În aprilie 1973, la Casa Albă, cu prilejul unui dineu oferit de Richard Nixon premierului italian Giulio Andreotti, a avut loc și un scurt moment muzical. La finalul recitalului, Nixon a spus: „Arareori, în această încăpere obișnuită cu discuții politice, trăim un moment cu adevărat magic, ca în această seară, când un artist a reușit să ne cucerească pe toți. El se numește Frank Sinatra și îi mulțumim.”
Ascensiunea „regelui show-business-ului” a fost departe de a fi lipsită de obstacole, drumul lui Sinatra fiind presărat în egală măsură cu flori și spini. Suspansul a început chiar în clipa nașterii, pe 12 decembrie 1915, când medicul chemat de urgență le-a spus părinților: „Copilul nu va trăi, mai bine salvăm mama.” Micul Frank a intrat în lume ca pe o scenă, întâmpinat de o mulțime de rude care vedeau în supraviețuirea lui un semn al destinului.
Viitorul actor a învățat să boxeze pe străzile din New Jersey, iar tatăl său, Anthony Martin Sinatra, un emigrant din Palermo care devenise pompier și proprietar al unui bar, spera că îl va vedea într-o zi boxer profesionist. Mama, Natalina, care era casnică, își dorea pentru el o carieră în afaceri și l-a trimis la o școală comercială. Sinatra avea alte planuri: muzica. Având încredere în vocea și steaua lui norocoasă, a abandonat școala și a plecat la New York pentru a-și încerca norocul.
A început să frecventeze cluburile de pe 52nd Street, unde i-a ascultat pe Ed Farley, Mike Riley, Billie Holiday, Sarah Vaughan, Fats Waller, Count Basie și mulți alții. Momentul decisiv a venit într-o zi când trompetistul Harry James l-a auzit la radio în cadrul unui concurs. Acesta a sunat la postul de radio, l-a identificat pe tânărul care cânta până atunci prin baruri și l-a invitat la o audiție. Seara următoare, Sinatra a semnat primul său contract: era anul 1940. După doar șase luni, a fost cooptat în orchestra lui Tommy Dorsey, una dintre cele mai populare ale vremii, și a pornit în turnee de la un capăt la altul al Americii.
A lansat șlagăre precum „Nancy (With the Laughing Face)” și „I’ll Never Smile Again”, iar criticii l-au comparat cu idolul său, Bing Crosby. În 1942, ajunsese deja pe primul loc în preferințele publicului.
La finalul anilor ’40, sălile care până atunci se dovediseră neîncăpătoare au început să se golească. Pe 26 aprilie 1950, Sinatra urma să deschidă un recital la Copacabana. A încercat să cânte, însă nu a ieșit niciun sunet. A doua zi, presa nota cinic: „Din gura lui Frank n-a ieșit nimic, nici măcar praf.” Artistul suferea de hemoragii laringiene. Contractele i s-au anulat brusc, iar Sinatra risca să devină un artist uitat.
Se orientase către cinematografie încă din perioada de glorie, acceptase mici roluri și cântase pe coloana sonoră a unor filme, dar adevărata revenire avea să vină odată cu dorința obsesivă de a juca într-un film al lui Fred Zinnemann, „From Here to Eternity”.
L-a abordat pe directorul studiourilor Columbia, Harry Cohn, insistând să fie distribuit și, văzând reticența acestuia, Sinatra i-a oferit chiar și bani pentru a-l lua în distribuție. Norocul a fost de partea sa: Eli Wallach, actorul preferat pentru rol, ceruse un onorariu uriaș, astfel că Frank a primit șansa de a apărea în film. La 38 de ani, în 1953 a câștigat Premiul Oscarul pentru cel mai bun actor în rol secundar.
Ajuns din nou în lumina reflectoarelor, Sinatra a căutat influență și în politică. Prin prietenul său, Peter Lawford, a intrat în anturajul familiei Kennedy. În 1960, a strâns fonduri pentru campania prezidențială a lui John F. Kennedy și a participat activ la promovarea acestuia. După asasinarea președintelui, Sinatra a trecut de partea republicanilor și l-a susținut pe Richard Nixon. Prietenia cu Ronald Reagan, cunoscută din vremea Hollywoodului, l-a readus la Casa Albă ca invitat de onoare în 1981, la inaugurarea administrației republicane.
