Cam în primăvara lui 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când îşi vede slova tipărită. Era primul articol trimis unei publicaţii, în specie: România Muncitoare.
Mă aflam portar de noapte la hotel Popescu, din Lacu-Sărat. Titlul articolului, (dacă nu mă-nşel): “Un om cu scaun la cap”.
Şi cine credeţi că era acest om cu scaun la cap pe care-l atacam?! Curioasă coincidenţă! Era domnul Nicolae Iorga! (Atacam pe omul politic, comparsul huliganului Cuza). Articolul e semnat: P. Istr.
Acest debut și alte câteva articolaşe în organul socialist mi-au și atras simpatia “Dimineței”. Nu mai târziu decât în anul următor, 1909, public în acest ziar o anchetă de nouă articole, sub titlul general “Lipitorile Portarilor”. Ele au fost anunţate pe mii de afişe, între Sulina şi Turnu-Severin, unde numele meu sta scris cu „litere de-o şchioapă“, vorba d-lui Cazaban.
Câteva luni după publicarea lor, cade marea grevă a hamalilor de la Brăila, pe care o conduceam împreună cu Ştefan Gheorghiu, cea mai reprezentativă figură de apostol ieşită din rândurile lucrătorilor noştri, pe care-mi propun s-o aşez pe primul plan într-o viitoare lucrare a mea, epopeea muncitorimii române.
Îndurerat de sfârşitul lamentabil al grevei hamalilor, scriu un lung articol şi-l trimit d-lui Mille. Iată în ce chip l-a anunţat Adevărul, în fruntea informaţiilor:
Greva de la Brăila a căzut! Vrednicul muncitor P. Istrati ne trimete un articol scris după luptă. E un articol scris (iar „articol scris”) cu sângele unei inimi generoase. ÎI vom publica la locul de onoare în numărul de mâine”.
A doua zi a apărut pe patru coloane, toate „de onoare”. În toamna acelui an, după bătălia de stradă de la 19 octombrie cu poliţia Brătienistă şi după ieşirea noastră de la Văcăreşti, mă aflam şi eu printre „şefii“ socialişti primiţi de dl. Mille. Gherea era prezent şi, foarte emoţionat, ne-a sărutat ruseşte pe toţi.
Atunci dl. Const. Mille m-a luat aparte şi mi-a zis:
— Uite ce-I, Istrati. Vreau să te fac corespondentul Dimineţei la Brăila, cu leafa celui mai bun dintre corespondenţii mei. Primeşti?
Am primit, dar, înainte de a-mi încasa prima leafă, i-am făcut o poznă cum numai eu ştiam să fac în debuturile mele. Aveam însă dreptate. Avea poate şi d-l Mille. Totuşi, i-o spun aci: am suferit mult sufleteşte de decepţia pe care d-sa mi-a cauzat-o în afacerea acelui diacon satir de la Tulcea, rămas nepedepsit.
Astfel s-a terminat „cariera” mea, de-abia începută, la Adevărul. O alta mi se deschidea la România Muncitoare, unde, doi ani mai târziu, eram numit redactor, alături de M. Gh. Bujor, blândul apostol a cărui soartă de ocnaş e una din ruşinii clasei muncitoare din România, după cum o ruşine e şi soarta de pribeag a acestui condamnat la moarte care e Alexandru Constantinescu, după cum tot ruşine e întreaga serie de procese care se ţin lanţ de la înfierarea ca „excroci“ a lui Ficşinescu şi Banghereanu, până la repetatele condamnări urmate de achitări, ambele deopotrivă de odioase, ale fiului marelui C. Dobrogeanu-Gherea.
La „România Muncitoare”, cariera mea nu fu de-o durată mai lungă. Am publicat, între altele, primele încercări literare: “Calul lui Bălan”, „Nostra Familia”, “Întâi Mai” și câteva foiletoane, între care unul despre Pegaut l-a făcut pe Gherea să-mi spună:
— E unul dintre cele mai bune foiletoane pe care le-am citit în românește.
