Liliana Tomescu s-a născut pe 12 august 1929 la București, a absolvit Institutul de Teatru și Film, apoi a fost angajată la Teatrul Armatei și ulterior la Teatrul Constantin Nottara, pe scena căruia a jucat cea mai mare parte a carierei ei, până când, în 1980 a decis să rămână în Suedia. Actrița a apărut în câteva piese cu un număr record de reprezentații: “Pygmalion” a avut 500 spectacole, “Ciocârlia”, aproximativ 400, “Luna dezmoșteniților”, peste 600, “Adio Charlie…”, 870 spectacole. În 1964, pe când avea 35 de ani, i s-a oferit titlul de “Artistă Emerită”. devenind cea mai tânără reprezentantă a scenei care a primit distincția.
Printre cei mai dragi parteneri de scenă ai artistei s-au aflat Ion Lucian, Lucia Sturdza Bulandra, Beate Fredanov, George Constantin, Victor Rebengiuc, Ştefan Iordache, Ion Dichiseanu sau Constantin Codrescu, iar cele mai cunoscute filme în care a fost distribuită au fost: “Ilie în luna de miere”, “Pe răspunderea mea”, “1 Aprilie”, “Nu vreau să mă însor”, “Porto-Franco”, “S-a furat o bombă”, “De-aș fi… Harap Alb”, “Răzbunarea” sau “Cantemir”.
Într-un dialog cu Alecu Popovici publicat de revista Teatrul în 1971, actrița mărtusea:
“— Sunt fiica unui medic, care, predestinare, cercetează “interioarele” (dar nu şi caracterele) oamenilor de artă, lucrând ca radiolog la Policlinica Artelor. Am urmat la călugăriţe, apoi Şcoala Centrală. Ca orice biografie interesantă, şi a mea cuprinde faptul că am căzut la admitere la teatru. Încăpăţânată de pe atunci, am frecventat voluntar cursurile la toate cele trei catedre de Actorie şi la sfârşitul anului am dat din nou examen şi… iar am căzut. Până la urmă. am reuşit, am urmat clasa lui Mihai Popescu şi am terminat studiile în numai trei ani. La “clasă” am jucat-o pe Eliza Doolittle, cu care aveam să mă întâlnesc pe scena Teatrului Armatei după opt ani, alături de George Constantin. E un rol drag care mi-a dat aripi şi m-a înscris pe traiectoria unui anume gen de roluri.
— Ai recrutat la Teatrul Armatei şi i-ai rămas soldat, plutonier şi acum… colonel credincios!
— Da! Aici am debutat sub auspiciile excelentului director care a fost marele actor Vraca, grădinar de tinere vlăstare, bucuros de succesul celor mai tineri, aristocrat pe scenă şi de o mare distincţie în viaţă. Alături de el am jucat în “Ruptura”, după care nu m-am mai despărţit de acest teatru. Sub auspiciile lui Vraca. generos cu talentul său şi mai generos faţă de al altora, au crescut mulţi tineri. Nu cunosc exact definiţia “animatorului”, dar Vraca o personifica. Avea, nu demagogie, ci sincer o mare încredere în tineri.
— Care e rolul în care crezi că ai realizat lucrul cel mai deplin?
— “Luna dezmoşteniţilor” de O’Neill. Da, acesta e rolul în care am dat cel mai mult. Caut explicaţii, se pot găsi sau nu, dar rolul acesta m-a făcut să mă întâlnesc cu acele clipe ideale, dorite de toţi actorii, contopirea cu personajul, vibraţia la unison. Am mai dorit şi alte roluri, dar le mai aştept…
— Şi rolul în care nu ai dat satisfacţie?
— Nu cred că am jucat chiar prost în vreun spectacol!
— Rolul pe care-l iubeşti cel mai mult?
— Ultimul!
— Deci “Adio, Charlie…”! (Convorbirea se desfăşura înainte de “Schimbul”)
— Da… Şi zău că piesa nu e proastă. E o comedie reuşită. Poate unora nu le place din snobism. Sigur, nu e Shakespeare, Sartre sau Beckett, un Nume. Piesa are însă situaţii neaşteptate, bine rezolvate. E greu de jucat într-o asemenea piesă, e complicat, dar e foarte plăcut… Publicul pleacă fericit de la spectacol şi mă întreb dacă nu şi asta e, la urma urmei, una din menirile teatrului… Poate că am făcut erori estetice, dar spun ceea ce simt. Şi de ce să ascundem, noi actorii, iubim mult piesele care obţin succes!
— Ai parteneri de scenă favoriţi?
— Îmi place să joc nu numai cu actori buni, dar şi conştiincioşi. Ca George Constantin şi alţii…
— Şi regizorul favorit? La acest capitol vreau să-ţi amintesc de faptul că eşti socotită o actriţă dificilă.
