HomeVizionariiScriitoriCea mai grea cumpănă din viața lui Panait Istrati

Cea mai grea cumpănă din viața lui Panait Istrati

DS TW

“Din Octombrie 1920 până în Ianuarie 1921, trece prin zile grele. Caută zadarnic un adăpost și o bucată de pâine, fiind gata să facă orice. Noaptea, se introduce pe furiș într-o vilă nelocuită de pe bulevardul Cimiez și doarme în bucătărie, pe ciment, cu bocceaua sub cap. Un om de suflet, fabricantul de țigări Monnier, îi dă în schimbul unei jumătăți de zi de lucru, un pat și o mâncare caldă… De Paști 1921, L’Humanité publică o nuvelă a sa, “Nicolaï Tziganou”, semnată P. I. Delabrăila, și un articol “Pour Christian Rackovsky”, cu numele său. Dar, nici aici nu rămâne, se ceartă, și își reia vagabondajul pe Promenade des Anglais, cu aparatul fotografic în mână și umbra foamei după el…

Într-o zi, un “coleg” de pensiune, Josue Jehouda, îi vorbește despre Romain Rolland ca despre un samaritean al învinșilor. În paginile biblicului “Jean Cristophe”, Istrati se reface, aprinde făcliile unor proaspete năzuințe, își adună ultimele puteri și nădejdi pentru izbăvirea visată. Și-i scrie lui Romain Rolland drama zăpăcitei sale vieți. Scrisoarea ajunge la Villeneuve, dar la câteva ore după plecarea lui Rolland spre Paris. Se întoarce nedezlipită.

Întreg eșafodajul de speranțe i se năruie cu zgomot. Nimic din frumusețea vieții nu-l mai atrage. Dezgustat de sărăcia sufletească a oamenilor din jur, își târăște monoton zilele, pasiv, până când într-o zi, ca să nu se sufoce, își deschide beregata cu un brici, într-un parc din Nisa… Iată cum istorisește drama un martor ocular, în ziarul local “Le petit niçois”:

„Supusul român Gherasim Istrati, în vârstă de 36 ani, de meserie zugrav, domiciliat în str. Marreau 15, a încercat să se sinucidă, tăindu-și beregata cu un brici. Nenorocitul s-a prăbușit peste grilajul grădiniței ce înconjoară monumentul. Din cauza rănii teribile, a pierdut sânge din abundență, suferind îngrozitor. Trecătorii, viu impresionați de acest gest tragic, s-au strâns în jurul nenorocitului. Unul dintre ei dădu fuga la poliție, când ar fi fost mai simplu să urce sinucigașul într-o mașină și să-l ducă la spital. După o jumătate de oră, a venit poliția, care l-a transportat în grabă la spitalul St. Roche, unde-i dădu grabnice îngrijiri. Pierderea multă de sânge dă puține șanse că va scăpa cu viață. Printre hârtiile sinucigașului s-a găsit o scrisoare în care declară că se sinucide ca să scape de grijile morale și materiale”.

Ori de câte ori își aducea aminte de acest episod dramatic și culminant al vieții sale, tristețea i se așternea pe față. Mi-a spus, într-o seară: “Auzeam și simțeam totul, deși mă prăvălisem peste grilajul parcului. Când fui ridicat de jos, capul mi se dădu pe spate, din cauza rănii teribile ce-mi făcusem. Unul dintre doctori șopti: “E mort!” Aceste două cuvinte seci, categorice, mă răscoliră ca un fulger, din creștet până-n tălpi, adunând fărâma de vitalitate risipită în trupu-mi golit de sânge. Voiam să le spun că trăiesc, că nu murisem. Fălcile, pleoapele, mâinile, îmi atârnau ca înțepenite. Sufletul meu însă trăia și se zbătea vijelios. Groaza c-am să fiu îngropat de viu sau autopsiat îmi dădu chinuri năprasnice, dor năvalnic de-a trăi și o spaimă de moarte, de întunerec, vecină cu halucinația”…

Se însănătoșește cu greu. Între timp, un prieten, Fernand Després, trimite lui Romain Rolland scrisoarea lui Istrati; acesta, emoționat de cuprinsul ei și drama petrecută în parcul din Nisa, îi răspunde, se interesează de sănătatea lui, de necazurile și nădejdile lui și, încetul cu încetul, se înfiripă una din cele mai interesante prietenii literare ale secolului XX…

Cu doi ani înainte de a se sinucide, Panait Istrati primise marea lovitură a destinului: moartea mamei sale, departe de feciorul pentru care se spetise spălând murdăria străinilor. Din cauza războiului, vestea grozavă îl ajunge cu câteva luni mai târziu. O carte poștală, de-acasă, pomenea la sfârșit că “aici noi suntem cu toții bine numai că biata maică-ta a murit în Săptămâna Mare”.

