din cei mai mari regizori cu care am lucrat vreodată. Eu n-am lucrat în Italia decât «Plictiseala», un film la care n-ar fi trebuit să colaborez. Cum le-a trecut prin cap să îi dea lui Bette Davis, care este atât de americană, rolul unei mame italiene? De data asta însă, sunt o bătrână doamnă americană, adică exact ceea ce este Bette Davis în realitate, bătrână şi americană. O părere mai generală asupra cinematografului european este mai greu de formulat. Îmi cereţi nume de mari actori; eu nu ştiu ce să răspund. În Anglia există mari actori bărbaţi care au făcut unul sau două filme bune; în Franţa, actriţe bune. Dar ce să-i faci, eu la o asemenea întrebare ajung întotdeauna să răspund cu câteva: Greta Garbo, Spencer Tracy, Gary Cooper, Clark Gable. Toţi sunt oameni care s-au dus sau care, ca şi mine, aparţin categoriei de «monştri sacri». Dar ştiu că trebuie să mă gândesc şi la actorii de azi, şi să nu mă închid în epoca mea. Atunci pronunţ două nume: Dustin Hoffman şi Glenda Jackson; ei ar putea să devină într-o bună zi «monştri sacri» ai istoriei cinematografului. Spun «ar putea» pentru că azi este foarte greu să faci o adevărată carieră cinematografică; altădată, cu sistemul contractelor, cariera era asigurată. Eu şi Spencer Tracy am avut contracte pe 18 ani cu Warner Bross; în felul acesta mergeam înainte, iar publicul ne putea cunoaşte mult mai bine decât îi cunoaşte pe actorii de astăzi, care nu mai fac un film după altul.
— Vă consideraţi cea mai mare actriţă dramatică pe care a avut-o vreodată cinematograful ?
— Poate că da. Oricum, mă consider foarte norocoasă, întrucât îmi dau seama că 44 de ani de muncă înverșunată au servit la ceva, au lăsat ceva.
— Părerea unanimă este că sunteți o femeie inabordabilă, rea.
— Nu sunt, chiar dacă par aşa. Din păcate, în lumea mea, când ajungi să ocupi o anumită poziţie, trebuie să devii de piatră. Dar nu mă simt dură, nici rea, nici inabordabilă. E drept că sunt lucruri pe care nu le pot suferi, nu-mi place îmbulzeala în jurul meu, dar în viaţa mea particulară am avut prea multe experienţe negative ca să-mi permit să fiu rea. Chiar dacă nu mă plâng de viaţa pe care am dus-o, este sigur că, dacă ar fi să o iau de la capăt, multe lucruri nu le-aş mai face. Dintre definiţiile ce mi s-au dat, o prefer pe cea de «albină-matcă»; e frumos să ţi se spună astfel, este în fond o recunoaştere a muncii tale.
— Vi se atribuie fraza: «În cinematograf picioarele contează mai mult ca talentul» Aţi spus-o cu mulţi ani în urmă. Aţi mai spune-o astăzi ?
— O, desigur. Astăzi mai mult ca oricând. Fraza asta am spus-o cred când am dat prima probă pentru cinema, acum 44 de ani, la New York. Eu veneam din teatru, iar la Hollywood se căutau actriţe care să ştie să vorbească, să nu uităm că cinematograful sonor se născuse abia cu doi ani înainte. La fel cum se face şi astăzi, examinatorul mi-a cerut să-mi ridic fusta. Eu, tânără şi timidă, am ridicat-o foarte puţin. Atunci îl aud spunând: “cu mutra pe care o are, trebuie să aibă nişte picioare oribile”. Atunci m-am hotărât, mi-am ridicat fusta şi mi-am început cariera cinematografică. Da, noi, care veneam de teatru, nu eram frumoase ca Harlow, dar ştiam meserie, iar Hollywood-uI avea nevoie de noi.
— Și totuşi Bette Davis, fără să fie frumoasă, a fost considerată drept una dintre actriţele cele mai sexy de la Hollywood.
— Sexy-ul de atunci nu e totuna cu cel de astăzi. Ochii mei de broască? Sexy? Fata mea de babă? Sexy? Dar tipul meu de sex-appeal avea efect numai asupra unor anumiţi bărbaţi. Astăzi până şi sexul este standard, pe bandă, egal pentru toţi. Dustin Hoffman este astăzi un actor bun, dar nu e sexy. În schimb, pe vremea mea femeile îşi pierduseră capul după James Cagney, care era mic şi urât. Îl considerau atât de sexy încât îl atacau şi îi smulgeau hainele de pe el, cum făceau şi cu Clark Gabie.
