HomeVizionariiMuzicieniCella Delavrancea, copilul-minune adorat de I.L. Caragiale

Cella Delavrancea, copilul-minune adorat de I.L. Caragiale

Cella Delavrancea
DS TW

Maria Cella Delavrancea-Lahovary s-a născut pe 15 decembrie 1887 și a fost cea mai mare dintre cele patru fiice ale Mariei Lupașcu și ale scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea. Considerată un copil minune, Cella a studiat pianul, inițial în familie, apoi la Conservatorul din București și, după aceea, la Paris. Prietenia tatălui ei cu dramaturgul Ion Luca Caragiale a dus la o relație strânsă între familiile celor doi scriitori, marea pianistă mărturisind mai târziu într-un interviu pentru Contemporanul:

“De când am deschis ochii în lume l-am știut pe Caragiale. Nu era cum se crede, sau cum își închipuie unii. Era sobru în expresia sentimentală. Era un mare observator, călătorea, se ducea la Braşov, să știi ca asta am și scris-o, în zilele când era târg, ca să se certe cu precupeţele, ca să prindă caracteristica limbajului timpului. Îi plăcea să surprindă trăsăturile de caracter, multă lume a crezut că era un om rău, pentru că sesiza tocmai partea ridicolă a celorlalţi. Dar în toată ironia lui era întotdeauna şi ceva afectuos. Tata îl iubea pe Caragiale. Se înţelegeau perfect. În afară de tatăl meu, nimeni nu mi-a vorbit despre Bach şi Beethoven atât de subtil ca marele meu prieten, Caragiale. În anii tinereţii, când dădeam concerte în Germania, am locuit la dânsul, instalat cu toată familia la Berlin. În fiecare dimineaţă se aşeza lângă mine la pian, pe când studiam, şi observaţiile lui mă ajutau la adâncirea exprimării”.

Cella Delavrancea

I.L. Caragiale scria, la rândul său, despre Cella Delavrancea, pe care o iubea ca pe propria lui fiică:

“A fost odată un copil mintos care, de mititel, se deosebea între ceilalţi de seama lui prin pornire la biruinţa grea – apucătură de suflet mare.
Din cea mai fragedă vârstă, jucăria de predilecţie era să domesticească un cal sălbatic… Cu îndărătnicie — puterea voinţei neînduplecate – se apropia hotarât de monstrul nesupus şi căuta să-l atingă… să-l mângâie… şi-l atingea… şi-l mângâia frumos. Monstrul simţea parcă, la atingerea copilului, că are a face cu un viitor stăpân care o să-l biruie, tocmai fiindcă-l iubeşte copilul cel mintos mai presus de orice pe lumea aceasta, şi că în biruinţa lui — a monstrului aşa de greu de domesticit, care la atâţia ş’atâţia le-a frânt gâtul – copilul şi-a pus tot preţul vieţii lui… Şi numai rari copii înţeleg aşa de mititei rostul şi preţul vieţii lor – şi numai aceia, rari, de mititei ştiu porunci…
Încet-încet, l-a tot mângâiat copilul, până când, într-o zi, în faţa lumii din satul lui, care-i ştia patima lui copilărească, i-a înfipt mâinile-n coamă: calul — sălbatic — s-a smucit târând pe copil să-l sdrobească; dar îndată, micuţul i-a sărit în spinare… şi au pornit în goană, şi au pierit în larg, departe, până unde nu mai puteau apuca ochii celor de faţă.
Mulţi au zis: “Copilul ăsta se duce la pierzanie… O să-i frângă gâtul dihonia sălbatică!” Dar o babă, care cunoştea pe copil de mititel, de când el se tot apropia să mângâie calul nesupus, a gândit:
“Nu-i frânge gâtul, că şi-a găsit stăpânul!… Cu sufletul se călăreşte, nu cu trupul, şi călăreţul ăsta mititel are sufletul covârşitor sălbăticiei calului!”
Locuri străine multe a străbătut călăreţul, şi, pe unde a colindat, lumea care vedea tinereţea lui şi înţelegea mai bine decât cei din satul depărtat ce încercare de supremă bravură face el – voind să biruie până la stăpânire desăvârşită pe neînduplecatul monstru — l-a îmbrăţişat, l-a încurajat şi l-a admirat… Şi multe cununi i-a aruncat cu respect şi dragoste, fiindcă nimic nu inspiră unui suflet întreg atâta dragoste şi respect cu triumful unui suflet mare.
Într-un târziu după aceea, când unii uitaseră de copilul dus departe, şi când alţii, puţini, încă-i mai duceau grija, iacătă că se-ntoarce, din depărtări, acasă-n satul lui, copilul cu calul lui, domesticit.
Toţi din sat, care mai de care, îl întâmpinară cu vorbe frumoase şi cu mănunchiuri de flori, să-i arate câtă cinste se răsfrânge asupra satului întreg din biruinţa micului erou… În urma tuturor, se uită şi baba bătrână, aducându-i şi ea o floare proaspătă de câmp.
Au voit unii s-o dea la o parte pe baba, dar ea le-a zis: “Nu se poate… Trebuie să primească şi de la mine un semn de mulţumire şi de dragoste. Copilul ştie că, de mult, de când se tot apropia să-şi mângâie calul, eram şi eu dintre puţinii care nu se îndoiau de biruinţa lui”.
Şi, întorcându-se bătrâna către tânărul erou, i-a zis: “Să trăieşti, să-l stăpâneşti!… şi-a găsit stăpânul!” Ei! asta e numai o mică poveste; dar o poveste nu trebuie totdeauna să fie mare ca să poată cuprinde un adevăr…
Tânărul erou este Cella Delavrancea, monstrul sălbatic domesticit este Arta, iar baba bătrână… aceea sunt eu”.

