“La 4 kilometri depărtare spre sud de Gura Humorului, la capătul micului sat Voroneț, se înalţă, în mijlocul unui cadru încântător de dealuri şi de păduri, giuvaerul Bucovinei: bisericuța Sf. Gheorghe.
Sunt puţine monumente moldoveneşti atât de interesante ca acest sfânt locaş: amintirile istorice ce se leagă de el, legendele care-i înconjoară întemeierea, valoarea şi vechimea unora din picturile sale, farmecul şi interesul cu totul deosebit al împodobirii din afară, toate se unesc spre a atrage asupra-i atenţia specială atât a artistului, cât şi a istoricului.
Biserica actuală a fost c1ădită în două rânduri: altarul, naosul şi pronaosul au fost zidite în anul 1488 de Ştefan cel Mare, iar tinda s-a adăugat înspre anul 1547 de Mitropolitul Grigorie Roşca, acelaşi care a dispus zugrăveala tuturor pereţilor exteriori ai edificiului. Dar originea mănăstirii însăşi datează dintr-un trecut mai îndepărtat. Inscripţia săpată deasupra intrării pronaosului spune lămurit că Voievodul Ştefan a zidit acest hram în mănăstirea Voroneț (v monasteri ot Voronec) şi, într-adevăr, chiar în anul 1471 întâlnim numele egumenului Misail. E foarte probabil ca mănăstirea veche să fi fost zidită destul de simplu, cu chilii şi cu o biserică de lemn.
Legenda şi-a însuşit întemeierea Voroneţului, ca şi pe aceea a mănăstirii Putna. După înfrângerea de la Războieni (26 iulie 1470), Ştefan cel Mare ar fi fugit până la Neamţ, unde mama sa i-ar fi interzis intrarea în cetate cât timp nu se va intoarce învingător (să observăm în treacăt că autenticitatea acestui episod, care face subiectul unei poezii celebre a lui Bolintineanu, nu pare deloc demonstrată şi că tot ce ştim despre metodele de război ale lui Ştefan cel Mare ne dă dreptul să fim neîncrezători în această privinţă).
Chinuit de griji, s-ar fi îndreptat Vodă spre Voroneț, unde trăia, într-o peşteră din împrejurimi, sihastrul Daniil pe care, după alte legende, Ştefan l-ar fi cunoscut din copilărie. Daniil era unul dintre pustnicii aceia pe care i-a cunoscut România din secolul al XV-lea, şi care, bucurăndu-se încă pe când erau în viaţă, de un mare renume de sfințenie, erau adesea consultaţi în prilejuri deosebite de către boieri şi chiar de voievozi.
Pe Daniil îl găsi Ştefan rugându-se in peştera sa. Acesta, fără a se mişca, îi spuse: “Lasă-mă să-mi sfârşesc rugăciunea”. Prinţul aşteptă afară, evlavia sa fiind mai mare decât nerăbdarea. Sihastrul, ieşind în sfârşit, îl întrebă ce doreşte.
– …M-au invins Turcii, fu răspunsul. Mi-au distrus oastea. Mai este chip să mă bat? Pot să sper să-l stârpesc pe năvălitor?
– Taci şi ascultă, spuse Daniil. N-auzi nimic?
– Nimic altceva decât vaietuI vântului.
– Pune-ţi piciorul tău pe al meu.
– Ce sunete melodioase îmi este dat s-aud deodată!
– Acestea sunt cântecele îngerilor, răspunse sihastrul. Dumnezeu ţi-a dăruit un semn. Făgăduieşte că vei zidi aci o biserică Sfântului Gheorghe şi vei avea izbândă.
Ştefan urmă sfatul şi puţin după aceea gonea pe turci cu sula în coaste până la Dunăre.
Mai multe fundaţii ale lui Ştefan cel Mare plutesc într-o asemenea atmosferă supranaturală. Imaginaţiei populare îi place ca intervenția lui Dumnezeu să fie astfel amestecată cu marile amintiri ale trecutului. Dar nu se înşală cu privire la persoane, Ştefan cel Bun şi Sfânt trăia într-o atmosferă de pietate care nu se asemăna decât cu vitejia sa şi cu simţul său politic.
