— Cum aţi vrea să înceapă acest interviu, stimată Cella Delavrancea?
— Cum ai să vrei dumneata. La urma ai urmei, orice interviu e un fel de joc, care uneori poate deveni chiar periculos…
— Pentru cine?
— Şi pentru cel întrebat şi pentru cel care întreabă — pentru că de adecvarea răspunsurilor celui din urmă depinde şi confortul întrebărilor celui dintâi. Cel întrebat nu va răspunde niciodată cu inteligenţa lui firească. Dacă nu e destul de deştept, se va afecta grozav. Dacă, dimpotrivă, e un om inteligent, se va simţi ca în faţa unei oglinzi făcând diferite strâmbături… Sufleteşti, desigur. Adevărul, sinceritatea sunt lucruri prea grave ca să le reuşeşti într-un interviu. Aşa că nu rămâne decât o… comedie cu două personaje. S-o facem deci cât mai agreabilă… Iată care cred eu că sunt “pericolele” unui interviu.
— Și eu care îmi pregătisem tot felul de întrebări “grave”…
— Nu face nimic. O să iasă cea mai serioasă comedie!
— Ce poate fi mai serios pe lume decât profesiunea de… profesor. Despre literatură și muzică am mai vorbit şi altă dată. V-aş întreba acum ce a însemnat pentru dumneavoastră cariera didactică (aţi fost ani de zile profesor de pian la Conservatorul din Bucureşti).
— Răspunsul meu s-ar putea sâ te mire. Nu pot spune că această muncă m-ar fi absorbit în mod deosebit. De altfel, nici n-am socotit-o vreodată ca pe o “profesiune”. Sunt din firea mea darnică. De aceea, ce ştiu şi ce simt — în muzică, de pildă — împărtăşesc cu mare plăcere oricui mi-o cere. Aşa am fost eu profesoară de pian, în virtutea unei trăsături de caracter. De altfel, elevii mei cei mai buni mi-au rămas apropiaţi, întocmai ca nişte prieteni sau ca nişte copii ai mei. Dan Grigore vine şi acum să-mi cânte orice piesă nouă. Cam asta a fost cu “profesoratul” meu…
— Aţi cunoscut enorm de mulţi oameni, poate mai mulţi decât ar justifica-o chiar vârsta pe care o aveţi. Pe ce se sprijină sociabilitatea dumneavoastră?
— Pe încrederea în oameni. Întotdeauna am socotit că merită să vii deschis, cu sinceritate, înaintea oricui.
— N-ați fost niciodată dezamăgită, Cella Delavrancea?
— Ba bine că nu! Dar nu asta contează. Știi mata, tristețea când apare, o cântăresc, o primesc, este o autoapărare. Uneori îţi creează perspective fertile, naşte în noi conştiinţa unei necesare răbdări spirituale şi un fel de interes, de curiozitate faţă de cel care ţi-a adus supărarea.
— De ce v-aţi apărat atunci, în viaţă?
— În primul rând de meschinărie. Am ură pentru gelozie, iar de invidioși mi-e e pur și simplu milă. Apoi detest vulgaritatea. Nu mi-a plăcut niciodată literatura, cum să-i spun, “trop charnelle”, ușoară, nici când eram o copilă. Cuvântul e un lucru atât de important, încât nu ne e îngăduit să-l compromitem. Ca să trăieşti frumos, important e să-ţi auzi sufletul clipă de clipă. Sunt principii pe care le-am moştenit de la părinţii mei. Erau oameni deosebiţi, fiecare în felul său. Am mai avut prilejul s-o spun. Tata, în special, avea mâini foarte frumoase. Avea un fel de inteligenţă a mâinilor, şi de aceea era foarte sensibil la mâinile şi la gesturile celorlalţi. Tata nu îngăduia gestul vulgar, nesupravegheat. Vezi dumneata, educaţia noastră s-a făcut în fiecare clipă, printr-o grijă foarte atentă a părinţilor noştri faţă de tot ce făceam. Nu era examen, cât de puţin important, la care tata şi mama să nu fi ştiut ce avem noi de pregătit şi cât de bine ne descurcăm. Aşa se face că s-a sădit în noi, cele patru fete, o conştiinţă strictă a valorilor şi era firesc să rodească la un moment dat.
