HomeVizionariiScriitoriFanny Rebreanu: “Cu soțul meu”, cartea dedicată romancierului

Fanny Rebreanu: “Cu soțul meu”, cartea dedicată romancierului

Fanny Rebreanu
DS TW

Ștefana (Fanny) Rebreanu s-a născut pe 27 decembrie 1888 la Pitești și a devenit soția lui Liviu Rebreanu în mai 1912.

“Fiindcă era înalt, blond, rezervat, noi îi spuneam Neamţu’, nume pe care mi se pare că i-l dăduse Emil Gârleanu. La Teatrul Naţional din Craiova, a cunoscut-o pe actriţa fruntaşă a acelui teatru, Fanny Rădulescu, cu care s-a căsătorit, şi care i-a arătat o dragoste şi un devotament neobişnuit, purtându-i şi azi memoria, scriind despre el, fiind prezentă la toate manifestările întru pomenirea lui Liviu al ei”, povestea Victor Eftimiu despre întâlnirea dintre romancier și soția sa.

Doamna Rebreanu avea o fiică, Puia Florica, devenită mai târziu crainică a Radiodifuziunii, dintr-o relație precedentă. Fetița a fost înfiată de scriitor chiar la momentul căsătoriei, iar familia Rebreanu a devenit, în perioada interbelică, una dintre cele mai stimate din București. Fanny Rebreanu a renunțat la scenă în anii ‘20 și i-a fost alături romancierului clipă de clipă.

“Pe 15 martie 1976 s-a stins din viaţă, nonagenară, Fanny Rebreanu, soţia lui Liviu Rebreanu, cea căreia îi este dedicat romanul “Ion”. Absolventă a Conservatorului acum şapte decenii, Fanny Rebreanu a fost actriţă mai întâi la Naţionalul din Bucureşti, apoi la Craiova.

Revenită in Capitală, avea să joace în continuare pe scena Teatrului Naţional în mai multe piese, deţinând rolurile principale în multe dintre lucrările dramatice ale lui Rebreanu. A făcut parte din trupa formată de actorii rămaşi sub ocupaţie, în timpul Primului Război Mondial, sub conducerea lui Aristide Demetriade; recompunerea unui Teatru Naţional românesc, pe o altă scenă, în timp ce clădirea tradiţională a Teatrului fusese preluată de trupele ocupanţilor, a fost un act de conştiinţă şi acţiune naţională. (…) Colaboratoare energică şi devotată a lui Liviu Rebreanu în acţiuni cum a fost administrarea revistei Mişcarea literară (1924 – 1926), în organizarea gospodăriei de la Valea Mare, unde scriitorul avea să scrie “Răscoala”, Fanny Rebreanu a fost adesea întâia cititoare a manuscriselor romancierului, pe care le-a păstrat şi apărat cu sfinţenie după sfârşitul lui neaşteptat, cu deosebire cele cinci caiete ale Jurnalului. Ei îi sunt adresate peste cinci sute de scrisori ale lui Liviu Rebreanu, în majoritate inedite.

Fanny Rebreanu

În 1968, doamna Rebreanu a tipărit un volum de evocări numit “Cu soţul meu”, plin de fapte biografice inedite, care, alături de cartea “Zilele care au plecat” scrisă de Puia-Florica Rebreanu, fiica scriitorului, alături de Jurnalul şi corespondenţa intimă a lui Rebreanu, reprezintă un patrimoniu biografic unic de familie”, nota presa de la București în martie 1976, la moartea văduvei lui Liviu Rebreanu.

Despre volumul “Cu soțul meu”, Perpessicius scria: “E cu mult mai mult decât o simplă biografie. De la întâiul capitol al primei întâlniri, candidă şi sfioasă, şi până la ultimul, al lungii şi inexorabilei pierderi, de o atât de discretă şi sublimă fermitate în faţa destinului, firul ce leagă o întâmplare de alta, fie ea bucurie sau triumf, restrişte sau înverşunare a soartei, e la fel de suplu şi de trainic, la fel de mătăsos şi de tenace, pentru că e tors dintr-un inepuizabil caier de iubire şi de devotament. De aici, poate, din acest continuu fluid al dragostei şi al devoţiunii, în aceeaşi măsură pentru om şi pentru operă, la ale cărei grele munci ale facerii şi la ale cărui lungi veghi de noapte a asistat, şi acel puls de viaţă ce se simte bătând în fiecare din paginile confesiunii.

Fanny Rebreanu

„Te iubesc pentru că te iubesc şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea”, „Îţi mulţumesc din suflet pentru că te iubesc”. Acesta e cântecul iubirii, sunt rânduri din întâia epistolă cu care Liviu Rebreanu îşi începe romanul căsniciei, text pe care autoarea îl reproduce în întregime. „Cine-ar fi zis, Fanny dragă, că în loc să te rezemi tu pe umerii mei, atât de puternici, am să mă sprijin eu pe umerii tăi delicaţi!”, îi spune soţiei, într-unul din momentele amăgitoarei convalescenţe din vara anului 1944, şi între aceste două oglinzi paralele, între aceste două imagini, deopotrivă de statuare, a tânărului ce abia-şi începe cariera de scriitor şi a scriitorului, un sexagenar albit la masa de scris, cu puterile sfârşite, dar încă meditând proiecte pe care le-ar fi dus la bun sfârşit, dar („Îmi pare că tot eu sunt chemat să scriu despre epoca aceasta…” e o mărturie din aceeași vreme), se deapănă o existenţă dintre cele mai agitate, mai energice şi mai creatoare, din care Liviu Rebreanu a numit un episod numai, acela al ocupaţiei germane din timpul Primului Război Mondial, “Calvarul”, dar şi-ar fi putut astfel intitula întreaga existenţă, atât de multe, de trudnice, de crâncene, au fost patimile marilor şi micilor sale creaţii literare.