Bisericile sale menţin aproape toate memoria unei izbânzi sau unui eveniment de seamă. Și, la rândul său, protecţia divină nu i-a lipsit. Sf. Dimitrie, ca şi Sf. Procopie se luptă călări pe nişte armăsari albi, alături de ostaşii lui Ştefan la bătălia din Râmnic; şi, cu drept cuvânt, se vede pe fresca ctitorilor de la Voroneţ Sf. Gheorghe înconjurând cu un gest familiar umerii Voievodului cu cereasca sa mână ca să-l prezinte lui Hristos. Cel mai mare războinic al Moldovei parcă a făcut zapis cu Cerul şi îi închină toate faptele prin care şi-a mântuit ţara.
Aşadar, biserica din Voroneţ s-a ridicat, după inscripţie, în anul 1488, de la 25 mai la 14 septembrie. Cu ce intenţie nu ştim în mod precis, însă faptul că a fost consacrată Sfântului Gheorghe, împărţitor al victoriilor, pare a-i da o însemnătate războinică şi a confirma într-o măsură anumită tradiţiile legendei. Cu toate acestea, Voronețul nu comemorează tocmai lupta de la Războieni, ci mănăstirea zidită în acest loc din urmă în anul 1496 şi închinatâ Sfântului Mihai este aceea care păstrează amintirea eroilor căzuţi cu douăzeci de ani mai înainte pentru apărarea neatârnării.
Biserica din Voroneț este una din cele mai vechi din Moldova, monumentele de la începutul secolului al XV-lea fiind aproape toate fie distruse, fie refăcute. Nu supravieţuesc, din bisericile anterioare, decât patru, şi anume aceea din Rădăuţi, care este o basilică apuseană, zidită ori remaniată de Alexandru cel Bun; aceea din Lujeni, a cărei dată n-o cunoaştem (circa 1470) şi care consistă, de altfel, numai din două săli boltite “en berceau”; în fine, acelea din Pătrăuți şi din Bădăuţi, mai vechi numai cu un an ca Voroneț (1487), cele dintâi care sunt în stilul acesteia din urmă şi chiar, propriu zis, în “stilul moldovenesc”.
Voroneț, Pătrăuţi, Bădăuți şi Sf. Ilie de lângă Suceava alcătuiesc un grup, primul în evoluţia arhitecturii moldoveneşti, ale cărui principii vor fi amplificate şi dezvoltate în anii următori până a se transforma în biserica-tip din Neamţ (1497), din care se trage tipul secolului al XVI-lea.
Caracteristicile acestui grup sunt planul-triconcă (o absidă la altar, două laterale la naos), divizia în altar, naos şi pronaos, clădirea “moldovenească” a cupolei, ornamentaţia din afară printr-un sistem de nişe și de firide de cărămidă, înfăţişarea gotică ori “Renaissance” a uşilor şi ferestrelor. (…)
Rara frumusețe a Voroneţului este zugrăveala. În primul rând, această biserică este preţioasă fiindcă şi altarul, şi naosul sunt împodobite cu picturi care datează, după toate aparenţele, chiar de la Ştefan cel Mare. Cupola arată un chip grav şi frumos de Pantocrator înconjurat de raze şi dedesubtul lui, în pereţii turlei, se înşiră îngeri, profeţi şi apostoli. Evangheliştii se văd pe micile pendentive, iar pe cele mari – scene din viaţa Premergătorului.
Bolta altarului e ornată cu o Maica Domnului între patru îngeri, foarte afumată; mai jos, sub o friză de serafimi, se află la stânga ferestrei Împărţirea Pâinii şi Cina cea de Taină; la dreapta, Împărţirea Vinului şi Spălarea Picioarelor. Poate nu este fără interes să relevăm asemănarea destul de mare ce leagă Cina din Voroneț cu aceea din Rădăuţi. Fereastra e ornată cu Slăvirea Mielului (Pruncul în Potir asistat de doi îngeri). Registrul de jos cuprinde chipurile a 19 episcopi şi diaconi, în general remarcabil de frumoase.