— De ce, totuşi, continuaţi să mai lucraţi, să mai faceţi film?
— O, doamne, pentru bani. De treizeci de ani încoace fiscul american îţi reţine treizeci de cenţi din fiecare dolar pe care îl câştigi sau îl posezi. Aşa că munca devine o necesitate, chiar la şaizeci şi patru de ani. Şi apoi copiii au crescut, au plecat din casă. E mai bine să lucrez.
— Cartea autobiografică pe care aţi publicat-o se intitulează tocmai «O viaţă solitară».
— Nu, nu «o viaţă solitară», ci «Viaţa solitară», e o mare diferenţă. Majoritatea artiştilor sunt solitari, în primul rând pentru că, atunci când îţi faci cariera artistică, nu ai timp să te mai gândeşti şi la altceva, să-ţi faci prieteni. Şi în al doilea rînd, pentru că noi vorbim o limbă diferită de a celorlalţi. Am scris în cartea mea: suntem persoanele cele mai singure, în afara faptului că suntem și cele mai solitare. Cu toate acestea, eu mă consider norocoasă, pentru că am avut copii.
— Într-o perioadă, Bette Davis a fost protagonista unor filme de groază.
— Este o perioada pe care vreau s-o uit. Trebuie să recunosc totuși că «Ce s-a întîmplat cu Baby Jane ?» era minunat și că rolul acela de femeie fascinantă, rea, dar nu până la crimă, merita să fie interpretat. Dar cred că ar trebui să se pună capăt odată aceastor filme de groază. Cred că, pe această linie, basmele pe care le povestim copiilor sunt suficiente.
— Într-un interviu acordat revistei «Europeo», Orson Welles a vorbit mai mult decât dezagreabil despre cîţiva «monştri sacri» ai regiei: Fellini, Antonioni, Bergman.
— Ştiu, îl ador pe Orson, dar de data asta a spus prostii. Pretinde că este sigurul regizor pe lume, ceea ce e absurd. Consideraţiile lui despre toţi şi despre toate sunt în genere foarte amare. Dar nu trebuie să pui pe seama celorlalţi propriile răspunderi. Orson ar trebui să se simtă şi el puţin vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat cu el. Nu te poți maturiza în artă, ca actor sau ca regizor, dacă nu te-ai maturizat mai întâi ca om.
— Dar, după dvs., ce este cinematograful de astăzi? Și ce sunt actorii de astăzi?
— Cinematograful este în general o mare posibilitate de evaziune. Dar astăzi devii un criminal dacă nu «spui» ceva în fiecare film pe care îl faci. Nu, pentru mine cinematograful nu trebuie să fie o predică, o conferinţă, o şedinţă. Urăsc pe acele mame care vor să-şi impună voinţa copiilor lor, şi ori de câte ori am posibilitatea să interpretez un asemenea rol, mă simt fericită, pentru că voi face multe mame să devină conştiente de defectele lor şi le voi determina să se schimbe. De aceea doresc un cinematograf real, sau realist, dacă preferaţi. În filmul în care joc acum, sunt o americancă bătrână care în multe scene trebuie să pară aproape moartă, şi mie îmi place acest rol, pentru că trebuie să semăn cu ceea ce sunt. Poftim, dacă vreţi să-i acordaţi un merit lui Bette Davis, puteţi spune astfel: a fost prima actriţă care a înţeles aceste necesităţi, înainte ca Hollywoodul să priceapă asta, înainte ca regizorii europeni să priceapă. Marlon Brando e unul la fel ca mine. Ce interpretare realistă poate să dea!
— Faima dvs. s-a născut în cadrul mitului hollywoodian. De ce credeți că s-a sfârşit cu Hollywoodul?
— Pentru că brusc a dispărut «comunitatea» hollywoodiană, care existase timp de treizeci de ani. În acest răstimp, la Hollywood nu s-au făcut decât cinci sau zece filme bune, asta nu se poate nega. Dar pe atunci cinematograful era o familie, sau o serie de mari familii, și nu exista în lumea întreagă ceva similar Hollywoodului. Trăia datorită unei mari mașini — mașina publicitară. Mitul era ţinut pe picioare de către agenţii publicitari, acei indivizi care furnizau jurnalelor ştiri în valuri, ştiri care de care mai falsă, mai enormă, mai incredibilă, despre filme şi despre actori. Aceste ştiri se publicau şi toată publicitatea ne servea pe noi. După mine, acesta era secretul mitului.
