Prințesa Elena a Muntenegrului s-a născut pe 8 ianuarie 1873 la Cetinje, pe atunci capitala Principatului Muntenegru, și a fost fiica regelui Nicolae I și a reginei Milena. Fetița a fost inițial educată acasă, fiind crescută pentru a respecta valorile tradiționale ale familiei și fiind instruită chiar de părinții ei, care i-au dat primele noțiuni de politică și literatură.
Elena a fost apoi preluată de o guvernantă elvețiană, Luisa Neukomn, care a educat-o de la vârsta de șase ani, iar când a împlinit doisprezece ani a fost trimisă la Institutul Smolnîi din Sankt Petersburg, în Rusia, unde a studiat pentru următorii șase ani. Aici a devenit interesată de pictură, vânătoare și pescuit, a participat la evenimentele organizate de casa imperială și a colaborat la revista literară Nedelja. Adolescenta era descrisă ca fiind timidă și rezervată, dar și încăpățânată, foarte atașată de tradiții, cu un suflet sensibil și o puternică dragoste pentru natură. Floarea ei preferată era ciclamenul și avea obiceiul să petreacă mult timp în grădină și să își îngrijească singură plantele. În acea perioadă, regina Margherita a Italiei era preocupată să îi aranjeze o căsătorie convenabilă singurului ei fiu, moștenitorul tronului regal.
În acord cu premierul Francesco Crispi, care era de origine albaneză și dorea ca Italia să obțină o influență mai mare în Balcani, suvena a aranjat întâlnirea dintre Victor Emmanuel al III-lea și prințesa Elena, iar în aprilie 1895, tânăra a fost invitată la Expoziția Internațională de Artă de la Veneția, eveniment în timpul căruia a fost prezentată regelui și reginei Italiei și prințului Victor Emanuel.
După o altă întâlnire în Rusia, cu ocazia încoronării țarului Nicolae al II-lea, principele a cerut-o oficial de soție tatălui ei, Nicolae I. Pe 18 august 1896 Elena a Muntenegrului și prințul s-au logodit în timpul unei vizite a tânărului la Cetinje, plecând apoi amândoi spre Italia. Pe 21 octombrie 1896, au ajuns la Bari, unde, la bazilica Sf. Nicola, tânăra s-a convertit la credința catolică, deși tatăl ei ar fi preferat ca renunțarea la ortodoxie să aibă loc după mariaj. Mama prințesei a fost atât de tulburată pentru că Elena și-a schimbat religia, încât a refuzat să vină la ceremonia de nuntă care a avut loc la Roma. Ca o curiozitate, diferența de înălțime dintre cei doi soți era de aproape 30 de centimetri, Elena având o înălțime de 1,80 metri, în timp ce Victor Emanuel măsura doar 1,53 metri.
Pe 29 iulie 1900, după asasinarea tatălui său, Victor Emmanuel a urcat pe tronul Italiei, iar Elena a Muntenegrului a primit toate titlurile soțului, devenind regină a Italiei și, după apariția Imperiului Colonial Italian, regină a Albaniei și împărăteasă a Etiopiei.
Suverana a fost descrisă ca o femeie demnă, dar naturală și simplă și și-a păstrat stilul de viață pe care îl avusese în Cetinje. Nu participa la prea multe evenimente sociale sau la baluri și petreceri, asumându-și doar îndatoririlor publice regale de reprezentare și preferând să trăiască o viață de familie liniștită, având grijă ca cei cinci copii ai ei să nu se considere superiori celor de vârsta lor doar datorită titlurilor pe care le aveau. Cuplul a avut cinci copii, patru fete și un băiat: Yolanda Margherita, Mafalda Maria, prințul Umberto Nicola, Giovanna Elisabeta și Maria Francesca. În 1911, regina Elena a fost descrisă astfel: “Nicio regină din Europa zilelor noastre, cu excepția țarinei și a reginei Victoria Eugenie a Spaniei, nu pare mai maiestuoasă decât Elena. Este impunătoare și înaltă, părul ei este la fel de negru ca o pădure în miezul nopții, iar ochii ei sunt la fel de luminoși ca niște cărbunii încinși. Pielea ei este măslinie, iar mâinile sunt ferme și puternice și impresia pe care o dă este că are o forță fizică neobișnuită”.