Zugrăveala naosului de la Voroneț este unică in Moldova. Pe când în toate bisericile din secolul al XVI-lea (Moldovița, Humor, Suceava, Popăuți, Hârlău, etc.) se desfăşoară ca o friză neîntreruptă întreaga poveste a Patimilor lui Hristos, de la Grădina Măslinilor la Plângerea lângă Mormânt, aici nu există decât un număr redus de scene, fără legătură cronologică între ele şi alese parcă pentru valoarea lor teologică sau sufletească.
Iată cele mai de seamă pictate pe registrul din mijloc: pe sânul sudic – Batjocorirea lui Hristos, la stânga şi la dreapta – Hristos adăpat cu fiere şi răstignit pe Cruce, pe urmă – Drumul spre Golgota; pe zidul apusean – Moartea lui Hristos, în patru scene (Urcarea pe Cruce, Răstignirea, Luarea de pe Cruce, Punerea în Mormânt); pe sânul nordic – Anastasis (Coborarea lui Hristos la Iad) şi Tăgăduirea lui Petre.
Evident că se observă, în această succesiune de la Voroneț, o oarecare aşezare cronologică, însă artistul nu-i rămâne credincios: Batjocorirea este precedată de Adormirea Maicii Domnului. Tăgăduirea vine între Anastasis şi Coborârea Sf. Duh; şi concele arată o împărțire încă mai ciudată a subiectelor: conca sudică reprezintă Schimbarea la Faţă şi Rugăciunea de peste fire, partea superioară a zidului apusean – Înălţarea la Cer între o Intrare a Maicii Domnului în Biserică şi o Întâmpinare a Domnului. În fine, conca nordică, Intrarea Domnului în Ierusalim şi Învierea lui Lazăr. S-ar părea că s-a ţinut ca să fie puse în valoare mai ales puterea pământească şi cerească a lui Hristos (Floriile, Schimbarea la Faţă, Lazăr, Anastasis, Înălţarea, Coborârea Duhului), precum şi contrastul între mărimea durerilor îndurate de Domnul pentru omenire (Batjocorirea, Fierea, Răstignirea) şi slăbiciunea acesteia (Tăgăduire).
Se deosebesc mult de acestea concepțiile care vor fi traduse în arta secolului următor: Patimile vor fi povestite pe larg şi concele vor fi consacrate regulat unui mare subiect, în general Răstignirii şi Coborârii Sf. Duh sau, începând cu secolul al XVII-lea, Naşterii lui Hristos.
Partea de jos este consacrată sfinţilor războinici; pe peretele de vest, la stânga uşii, în locul obişnuit al frescei votive, zugravul a reprezentat pe ctitor, Ştefan cel Mare, închinându-şi biserica lui Hristos, lângă care el este dus de Sf. Gheorghe.
Pronaosul, cu mult mai recent (din anul 1550 după inscripţie) este unul din cei mai plăcute din Bucovina şi, la rându-i, unic în genul său din punct de vedere iconografic. O frumoasă Maica Domnului a Blachernilor împlineşte cupola înconjurată de un curcubeu susţinut de grațioşi îngeri zburători şi nu este una din cele mai neînsemnate atracții ale acestei zugrăveli contrastul între acest vechi tip bizantin al figurii centrale şi mişcările italieneşti ale îngerilor.
Partea superioară a pereţilor e consacrată Vieţii Sf. Gheorghe cu două rânduri de scene. Dedesubt se întinde o drăgălaşă decoraţie compusă din 46 de medalioane, dintre care fiecare cuprinde o icoană a unui sfânt, luându-se aproape după ordinea calendarului. Partea de jos, în fine, este acoperită de chipuri de pustnici şi de mucenici.