Dar nu după multă vreme, într-un miez de noapte, disperat de scrisul indescifrabil al lui Racovski, ca și de beltelele care plouau din provincie, am trântit condeiul şi foarfecele şi m-am dus drept la gară, unde, după ce am scos un bilet pentru Paris, am rămas cu 20 de franci în buzunar. După trei luni de hoinăreală în cetatea Luminei, mă întorceam în ţară. La Ploieşti, Gherea mă mustră, în vreme ce-i mâncam faimoasele sărmăluţe:
— Mare derbedeu eşti, măi Istrati! Tu ai talent, dar talentul nu-i de ajuns ca să-ţi faci un loc în lume: mai trebuie şi niţică statornicie.
Nu m-am statornicit cu tot sfatul bătrânului critic. În Martie 1916 părăseam ţara pentru a n-o mai revedea nici până azi.
În Elveţia, alte „debuturi”, râneam zăpada pe străzi, curăţăm patinoarele boierilor, „plantam” stâlpi de telegraf prin câmpii. În uzina de muniţii Picard Pictet, văzând cu câtă uşurinţă un om poate să aibă braţul retezat pe când stă de vorbă cu tine, am rupt-o la goană pe poarta fabricii de nenorociri.
Suntem în 1919, trei ani de limbă franceză. O conferinţă a lui Paul Birukof, la Geneva îmi inspiră un articolaş. Dar cum să-l scriu? Hai să-l scriu în… franţuzeşte, şi să-l trimitem gazetei La Feuille. Articolul apare în pagina întâi: “Tolstoisme ou Bolchevisme”. Uite, mă, cum sare iepurele!
Dac-am vedea pe director? Directorul, Jean Debrit, îmi oferă colaborarea şi postul de al doilea expeditor. Accept postul şi păstrez o atitudine rezervată faţă de colaborare, deși aceasta era bine plătită, la linie. Semnez o scrisoare deschisă lui Barbusse, care atrage gazetei un răspuns demn şi măgulitor din partea celebrului autor al lui “Le Feu”. Mai scriu, între altele, un foileton semnat „Un canibal“. Şi tocmai când începeam să devin cineva, las toate baltă şi trec în Franţa, 1920.
În ziua de Paşte 1921, apare în l‘Humanité o nuvelă a mea: “Nicolai Tziganou”, (tipărit din greşală: „Tziganov“), şi semnată: P. L. Delabraila. Apoi, în momentul conferinţei de la Genova, o bucată, “Pour Christian Racovsky”, cu numele meu.
Atunci văd că organul partidului comunist francez plăteşte nu mai puţin de 75 de franci o nuvelă. Primesc banii pentru nuvelă, deşi scrisesem să nu mi-i trimeată. Plata articolului însă o vărs pe jumătate pentru înfometaţii ruşi, iar în schimbul celeilalte jumătăţi cer cărţi. Directorului paginii literare, Marcel Martinet, care însă cerea colaborarea regulată, îi răspund că nu mai trimet nimic dacă e vorba ca pe muncitori să-i coste literatura mai scump decât o costă pe burghezie.
În vremea asta, aveam mâna dreaptă zdrobită şi ameninţată de cangrenă, muream de foame.
Cu acestea, am ajuns la „marele” debut. În mai 1922, vin de la Nisa la Paris, unde, regăsind pe Ionescu, îi arăt corespondenţa mea cu Romain Rolland. Prieten din 1913, Ionescu se aprinde ca un vulcan și-mi oferă (se va şti într-o zi cu câte jertfe!) pensiune pe șase luni, în care timp scriu două volume, între care “Chira”, pe care o purtasem ani de-a rândul în cap.
Apoi îmi reiau meseria de fotograf, lăsând pe Rolland să se aprindă la rându-i şi să încerce, în Elveţia, lansarea volumelor mele într-o „Bibliotecă Mondială”, tentativă care nu izbuteşte din mai multe pricini. Se decide însă publicarea “Chirei” în revista Europe. Data apariţiei: 15 august 1923.