*** text reprodus de România literară din ziarul Universul, mai 1909

“Pentru că mi-am făcut studiile muzicale la Conservatorul din Paris, am cunoscut numai muzicieni francezi, şi am avut bucuria de a fi fost distinsă cu premiul întâi şi să atrag atenţia compozitorului Gabriel Fauré, muzician de mare originalitate. Am cântat la Paris multe dintre ele şi el a dirijat, într-un concert, “Balada lui pentru pian şi orchestra”, cântată de mine. Mi-aduc aminte cum la sfârşit s-a apropiat un bărbat brun, cu privirea adâncă şi mi-a spus: „Regret numai un lucru, domnişoară…”

S-a oprit şi tăcerea lui m-a speriat, dar a surâs şi a adăugat: „ …că nu ai fost eleva mea”. Era Alfred Cortot, celebrul pianist francez şi profesor la Conservatorul din Paris. Eu eram la clasa lui Maître Philip, admirabil sfătuitor, care s-a ocupat de talentul meu cu o grijă care n-a încetat nici după ce sfârşisem şcoala, cu premiul întâi; îmi procura diferite angajamente în Belgia, Anglia şi Franţa. Gabriel Fauré, auzindu-mă cântând de multe ori din Nocturne, Barcarole şi Impromptu, extrem de originalele compoziţii pentru pian ale lui, spunea că îi sunt interpretul ideal; mi-a mulţumit trimiţându-mi un nou Impromptu dedicat mie. (…) Tot în anii aceia am auzit pe cel mai mare pianist filosof, un italian, Fermcio Busoni. De cum apărea lângă pian, înalt, zvelt şi impunător, erai înrobit, supus la stilul grav al creaţiei în Fugile de Bach, măreţe ca o catedrală gotică. Rămâne în amintirea mea incomparabilul filosof al sonorităţilor. După ce mă auzise într-un concert, Busoni mi-a dedicat şi el un impromptu, pe care l-am donat Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. Un impresionast muzician a fost Paderewsky, ilustrul polonez”, spunea muziciana în același interviu.

*** Interviurile Contemporanul, Cella Delavrancea în dialog cu Magdalena N. Popa, 1983

În 1910, la vârsta de 23 de ani, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea era deja o pianistă consacrată:

“Un eveniment artistic: Concertul domnişoarei Cella Delavrancea.
Mărturisim că ne lipsesc cuvintele prin care ne-am putea exprima, aşa cum am dori, aceea ce am simţit cu ocasiunea concertului dat de domnişoara Cella Delavrancea miercuri seara în sala mare a casei societăţii din Sibiu: bucuria şi mândria naţională. Am ajuns adică să vedem cum compatrioţii noştri saşi care acuşi-acuşi salută în mijlocul lor câte o artistă germană de primul rang, au fost necesităţi să declare că o artistă atât de desăvârşită cum e domnişoara Cella Delavrancea, românca din Bucureşti, n-au prea văzut ei în acest Sibiu cu gust artistic atât de bine dezvoltat şi atât de fin. Şi, cu adevărat, domnişoara Cella Delavrancea e o curată minune, cu temperamentul ei muzical deosebit, cu tehnica superioară pe care o stăpâneşte, cu interpretarea admirabilă, cu duhul, cu viaţa ce o scoate din clapele pianului, peste care îi zboară degetele ca fulgerul”.
Telegraful Roman, 1910

DS TW

leave a comment