Ochelarii lui Panait Istrati (foto: Casa Memorială Panait Istrati)

La auzul acestui “numai că” Panait trăiește febra nebuniei. Săptămâni întregi i se pierde urma; rătăcește bezmetic pe drumuri neumblate, în munții Elveției, fără să-și dea seama ce se petrece cu sine… Murise singurul liman al vieții sale chinuite, unde el, vagabondul hăituit, își putea dezmorți, din când în când, ciolanele rebegite și sufletul rănit…

Dar bagheta miraculoasă a uriașului de la Villeneuve avea să dea o orientare neașteptată pașilor șovăielnici ai vagabondajului însângerat.

Romain Rolland! Nobilă și ideală figură de integru slujitor pe altarul Prieteniei. Entuziast și totuși sobru dătător de speranțe: miracol asemănător resuscitării pasării Phoenix. Din cenușa îndoielilor și a suferințelor de până ieri, Panait Istrati reînvie, tumultos, revărsând cu generozitate, experiența celor patruzeci de ani de Golgotă și răstignire voluntară printre oameni.

Încă de la primele scrisori, Romain Rolland îl sfătuiește să pună mâna pe condei și să scrie.

“Se află în d-ta o vitalitate fără pereche; porți în amintirea d-tale comori ale umanității. Profită de oră care trece; aruncă pe hârtie tot ceea ce poți din acea lume care se agită în fundul sufletului d-tale. Profită, profită, câtă vreme demonul vital este în d-ta”.

Tabachera lui Panait Istrati (foto: Casa Memorială Panait Istrati)

Și Panait Istrati șovăie. Oriental, pasionat, ar vrea mai întâi să-și depene of-urile existenței, să se tăvălească și să întârzie în alinarea ce ți-o dă prietenia împărtășită; Romain Rolland este neînduplecat. Într-o zi îi scrie: “Aștept de la d-ta opera, nu lamentările”. Scurt, ca un ordin. Și Panait se supune.

Va scrie și încă, în franțuzește. Retras în subsolul cizmarului Ionescu, începe să-și reconstituie filmul miraculoasei și dureroasei sale vieți. Chira Chiralina, Moș Anghel, Haiducii, cresc pe pagini, cu înfățișare de epopee și capodoperă. Romain Rolland le citește, îi dă lecții de gramatică franceză, le apreciază:

“Unele din povestirile d-tale sunt tot așa de valoroase ca cele mai bune ale lui Gorki sau chiar ca povestirile populare ale lui Tolstoi”…

După ce scrie Chira și Moș Anghel, Panait Istrati își reia meseria de fotograf. Romain Rolland încearcă publicarea lor, întâi în Elveția, într-o “Bibliotecă mondială”. Nu reușește. Se hotărăște publicarea Chirei în revista Europe, fapt care se întâmplă la 15 August 1923. Cartea apare apoi la editura pariziană Rieder, care-i cumpără exclusivitatea întregii opere ce avea s-o scrie.

Emoționant este episodul apariției Chirei. În vremea aceea autorul ei se afla la Saint Malo, unde se lupta din răsputeri cu mizeria.

“Nu mai aveam bani cu ce cumpăra furnituri, nici cu ce pleca. Nevasta plângea. Dintr-o lucrătoare croitoreasă, cu viață regulată și demnă, o transformasem într-o zlătăriță de șapte hotare, cu hainele pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu brațele rănite de soare. În seara de 14 August, de multă amărăciune, ne-am culcat nemâncați, deși mai aveam vreo zece franci, plata odăii pe încă o noapte. Speram să fac a doua zi vreo câțiva clienți, pe malul mării și să mai lungesc agonia. Dar, în ziua următoare, douăsprezece mii de exemplare din revista Europe plecau să anunțe un nou nume în literatura franceză, în timp ce autorul Chirei Chiralina, dumnezeiește prefațat pe două pagini din fruntea revistei, se întorcea acasă doar cu cincisprezece franci în buzunar, când întreținerea noastră, a amândurora pe o zi, costa de patru ori suma asta! Acum era dezastru. Eu, învățat cu necazurile, mă mai țineam drept și scuipam soarta în obraz, ca moș Anghel. Femeia, însă, nu se mai potolea din tânguieli. Dezgustat, ies în oraș să-mi vând aparatele, când la vitrina unei librării, zăresc revista cu numele lui Rolland în frunte, urmat de al meu. Am dat patru franci și am cumpărat-o. Și, am citit prefața lui Rolland, plângând cu hohote pe meterezurile uriașe, zidite de Vauban, de unde-mi venea să mă arunc în mare, ca să nu mai existe, pentru mine, nici prefețe scrise de oameni mari, nici fotografie cu drame nebănuite și nici omenire nesimțitoare”…