La această dată mă aflam la Saint-Malo, de tristă şi duioasă amintire. Fotografia mergea prost. Nu mai aveam bani cu ce cumpăra furnituri, nici cu ce pleca. Nevasta plângea. Dintr-o lucrătoare croitoreasă, cu viaţă regulată şi demnă, o transformasem într-o zlătăriţă de şapte hotare, cu hainele pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu braţele rănite de soare.
În seara de 14 August, de multă amărăciune ne-am culcat nemâncaţi, deşi mai aveam vreo zece franci, plata odăii pe încă o noapte. Speram să fac a doua zi câţiva clienţi pe malul mării şi să mai lungesc agonia. Dar în ziua când douăsprezece mii de exemplare din revista Europe plecau să anunţe un nou nume în literatura franceză, autorul “Chirei Chiralina”, dumnezeieşte prefaţat de Rolland pe două pagini din fruntea revistei, se întorcea acasă doar cu 15 franci în buzunar, când întreţinerea noastră, a amândurora, pe o zi costa de patru ori suma asta. Acum era dezastru… Eu, învăţat cu necazurile, mă mai ţineam drept şi scuipam soarta în obraz, ca moş Anghel. Femeia însă nu se mai potolea din tânguieli. Desgustat, ies în oraş să-mi vând aparatele, când, la vitrina unei librării, zăresc revista cu numele lui Rolland în frunte, urmat de-al meu. Am dat patru franci şi-am cumpărat-o. Şi-am citit prefaţa lui Rolland plângând cu hohote pe meterezurile uriaşe zidite de Vauban, de unde-mi venea să mă arunc în mare, ca să nu mai existe, pentru mine, nici prefeţe scrise de oameni mari, nici fotografie cu drame nebănuite şi nici omenire nesimţitoare.
(…)
Ah, domnule Cazaban, care spui că am avut „noroc”! Şi voi, ciuperci literare, care vă distilaţi veninul la Capşa şi-mi contestaţi dreptul la viaţa de azi! Dacă aţi şti cât mă costă literatura mea, şi dacă aţi avea un dram de demnitate, v-aţi duce mai bine şi v-aţi băga la stăpân, în loc să cerşiţi pomană pe la ministere, ori pe la bănci… în loc să vă îndopaţi de la mesele cămătarilor — meceni care vă oferă ţigări de lux şi pun spioni să noteze cam câte fură fiecare dintre voi…, dacă nu vă aruncă direct în hărdăul bilanţurilor lor culturale, în loc să vă agăţaţi de mâneca unei glorii care dispreţueşte… mârşăvia literară şi nu se dă învinsă decât atunci când o apuci de gât şi o trânteşti la picioarele tale…
…Aşa cum am făcut eu, şi cum voi toţi nu sunteţi de talie să faceţi.
(…)
Dar seria debuturilor mele tot nu e sfârşită. Ţin să mai scot în relief şi activitatea mea din ultimul timp la Adevărul Literar, atât de aprig combătută de unii, dar care a avut un astfel de răsunet în masele populare încât satisfacţia sufletească pe care mi-a procurat-o a întrecut pe însăşi cea adusă de succesul scrierilor mele în străinătate.
Am spus şi o repet: în România, nu criticile sentenţioase mă interesează, ci credinţa profundă a lumii obidite în steaua unui obidit care s-a ridicat victorios din neantul veşnicelor înfrângeri.
Și pentru ca victoria mea să devie a tuturora, voi relua în curând acest ultim „debut” al meu.
Nisa, Martie 1925.
*** Articolul a fost publicat pe prima pagină a cotidianului Rampa din 16 martie 1925
Puteți citi prima parte a articolului lui Panait Istrati:
“Cum am debutat eu…” Mărturisirile lui Panait Istrati (partea I)