Cariera lui Sinatra a fost mereu umbrită de scandaluri și probleme amoroase. A fost căsătorit de patru ori, prima dată cu Nancy Barbaro, prietena sa din copilărie, apoi cu actrițele Ava Gardner și Mia Farrow, iar ultima soție a fost Barbara Marx, cea care i-a fost alături până în ultimele clipe ale vieții.
Cu toate acestea, cele mai mediatizate povești de dragoste, Sinatra le-a trăit alături de celebrele artiste Marilyn Monroe, Lauren Bacall, Pat Sheehan, Vikki Dougan și Kipp Hamilton.
Mia Farrow, cea de-a doua soție, mărturisea într-un interviu: „Am fost căsătorită cu Frank un an și jumătate, dar totul se terminase între noi la trei zile după nuntă. El mă luase în căsătorie doar ca s-o înfurie pe Lauren Bacall, care îl părăsise; își petrecea serile și nopțile jucând cărți cu amicii din clan sau telefonându-i mamei lui, întrebând-o ce fel de tort îi va pregăti pentru viitoarea vizită. Cele două gorile ce le avea ca să-l apere îl urmau chiar și în dormitor; într-o seară, când am vrut să-l îmbrățișez, au gândit că încerc să-l lovesc și m-au doborât la pământ cu o lovitură de karate. Dormeam în paturi separate, în camere separate, în case separate, deseori separate de trei sute de mile de autostradă. Dorea să asist la toate concertele lui și să-i spun în continuare că e tânăr; în perioada aceea deja făcuse să i se tragă pielea după urechi de trei ori (asta se petrecea în 1966 – 1967), ca să netezească cutele…”
Iute la mânie, s-a spus că Sinatra își bătea nevestele, îi molesta pe fotoreporteri și că a intrat de câteva ori în combinații cotroversate.
Legăturile lui cu Mafia au fost intens speculate încă din anii ’40–’50 și au contribuit decisiv la construirea unei aure ambigue în jurul artistului, fără a fi însă dovedite juridic. Provenea dintr-o comunitate italo-americană din New Jersey, unde relațiile de clan și protecția informală erau frecvente, iar ascensiunea sa rapidă în lumea spectacolelor a fost asociată de presă cu sprijinul unor personaje influente din crima organizată. Numele lui a fost legat în mod repetat de Lucky Luciano, Sam Giancana și de alți capi ai Mafiei din Chicago și New York, mai ales în contextul spectacolelor susținute în cluburi controlate de aceștia și al prezenței constante în Las Vegas, oraș dominat la acea vreme de interese mafiote.
Deși FBI-ul a deschis un dosar consistent pe numele lui Sinatra, monitorizându-l mult timp, anchetele nu au dus la acuzații concrete: documentele arată mai degrabă o rețea de relații sociale, favoruri și prietenii periculoase, tipice industriei divertismentului din acea epocă. Imaginea cântărețului care „și-a datorat cariera Mafiei” a fost amplificată de cultura populară, inclusiv de romanul și filmul „Nașul”.
În decembrie 1963, gangsterii i-au răpit fiul, pe Frank junior, când cel din urmă avea 19 ani. Artistul a fost nevoit să plătească o răscumpărare de 240.000 de dolari, dar FBI-ul a reușit să-i prindă pe răpitori, să-l elibereze pe tânăr și să-i restituie aproape întreaga sumă.
Deși a fost atras de scena politică, Sinatra nu a obținut niciodată un rol în acest domeniu: publicul l-a păstrat în memorie ca fiind artistul care nu a cântat, după cum spunea Noel Coward, „niciodată o notă falsă.”
Cântărețul american a încetat din viață în seara de 14 mai 1998, la vârsta de 82 de ani, la Los Angeles, ca urmare a unui stop cardiac. Sute de fani au depus flori și au aprins lumânări într-unul din singurele locuri publice care amintesc de marele dispărut: steaua sa din pavajul Cărării Faimei din Hollywood. Ceremonia funerară a fost oficiată la Biserica „Bunul Păstor“, iar înmormântarea a fost un eveniment privat, la care au participat doar cei mai buni prieteni și familia.