„Nu mai am nici o dorinţă. Ce grea e viaţa, Fanny dragă, dar ce greu se sfârşeşte” sunt printre ultimele cuvinte rostite, în noaptea agoniei. Ele împlinesc însă, cum nu se poate mai plastic, portretul aceluia care, în noaptea de 27 noiembrie 1935, când împlinea cincizeci de ani, destăinuie, în cuibul de la Valea Mare, adevăruri însângerate, ca următoarele, ale biografiei sale: „Cât am luptat! Cât am suferit în această viaţă! Am reuşit, evident, dar cu câte cumplite sforţări! Nu am avut de nicăieri nici un sprijin, nici moral, nici material. Singur am realizat totul. Singur. Talentul, puterea mea de muncă și sănătatea mea robustă m-au ajutat să fac totul…”

“Cu soțul meu…” ilustrează toate aceste puncte de foc ale biografiei lui Liviu Rebreanu, căci impresionanta confesiune, pe lângă atmosfera unui cămin fericit sau împrejurările şi emoţiile atâtor adversităţi ale vieţii aduce şi un foarte valoros material documentar, fie că e vorba de reproducerea unor texte inedite, scrisori sau file de jurnal, fie că e vorba de evocarea locurilor pe unde a copilărit romancierul („Murmurul neîntrerupt al Someşului, care străbate tocmai prin inima satului, aci mânios, aci liniştindu-se, aci…; râul acesta legendar este însuşi simbolul nemuritor al operei zidite de talentul lui Liviu Rebreanu”), fie că e vorba de reconstituirea marilor peripeţii ale primei ocupaţii germane, când scriitorul evadează şi răzbate, cu ajutorul câtorva prieteni, în Iaşii pribegiilor, unde-l aştepta, dar resemnarea lui eroică învinge, inamiciţia confraţilor. (…)

Fanny Rebreanu

Din tot acest material documentar şi emotiv, atât de util oricărui biograf şi exeget al operei lui Rebreanu, pentru al cărui inventar şi comentariu s-ar cere timp, îmi aleg doar trei titluri la care mi-ar fi plăcut să zăbovesc, dar trebuie să mă resemnez numai a le semnala. În timpul iernii Primului Război Mondial, când scriitorul trudea noapte de noapte la “Ion” şi se desmorţea cu focul scaunelor sacrificate, îi ţinea de urât la masa de scris pisicuţa Kiciken, pe care, pare-se, a transmis-o unui ciclu de poeme de dragoste al lui Camil Petrescu. Salvatorul şi găzduitorul lui Rebreanu după evadarea din timpul ocupaţiei şi înainte de a se putea refugia la Iaşi a fost pictorul Jean Al. Steriade, atunci director al Muzeului Kalinderu, şi omagiul pe care Fanny Liviu Rebreanu îl aduce acestui mare artist şi mare amic al scriitorului ni-l readuce în memorie şi ne consolează.

Al treilea titlu e portretul, şi veridic, şi nuanţat, desenat cu mână de maestru, pe care autoarea confesiunii îl schiţează soţului ei, când acesta împlineşte, în 1935, cincizeci de ani și regretul nostru e că nu-l putem reproduce în întregime: „Părul blond, spre castaniu deschis, luase acum culoarea argintului.

Aceeași pieptănătură cu cărare la stânga. Fruntea tot senină, frumoasă, inteligentă. Ochii de un albastru deschis în lumina mare păreau, în umbră, albaştrii viorii. Privirea devenise mai scrutătoare, zâmbetul cel luminos de la douăzeci şi cinci era dublat de seriozitate şi îngândurare. Faţa ovală, cu trăsături nordice, avea acum o paloare mai accentuată. Întreaga sa înfăţişare era impozantă fără să aibă nimic semeț. Vocea îi era caldă, bine timbrată. Vorbea plăcut, liniştit, fără gesturi. Când mergea, se observa cu uşurinţă pasul sigur din tinereţe. Îmbrăcămintea, niciodată exagerată, era îngrijită, sobră şi dădea impunătoarei lui staturi o eleganţă naturală. Întreaga sa ţinută păstra ceva distins. Era totdeauna bun, blând. Nu purta nici un fel de mânie nimănui. Avea multă răbdare. Nu vorbea pe nimeni de rău. Liviu Rebreanu, atât de profund în meditaţiile sale, avea o neaşteptată simplitate în conversaţie. Evita întrebuinţarea cuvintelor pompoase și ridicole. Nu-i plăcea să i se vorbească despre el. Avea o timiditate înnăscută. Făcea abstracţie de meritele sale, de reputaţia sa literară. Indiferent cu cine ar fi convorbit, ştia — calitate rară — să asculte cu aceeaşi atenţie şi bunăvoinţă pe toată lumea. Iubea copiii, florile, animalele, etc., etc., etc”.

Într-adevăr, aşa era Liviu Rebreanu şi portretul face bine că-l gravează cu toate atributele lui de adevărat, aşa cum l-am cunoscut cu toţii: majestuos, calm, uman, săritor, de-o bunătate infinită, de-o modestie incomparabilă, de o mare putere de muncă şi închinat cu totul atât scrisului său, cât şi intereselor de breaslă, şi aşa cum generaţiile câte vor mai veni şi-l vor rememora în continuu, din opera sa, ca şi din mărturiile celor ce l-au apropiat”.

*** Perpessicius, revista Steaua, 1964

Fanny Rebreanu

Surse:

Dimineața, 1931

Rampa 1923, 1933

Gazeta literară, 1965

România literară 1970, 1994

DS TW
No comments

leave a comment