Panait Istrati

Situația sa materială se ameliorează însă. Pentru povestea Chirei, apărută în Europe, editorul îi trimite patru sute douăzeci de franci, drepturi de autor. Chira intră sub tipar la Rieder. La 25 Octombrie 1924, Romain Rolland îl primește, acasă la el, pe Panait Istrati. “Am pășit în biroul său, spunea Istrati, calm, și-am dat peste un om cu privirea deschisă, cu fața luminată de un zâmbet serios și care mi-a zis, cu brațele întinse: “Iată-te, în sfârșit, Istrati. Ard de nerăbdarea să te ascult”… Vorbesc despre prietenie, despre Jean-Richard Bloch și Leon Bazalgette, care vor revedea franțuzeasca manuscriselor sale, date la tipar, își promit să se mai vadă și să-și scrie, cât mai des…

Scrisorile dintre Panait Istrati și Romain Rolland sunt capodopere ale genului. Ele, singure, ar putea alcătui un volum de istorie politică și socială, ca să nu mai vorbim de minunatele pagini unde prietenul se spovedește celuilalt prieten. Și deși spațiul acestei plachete este restrâns, vom reda câteva din rândurile lui Romain Rolland către Istrati. Iată, de pildă, scrisoarea prin care Rolland răspunde sinucigașului de la Nisa, la rândurile trimise prin Fernand Desprès, la 15 Martie 1921:

Panait Istrati

“Îți răspund nu numai pentru că suferi și scrisoarea d-tale m-a mișcat. Nu. Mai degrabă, pentru că văd strălucind prin fulgere, focul divin al Sufletului. Mă întrebi asupra viitorului omenirii? Nu sunt un profet, ci un om cu picioarele pe pământ, care nu face preziceri. Dar, iată ce cred: mai întâi, viitorul omenirii nu este predestinat. Victoria sau prăbușirea umanității nu e scrisă dinainte. Ea se face cu fiecare zi ce trece. Ea depinde de fiecare din noi, de fiecare din cei care poartă în ei ceva din scânteierea Marei Forțe. Iată deci un motiv suficient ca să nu capitulezi niciodată, atâta vreme cât viața se mai zbate în d-ta. E foarte posibil ca să eșuăm. Dar nu putem ști niciodată dacă am eșuat. Nimic nu se pierde în Univers. Oricum, cel care se simte incendiat de o credință, de un ideal, trebuie să trăiască, să se zbată, ca să fie sigur că această credință sau ideal, arde și în alte suflete… Dar asta nu-i totul: trebuie să ne obișnuim ca să vedem mai sus, mai departe, decât umanitatea. Victorie sau prăbușire, noi știm că, într-o zi, umanitatea va muri. Și ce înseamnă oare victoria de-o clipă față de măreția necuprinsă a morții? D-ta care cunoști destul gustul acesteia, d-ta care ai avut suprema durere de-a pierde ca și mine – și în același timp – (Aprilie 1919), mama, nu te poți mulțumi doar cu acea nădejde despre mai bine, proiectată în viitor. Trebuie ca să simți eternitatea, care se află în prezent, în fiece clipă a prezentului, ascunsă sub un munte de suferință și josnicie. Dar, ea se află acolo, întotdeauna. Se știe. Și adesea, lumina ei străbate afară. Conștiința acestui suflet cosmic – (care se află în d-ta; asta ți-o văd din cele ce-mi scrii) – dă o mare stăpânire gândirii.

Oricare ar fi grija luptei omenești, nu poate fi prăbușire pentru spiritul care a simțit, fie și o clipă, atingerea cu eternitatea. Nu te da în voia deznădejdii. Nu trebuie să părăsești această viață, înainte de-a epuiza încercările să realizezi în opere, ce vor supraviețui visurilor, viețile dispărute, însăși pasiunile al căror lăcaș ai fost chiar d-ta. Curaj.

Extras din volumul lui Alexandru Talex, „Panait Istrati, Cartea cu vieți ilustre”, Editura Vremea, 1944

DS TW
No comments

leave a comment