— Regizorul favorit este Vlad Mugur, de care mă leagă şi amintirile debutului, şi afinităţi artistice. Poate că sunt o actriţă dificilă pentru unii regizori. Nu accept o idee artistică ce nu are acoperire. Sunt o fanatică adeptă a muncii la spectacol în colectiv şi de aceea nu cred că e bine ca unul să ordone şi toţi ceilalţi să execute orbeşte fără a crede în ceea ce sunt invitaţi să facă. În acest sector sunt pentru colaborare paşnică şi mai ales creatoare.
— Deşi ai jucat şi multe roluri de dramă, publicul te cunoaşte în primul rând ca interpretă de comedii. Să fie o coincidenţă a faptului că genul e mai popular?
— Da, am jucat mai multe comedii, deşi e mai greu de jucat în acest gen. Nu mi-e frică atât de rolurile de dramă (în care joc oricând, cu plăcere), ci de cele din comedii, care sunt mult mai “periculoase”. Înfrunţi publicul direct, spectatorul aşteaptă de la tine totul pentru a râde şi te simţi singur pe scenă, ca în groapa cu lei. Ştii ce greu e să faci să râdă lumea… artistic!
— Ce părere ai de rolurile tale din film sau de la TV?
— În filme am jucat mai de mult… Nu mi-a plăcut ce-am făcut, dar, în general, nici nu-mi place munca asta… Nu-mi place nici să joc Ia televiziune. Aici totul se face prea repede, prea în pripă… Şi apoi ceea ce izbuteşti să realizezi pe micul ecran piere la fel de iute…
— Recunoşti că apariţiile tale în cadrul spectacolelor de revistă, de estradă, au contribuit la ceea ce numim popularitate?
— Da! Am apărut prima dată pe scena estradei în chip de… negresă. Genul mi-a dat mari satisfacţii şi am învăţat mult, spun asta nu formal, ci ca toată convingerea. Vă amintiţi de şlagărul “Când dansez cu el”? L-am lansat eu!
— Se spune că eşti o nemulţumită. De ce?
— Da, sunt veşnic nemulţumită în primul rând de mine. doresc să pot realiza mai mult, mai bine, apoi de unii colegi care îşi fac meseria funcţionăreşte. Mi-ar plăcea ca toţi oamenii care fac teatru să-l şi iubească altfel decât ca pe o slujbă oarecare, să dorească să ştie cât mai mult despre el… Iată de ce sunt nemulţumită! Visez spectacole în care toţi interpreţii să aibă aceeaşi vibraţie, să realizeze armoniile Filarmonicei din Los Angeles, să fie solişti si toţi închegaţi în unitatea ansamblului.
— Eşti o vedetă?
— Cred că publicul mă iubeşte şi cred că vine la teatru să mă vadă! Dacă aceasta înseamnă a fi vedetă… Şi spre deosebire de o vedetă adevărată, eu sunt o timidă, o singuratecă. Dar am noroc. Şi asta e mare lucru.
— Si dacă ai lua-o de la capăt, ai mai face actorie?
— Nu!
— De ce?
— Nu pot să-ţi spun!
— Autori favoriţi?
— Shakespeare şi Dostoievski!
— Regie ai vrea să faci? Toţi actorii visează tainic să facă regie!
— Nu, n-am nici o chemare şi, spre deosebire de alţii care nu o au, ca şi mine, eu chiar nici nu fac!
— Ce crezi despre regizoare?
— E greu de răspuns, deşi cred că bărbaţii (şi ca regizori) sunt mai obiectivi şi deci mai independenţi!
— Ce-ţi doreşti? Dacă ai fi într-un basm. ce dorinţi ai cere să-ţi fie îndeplinite?
— Să călătoresc mult, mult de lot, în toate ţările. Am făcut câteva turnee în străinătate. În Israel, Italia (cu Teatrul Naţional din Cluj, având un public de o mare receptivitate) şi a fost minunat. Aş vrea să joc mult, dar să şi călătoresc mult…”
După emigrarea în Suedia, în 1980, Liliana Tomescu a lucrat ca traducătoare și profesoară de “Arta actorului”, iar în 1991 Primăria orașului Stockholm i-a acordat titlul de “Cetățean de onoare”, în semn de recunoaștere pentru activitatea sa. Editura Integral a publicat în 2021 monografia “Liliana Tomescu”, semnată de Marina Spalas și Sergiu Cioiu, volum în care artista mărturisea: “Prima viață a fost până la vârsta de 50 de ani în România, apoi a doua viată a fost alături de Lucian Muscurel în ultimii 40 de ani petrecuți în Suedia”.
Venerabila actriță a încetat din viață în Suedia, pe 22 octombrie 2021, la vârsta de 92 de ani.
Sursa:
Revista Teatrul, martie 1971