— Ce părere aveți despre actrițele care. în afara faptului că sunt actrițe, sunt și politic angajate, ca Jane Fonda?
— Am o părere bună, chiar dacă pe vremea mea nu se făcea așa ceva. Dar consider aceasta un joc periculos, pentru că puțini dintre spectatori sunt în stare să disocieze figura unei actriţe de condiţia ei de femeie. Jane Fonda s-a dedicat trup şi suflet problemelor indienilor, şi mulţi spectatori de film nu înţeleg acest lucru. Eu mă angajasem politiceşte pentru Roosvelt şi aş fi făcut tot ce era posibil pentru fraţii Kennedy, pentru John şi Robert; eram de partea lor, aduseseră în ţara noastră un vânt de tinereţe. Acum trăim… vremuri mai urâte. Oamenii par a-şi fi pierdut entuziasmul, şi nimic nu pare mai oportun azi ca indiferenţa. Nu, nu trăim într-o lume fericită. Şi în cele din urmă, tineretul ne contestă şi pe noi, considerându-ne o marfă de vânzare. E, într-adevăr, foarte trist.
— Pentru ca aceşti tineri să-şi schimbe părerile, ce filme le-aţi recomanda să vadă?
— «Omul de groază» şi «Totul despre Eva». Dar sunt sigură că nu-şi vor schimba părerea. Tineretul urăşte monştrii sacri. Şi poate că au puţină dreptate…”
*** Interviu reprodus din revista Cinema, august 1972
În 1977, Bette a devenit prima femeie care a primit un premiu pentru întreaga carieră din partea Institutului American de Film și, în urma evenimentului, a fost din nou căutată de producători, fiind nevoită să aleagă între mai multe oferte. A acceptat un rol în miniseria “The Dark Secret of Harvest Home” și în filmul “Moarte pe Nil”, apoi a început să lucreze în televiziune.
În 1983, a aflat că suferă de cancer mamar și a fost supusă unei mastectomii, dar la două săptămâni de la operație a suferit patru atacuri de cord care i-au provocat paralizia părții drepte a feței și a mâinii stângi și un defect de vorbire. Actrița a început o lungă perioadă de recuperare și, cu ajutorul asistentei ei personale, Kathryn Sermak, și-a revenit parțial.
În acea perioadă, relația cu fiica ei, B.D. Hyman, s-a deteriorat, iar când sănătatea i-a permis, actrița a plecat în Anglia pentru un nou film.
La întoarcerea în Statele Unite, a aflat cu stupoare că fiica publicase o autobiografie, “My Mother’s Keeper”, în care prezenta relația dificilă cu propria mamă, precum și amănunte despre alcoolismul actriței. Fiul adoptiv al lui Bette, Michael Merrill, a rupt orice contact cu sora sa, refuzând să mai vorbească cu ea vreodată, iar Bette Davis a procedat la fel, dezmoștenind-o.
În 1989, în volumul “This ‘N That”, Bette Davis a scris: “Încă nu mi-am revenit complet din șocul că un copil de-al meu ar putea să scrie despre mine în acest fel, ca să nu mai spun ce fel de carte este. Îmi va fi mai greu să-mi revin complet din șocul cauzat de cartea lui B.D. decât după atacul de cord. Ambele au fost experiențe zdrobitoare”. Volumul se încheie cu o scrisoare adresată fiicei, descriindu-i acțiunile ca fiind “o crasă lipsă de loialitate și mulțumire pentru viața privilegiată pe care a dus-o”.
Ultimul rol al actriței a fost în “Balenele din august”, filmat în 1987, într-o perioadă în care sănătatea ei era tot mai precară, și suferea și din cauza problemelor personale. În timpul festivității de premiere la American Cinema Awards, în 1989, actrița a leșinat, descoperind astfel că boala recidivase, dar a decis să plece totuși în Spania, unde era invitată la Festivalul Internațional de Film Donostia-San Sebastián. Prea slăbită pentru se întoarce în Statele Unite, s-a îndreptat Franța. A încetat din viață pe 6 octombrie 1989, la ora 11:20 seara, la spitalul american din Neuilly-sur-Seine, Paris.
Marea actriță a fost înmormântată în Cimitirul Hollywood Hills din Los Angeles, alături de mama și de sora ei. În 1997, executorii testamentari, adică fiul adoptiv, Michael Merrill, și Kathryn Sermak, fosta sa asistentă personală, au pus bazele Fundației Bette Davis, care oferă burse universitare tinerilor actori.