— Ce apreciaţi în mod deosebit la oameni?
— Sinceritatea. Să fie el însuşi în orice împrejurare. Unui om mincinos, care se căzneşte să pară altfel de cum e, îi prefer unul brutal. E, într-un fel, mai scuzabil… Împotriva acestora care au neşansa să nu fie aşa cum aş vrea eu — am o armă infailibilă. N-aş putea s-o numesc. E un fel de armă spirituală. Pe asemenea oameni îi uit repede. Ei dispar fără urmă din raza interesului meu. S-a întâmplat uneori să mă fi şi înşelat. Reîntâlnind un om după mai multă vreme, fie că el s-a schimbat între timp, fie că eu am devenit mai perspicace, e posibil să am deodată revelaţia lui. Şi asta e un fel de încredere în semenii tăi, o încredere care te apără…
— Ştiu că aţi purtat corespondenţă cu mulţi oameni deosebiţi şi că, în genere, aţi preţuit mult această formă de comunicare. Am aflat că şi astăzi întreţineţi încă o corespondenţă foarte bogată. Scrisul este, aşadar, pentru dumneavoastră o nevoie cotidiană, la fel de imperioasă ca şi muzica?
— Da. Aceste două îndeletniciri sunt, în ce mă priveşte, de-o vârstă cu însăşi memoria mea. Primul meu text — am mai spus şi asta — e o scrisoare către mama, de când nu împlinisem încă şase ani. Scriu şi acum prietenilor mei cu mare plăcere. Dacă scriu unei persoane dragi, ceea ce fac are darul să mă apropie de ea, iar la urmă resimt o linişte interioară, ca după un dorit dialog. Pentru mine scrisul, de orice fel, e un act artistic şi nu pot face nici cel mai mic rabat de la cerinţele lui. Mai e apoi şi ideea de a face plăcere cuiva. Când simt că fac o plăcere cuiva, am pentru el o adevărată recunoştinţă: îi mulţumesc pentru bucuria pe care mi-o oferă.
— E o iarnă cum n-a mai fost demult. Cum arată o zi a Cellei Delavrancea în acest ianuarie?
— Îmi petrec timpul in felul meu obișnuit, doar că ies mult mai rar din casă când e zăpadă. Dar nu e zi în care să nu privesc cerul — și nu o dată, ci la ceasuri diferite ale zilei. Ador norii, jocul lor divin. Cerul mi se pare că mă apără, mă inspiră, îmi dă idei. Simt un ritm interior care mă leagă de boltă… Apoi cânt în fiecare zi la pian. Uneori mai mult, alteori mai puţin, după dispoziţie. Dar nu mă aşez niciodată să cânt fără măcar un ceas de tehnică. Acum pregătesc pentru luna martie, când o să ieşim din iarnă, două recitale la două piane — cu Dan Grigore şi cu Maria Fotino la Ateneu. Ce mai fac?… Scriu, citesc şi mă gândesc la un roman. Natural, n-am să-ţi spun subiectul, dar notează că personajul lui (feminin) nu mi-e simpatic. Tocmai de asta o să şi scriu aceastră carte. Mai scrie mata şi că sunt foarte familistă, îmi ador familia. Şi ce-i drept, am o familie interesantă. Aşa că, vezi, am mult de lucru…
Cella Delavrancea are 97 de ani. Scriu asta nu din conştiinţa acestei realităţi, ci doar pentru cei care nu ştiu. Cella Delavrancea nu are de fapt această vârstă, ci o alta, cea a spiritului său armonic, senin, cristalizat în substanța perenă a frumuseții. Ar fi nepotrivit să vorbim despre „longevitate”, „vitalitate” sau mai știu eu ce. Această ființă trăiește dincolo de tensiunea luptei cu timpul, pentru că timpul său și lăuntric, nepieritor.
*** Interviul cu Cella Delavrancea a fost publicat în revista Flacăra, 1985