Pe 28 decembrie 1908, orașul Messina a fost lovit de un cutremur dezastruos, iar regina Elena a fost clipă de clipă alături de salvatori. A plecat imediat spre locul dezastrului, a hotărât ca răniții să fie duși pe un vapor-spital și a ajutat chiar ea la îngrijirea lor, alături de asistentele medicale. În plus, a organizat o strângere de fonduri pentru victimele cutremurului, iar acest lucru i-a sporit popularitatea în țară.
Suverana a fost primul inspector al asistentelor voluntare pentru Crucea Roșie Italiană din 1911 până în 1921, a studiat medicina, a finanțat instituții de îngrijire pentru persoanele bolnave de encefalită, tuberculoză, pentru veteranii de război și pentru mamele sărace, fiind profund implicată în susținerea eforturilor de cercetare asupra poliomielitei, bolii Parkinson și cancerului.
În timpul Primului Război Mondial, a lucrat ca asistentă medicală și, cu ajutorul reginei-mamă Margherita, a transformat Palatul Quirinal și Vila Margherita în spitale, acestea funcționând din iulie 1915 până în 1919.
Pentru a strânge fonduri, suverana a inventat “fotografia cu autograf”, care a fost vândută prin birourile de caritate, iar la încheierea conflagrației a propus ca bijuteriile coroanei să fie vândute pentru a fi plătite datoriile de război.
În 1920, regina Elena a fondat fundația Elena di Savoia, care oferea burse pentru copiii orfani ai foștilor lucrători feroviari sau ai soldaților și a propus ca fiecare femeie din Italia să-și doneze măcar o parte din bijuterii pentru copiii ai căror tați muriseră în război, începând munca de convingere prin a-și dona o parte importantă din propriile ei bijuterii.
Pe 15 aprilie 1937, Papa Pius al XI-lea i-a dăruit Trandafirul de Aur, cea mai importantă onoare acordată unei doamne catolice, iar în 1939, la trei luni după invazia germană a Poloniei, Elena a trimis o scrisoare celor șase regine europene din țările încă neutre (regina Alexandrine a Danemarcei, regina Wilhelmina a Olandei, Marea Ducesă Charlotte de Luxemburg, regina Elisabeta a Belgiei, regina Giovanna a Bulgariei și regina-mamă Maria a Iugoslaviei), pentru a încerca să le convingă să-și unească eforturile pentru a evita marea tragedie care urma să devină al Doilea Război Mondial.
Suverana și-a influențat soțul să facă lobby pe lângă premierul Benito Mussolini pentru crearea Regatului independent Muntenegru în 1941, iar doi ani mai târziu a obținut eliberarea dintr-o închisoare germană a nepotului ei, Prințul Mihai de Muntenegru, și a soției acestuia, Geneviève, care fuseseră închiși după ce tânărul refuzase să devină rege al Muntenegrului sub protecția Italiei. Regele a părăsit Roma pe 9 septembrie și a fugit la Brindisi, iar Elena și-a urmat soțul în exil. Pe 23 septembrie, fiica lor, Mafalda, a fost arestată de naziști și trimisă în lagărul de concentrare Buchenwald, unde a murit în 1944. Pe 9 mai 1946, Victor Emanuel al III-lea a abdicat în favoarea fiului lor, Umberto, iar în iunie poporul a decis prin referendum proclamarea republicii italiene. Domnia Casei de Savoia s-a încheiat oficial pe 12 iunie 1946, iar regina Elena și Victor Emanuel al III-lea au plecat în Egipt, unde au fost primiți cu mari onoruri de regele Farouk.
Victor Emanuel al III-lea a murit un an mai târziu din cauza unei congestii pulmonare, apoi regina exilată s-a mutat în Franța. Aici, la Montpellier, a fost diagnosticată cu o formă severă de cancer, a fost operată, dar a murit în timpul intervenției chirurgicale, pe 28 noiembrie 1952, la vârsta de 79 de ani.
La 65 de ani după moarte, pe 15 decembrie 2017, rămășițele ei au fost repatriate, fiind depuse în sanctuarul din Vicoforte, lângă Torino, alături de sicriul regelui Victor Emanuel, care a fost adus din Egipt.
În 2001, cu ocazia festivităților de comemorare a 50 de ani de la moartea reginei Elena, episcopul de Montpellier a deschis procesul de beatificare a bunei suverane.