Se va observa că această zugrăveală e raportată de inscripţie la Mitropolitul Teofan în anul 1550, iar cea a tindei şi a pereţilor din afară ar fi fost, după o altă inscripţie, executată în anul 1547, adică puţin înainte, din porunca succesorului lui Teofan, adică de Mitropolitul Grigorie. Se iveşte aici o problemă nelămurită; ar trebui poate să admitem că s-a isprăvit după moartea lui Teofan o lucrare pe care el o comandase încă din viață sau pe care el a dispus-o prin testament.
Pronaosul de la Voroneț cuprinde patru morminte, frumos împodobite cu flori de piatră; la stânga, mormintele unui Florea şi al marelui Vornic Grigorcea
(decedat în 1571), la dreapta cel al vestitului sihastru Daniil şi al hatmanului Barnovski (decedat în 1567).
Tinda în intregime e acoperită cu Menologiul, adică Calendarul. 365 de despărțituri, corespunzând la atâtea zile, ilustrează cu multă vervă povestea morţii mucenicului din fiecare zi, în afară de cazul când acesta este înfăţişat numai în picioare. Tinda cuprinde două morminte: cel al Mitropolitului Grigorie Roşca (decedat în 1571) şi al unui fecior de pârcălab de Hotin, îngropat în anul 1582.
În ce priveşte pictura din afară, la Voroneț aceasta nu e cea mai bine păstrată din Bucovina, este însă aceea care prezintă incontestabil tonalitatea cea mai plăcută. Biserica, punându-te la o mică depărtare, pare a fi de o culoare albastră minunată, care evocă indigoul celor mai frumoase zile ale verii şi, într-adevăr, tocmai pe acest fond colorat ca cerul se detaşează toată zugrăveala.
Cele trei abside arată tabloul obişnuit în Bucovina al “Bisericii triumfătoare”, bisericii din cer în şase registre: sus – îngerii împrejurul lui Dumnezeu, care şade în mijlocul absidei centrale, apoi un şir de serafimi (în micile firide), apoi Profetii cu Maica Domnului, Apostolii cu Hristos (Pruncul în Potir), apoi Episcopii şi Pustnicii; în fine, Mucenicii în frunte cu Sf. Gheorghe. Spre stânga, pe peretele sudic, se întinde giganticul Pom al lui Iesei, cu tonalitățile moderate ale unui vechi covor persan şi înfăţişând, în partea din mijloc, pe Străbunii lui Isus, pe trunchiul pomului care iese din Iesei culcat: David, Solomon, Roboam, Osias, Manasse, Iechonias, Maria şi Isus; la dreapta şi la stânga, cele 12 seminţii (de jos până sus: Simeon şi Ruben, Levi şi Iuda, Isachar şi Zabulon, Dan şi Gad, Aser şi Neftali, Iosif şi Veniamin).
În sfârşit, peste toate ramurile, patriarhi, profeţi şi scene din Vechiul şi Noul Testament. Să se observe la dreapta şi la stânga acestui tablou filozofii elini care după tradiție au prevăzut pe Hristos, mai cu seamă Thucydides, Socrates, Pytagora, Sibylla, Platon şi Aristotel. La stânga, zidul tindei reprezintă sus Viața Sf. Nicolae, mai jos pe aceea a Sf. Ioan cel Nou de la Suceava; o frumoasă Deisis (Isus între Maica Domnului şi Ion Premergătorul) ornează capul uşii şi spre stânga, pe contrafort, lângă Sf. Gheorghe ucigând zmeul, se văd unul lângă altul Daniil Sihastrul şi Mitropolitul Grigorie, care au luat parte la fundația bisericii, după cum am arătat mai sus.
Peretele de la miazănoapte, foarte stricat, arată, sub Facerea Lumii, urme ale Imnului Acatist al Maicii Domnului şi ale Vieţii Sf. Anton. Contrafortul nord-vest e acoperit cu tema folcloristică a celor 24 Vămi ale Văzduhului; avem aici singura biserică unde această reprezentare s-a păstrat în întregime. În fine, zidul apusean e consacrat celei mai impozante Judecăți din urmă din toată România, cu culori minunat de proaspete şi de o compozitie măreață.
