AcasăEroii României moderneDoamne și domnițeCele patru neveste ale domnitorului Alexandru cel Bun

Cele patru neveste ale domnitorului Alexandru cel Bun

Alexandru cel Bun

Alexandru cel Bun a fost fiul cel mai mare al lui Roman I Mușat, voievod al Moldovei între anii 1391-1394, și al Anastasiei Mușat. Pe 23 aprilie 1400 va deveni domn al Principatului Moldova, după ce domnitorul Iuga fusese îndepărtat de la putere de către voievodul Țării Românești, Mircea cel Bătrân, iar la început a domnit împreună cu fratele său, Bogdan, până în 1407, când a devenit singurul conducător.

Domnitorul Moldovei a încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act prin care este atestat și orașul Iași. Tot el a obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol și a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. De altfel, evenimentul aducerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou a fost zugrăvit în multe dintre frescele bisericilor și mănăstirilor din Moldova. Una din ele, cea de la mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava, înfățișează alaiul domnesc al lui Alexandru în ultima frescă din suita de patru ce reprezintă martiriul Sfântului Ioan. Domnia de 32 de ani a lui Alexandru cel Bun a fost o perioadă de pace pentru Moldova, datorită politicii extrem de abile a domnului, care a reușit să mențină echilibrul între Ungaria și Polonia. A recunoscut suzeranitatea lui Vladislav II Iagello al Poloniei și a încheiat cinci tratate de pace cu acesta, promitându-i  sfat și ajutor împotriva oricărui dușman și în acest fel s-a asigurat de sprijinul Poloniei în fața oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei – și trecea prin Moldova – de gurile Dunării, mai exact de cetățile Chilia și Cetatea Albă.

Alexandru cel Bun

În calitate de vasal al lui Vladislav II Iagello, Alexandru i-a acordat acestuia sprijin militar în două bătălii purtate împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, unde Ordinul teuton a suferit o mare înfrângere, și la Marienburg, în același an.

În timpul domniei sale, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova și Imperiul Otoman, când turcii au asediat Chilia și Cetatea Albă, dar domnitorul Alexandru a reușit să le apere.

Alexandru cel Bun a fost căsătorit de patru ori. Prima soție a fost Margareta, fiica palatinului Ștefan din Losontz, cea care a ridicat Catedrala Catolică din Baia, unde a și fost înmormântată. Această soție era de origine poloneză și de religie catolică, iar căsătoria a avut loc prin 1393-1394.

Alexandru cel Bun

Construirea Bisericii „Sf. Fecioară” din Baia de către domnitor a fost un gest de curtoazie față de vecinii săi polonezi, dar anul construirii nu este cunoscut. În anii 1646-1647 arhiepiscopul Marco Bandini, administrator apostolic al catolicilor din Moldova, scria că a văzut pe partea dreaptă a altarului bisericii o inscripție potrivit căreia biserica a fost ridicată în anul 1410 de către Alexandru cel Bun și închinată memoriei soției sale, Margareta. Bandini relatează că Doamna Margareta a fost înmormântată într-un sicriu de argint, sub baptisteriul din biserică: „sub acel baptisteriu zace Margareta, acel juvaer prețios, întemeietoarea bisericilor moldovenești”. Arhiepiscopul a văzut piatra tombală din biserică, pe care era următoarea inscripție în limba latină: „În anul 1410, s-a sfințit această biserică în cinstea Prea Curatei Fecioare Maria; s-a clădit de ilustrul domn Alexandru-Vodă, împreună cu mănăstirea Moldavicen, pentru pomenirea soției sale, Margareta, care este înmormântată sub baptister. Să se odihnească până la învierea spre viața veșnică. Amin”.

După moartea ei, Alexandru cel Bun s-a căsătorit cu Ana Neacșa, o tânără care a murit la scurt timp după cununie, cel mai probabil la nașterea primului copil, Iliaș I, cel care va moșteni tronul Moldovei.

Cea de-a treia soție a domnitorului a fost Ringala, sora lui Vytaudas, marele duce al Lituaniei, și cumnată a regelui Vladislav al II-lea Iagello al Poloniei. Ringala era direct înrudită cu Alexandru cel Bun, fiind vară primară cu Anastasia, mama domnitorului. Înaintea acestei căsătorii, Ringala fusese căsătorită pentru un an cu ducele Henric de Mazovia și avea titlul de prințesă de Mazovia, dar rămăsese văduvă, fiind ea însăși printre cei suspectați de moartea lui Henric. Nunta lui Alexandru cu Ringala a avut loc în 1411 și a fost deosebit de fastuoasă, dar avea să fie desfăcută zece ani mai târziu, în 1421. Motivul despărțirii a fost legat de originile catolice ale doamnei şi încercările ei de a-l converti pe soțul său la catolicism.

Alexandru cel Bun

Cronicile poloneze scriu că “Ringala s-a despărţit de Alexandru din pricină că acesta nu voia în ruptul capului să devie catolic”, astfel că domnița a divorțat de Alexandru cel Bun și a primit orașul vamal Siret și 40 de sate drept despăgubire. De asemenea, ca parte a acordului de divorț, domnitorul a promis să-i plătească întreaga viață venituri în valoare de 600 de ducați maghiari de aur sau de florini anual, în două rate.