Sus de tot îl vedem pe Dumnezeu prezidând la rularea Cerului (semn că timpul se desfiinţează) și, dedesuptul lui, Isus pe tron, rugat de Maria şi de Ioan Botezătorul. În mijlocul Areopagului Apostolilor şi din ale cărui picioare curge râul de foc care răpeşte pe afurisiţi înspre Iad.
Mai jos, Hetimasia (cu Adam şi cu Eva, şi Credincioşii conduşi de Sf. Pavel şi Necredincioşii dojeniţi de Moisil), apoi Cântăritul faptelor cu lupta dusă de Draci împotriva Îngerilor; în sfârşit, la stânga, Raiul, la dreapta, Iadul. Într-un colț, Învierea Morţilor (din pământ şi din mare), la mijloc – tema cunoscută a Morţii Credinciosului şi a Morţii Păcătosului.
Această scurtă descriere a Mănăstirii Voroneț lasă la o parte multe frumuseţi asupra cărora am fi bucuroşi să ne oprim. Ar trebui să stăruim asupra frumuseţii culorilor, care au rezistat de aproape patru secole la vijeliile asprei clime a Bucovinei; asupra armoniei întregii zugrăveli, mulțumită întrebuinţării unor culori fundamentale luminate de sclipirea aurită a nimbilor; asupra vigoarei desenului; asupra fericitelor proporţii ale arhitecturii, cu toată linia neplăcută a acoperişului de azi.
Dar trebuie să ne mărginim. Dacă însă aceste puţine observaţii despre Voroneț vor ajunge să câştige câţiva prieteni mai mult celui mai graţios monument care păstrează amintirea Marelui Ştefan, ne vom inchipui că rândurile noastre n-au fost cu totul lipsite de folos…”
*** Paul Henry, secretar general al misiunii franceze și al Institutului Francez de Înalte Studii din România. Studiul “Voroneț” a fost preluat din revista “Boabe de grâu”, ianuarie 1931
Galerie foto
Născut în martie 1897 la Reims, fiu al profesorilor Emile și Emma Henry, autorul rândurilor de mai sus a fost martor, ca adolescent, al cumplitelor bombardamente ce au nimicit o parte din orașul natal și au deteriorat celebra catedrală, mândrie a arhitecturii gotice din secolul al XIII-lea. După cursurile urmate la Sorbona, a cerut să fie trimis în 1921 ca lector de limba franceză în România, unde, de altfel, avea unele rude. Familia sa dinspre mamă, Laurent, avusese mai întâi la Câmpulung-Muscel, apoi la București, trei generații de profesori. Bunicul lui, Thiébault Laurent, deschisese încă din 1888 un institut de educație umanistă în țara noastră.
Paul Henry a activat, începând din 1920, timp de unsprezece ani în România și încă trei la Cernăuți, iar în 1933 s-a căsătorit cu românca Hélène Schenghiersky. A funcționat ca lector și profesor-agregat, începând din 1924, la Universitatea din București, împreună cu profesorul Charles Drouhet, titularul catedrei de limba și literatura franceză la București.
Henry a publicat mai multe manuale și lucrări, dar marea sa contribuție o reprezintă studiile care demonstrează originalitatea, specificul și măiestria frescelor din Nordul Moldovei și mai cu seamă a celor de la Voroneț. Congresul internațional de bizantinologie din 1924, organizat de Nicolae Iorga, la care au participat savanți străini și români, a intensificat mișcarea de cercetare științifică și de valorificare a arhitecturii și picturii murale din Nordul Moldovei. Printre cei care au participat la eveniment și au studiat picturile murale de la monumentele din Nordul Moldovei s-au aflat Paul Henry și I. D. Ștefănescu, ambii publicând la Paris ample lucrări de sinteză.
Paul Henry a murit pe 14 februarie 1967 la Paris, la vârsta de 70 de ani.
Fotografii preluate din revistele:
Boabe de grâu, 1931
Arhitectura, 1952, 1954, 1956