În anul în care s-a despărţit de doamna Ringala, Alexandru cel Bun s-a recăsătorit cu Marina, care făcea parte dintr-o veche familie boierească din Moldova şi era ortodoxă. ”Marina e întâia doamnă româncă de la care ne-a rămas chipul autentic. Un epitrafir, ţesut de meşteri bizantini contemporani şi care se afla înainte de război într-unul din muzeele Petrogradului, ne-o arată pe Marina în bogatul ei costum de doamnă, subţire şi mlădioasă, cu ochii galeşi, sprâncenele încondeiate şi foarte ridicate deasupra ochilor, nasul subţire, gura mică, părul împletit. Această din urmă doamnă a lui Alexandru a fost mama lui Petru Aron”, scrie istoricul C. Gane în “Trecute vieți de doamne și domnițe”.

Ultimul mariaj al domnitorului a durat zece ani și a lăsat în urmă patru copii: Cneaja, Ştefan, Bogdan şi Petru Aron. Un alt copil al lui Alexandru cel Bun a fost Ștefan, fiu născut de o soție nelegitimă, Stanca (Stana).

Doamna Marina i-a supravieţuit lui Alexandru cel Bun, care a murit în prima zi a anului 1432, la Mănăstirea Bistriţa, în urma unui atac de cord și a fost înmormântat lângă cea de-a doua soţia a sa, Ana.

Comentarii
  • Mulțumiri pentru aceste informații !

  • CrÂmpee din „Evoluția marinei autohtone”. ” Flota militar- maritimă a Moldovei în sec.XIV
    Paralel cu flota comercială, Moldova avea și o flota militară puternică, compusă din flotile, pentru protejarea traficului comercial şi paza hotarelor maritime. Vechile cronici moldoveneşti ne amintesc despre Flota militară maritimă a Moldovei compusă din flotile militare de pe timpul lui Petru Muşatinul (1375-1391), Iuga (1341-1400) şi Alexandru cel Bun (1400-1431). (Vezi: “Șaica domnească”- navă cu doi arbori din sec. XIV, propulsată cu vâsle și vele a Flotei Militare-Maritime a Moldovei pe timpul domnitorului Alexandru cel Bun. ) În situații deosebite, pentru a mări viteza navei, la comanda căpitanilor, armașii, marinarii velieri, tunarii, toboșarii, bucătarii e.t.c., formau al doilea rând de vâslași între bancurile vâslașilor (lopătarilor) încadrați și vâsleau cu vâsle mai lungi stand în picioare. Aceasnă metodă de vâslire a rămas le înaintașii noștri din antichitate și se numea vâslire „stînd-şezînd”.
    Navele și corăbiile militare în timpul expediţiilor militare erau asigurate cu echipajele din 25-30 căpitan, marinari, vâslași și 20-30 armaşi înarmaţi şi bine instruiţi pentru abordarea navelor inamice și lupte terestre.
    În sec. XIV, Flotă militară a Moldovei era condusă de comandantul flotei, numit Duce Campestru (capul cestorilor, oficianţi peste armaşii vaselor). (Sursa: Aron Pumnul. „Leptuariul românesc”, v. III, p. 6, Viena, 1862).
    Din aceeași sursă aflăm că printre comandanții flotei militare a Moldovei se numără Moise Dungă, în funcție de Duce Campestru și Pilat Flondor, Avram Pojoga, Coman Ciocan și Claudiu Bălușiu, în posturi de comandori ai flotilelor militare staționate în principalele cetăți și porturi maritime ale țării.
    (N. Bîrdeanu, D. Nicolaescu. „Contribuţii la istoria Marinei Române”, p. 65, Bucureşti, 1979).
    Memoria poporului moldovenesc este străbătută de undele unei triste legende, învăluite de farmecul romantic al vîntului ce umfla velele corăbiilor, de stropii săraţi ai valurilor mării, de şuieratul săgeţilor şi zgomotul loviturilor de săbii în timpul abordajelor în care se avîntau lupii mării, conduşi de fiul unui nobil sărăcit, sub protecţia celei mai frumoase şi atrăgătoare prinţese războinice a timpului.
    Avînd o educaţie aleasă, domniţa Tamara, fiica domnitorului Moldovei Alexandru cel Bun, din copilărie a însuşit, odată cu manierele nobile, arta de a mînui cu dibăcie armele de luptă. Frumoasa fecioară, înflăcărată de o dragoste nemărginită faţă de comandantul corsarilor, demonstra un curaj exemplar şi o rară iscusinţă în luptă. Negustorii greci, turci şi genovezi au numit-o, cu spaimă şi veneraţie „Prinţesa corsarilor”. Această poveste de iubire a ajuns pînă la noi ca un simbol al devotamentului şi credinţei cu desfăşurarea romanticului subiect pe apele învolburate ale mărilor. (Sursa: M. Șlapac. “CETĂȚI, mica enciclopedie ilustrată”. p.31.Ed.ARC. Chișinău.2008)”
    Respectuos, I.F.

  • Imi plac articolele dv. Le citesc cu placere sunt intetesante

Lasă un comentariu