De cum intra în casa noastră, totul părea înţepenit. Impunea o lipsă de naturaleţe tuturor, prin solemnitatea pasului şi expresia dispreţuitoare a figurii palide cu ochi negri şi reci, care scrutau fără indulgență în jurul lui. În hol toată mobila era veche, masa din mijloc, scaunele, canapeaua mare, zgâriată la margini de pisicile noastre. Franjurile atârnau naiv sub privirile distante ale musafirului. O sobă de fontă cu pântec rotund și înroșit încălzea odaia în care ne adunam seara cu mama.
Mateiu venea o dată pe lună ca să primească de la tata mensualitatea hotărâtă de Caragiale și depusă la prietenul său, Barbu Delavrancea, cu rugămintea să adauge lui Mateiu sfaturi și încurajări asupra studiilor universitare care păreau că nu-l interesau pe fiul lui cel mare. Într-o zi, tata i-a făcut o observaţie usturătoare pentru orgoliul lui. Matei intrase în biroul tatei cu nişte mănuşi de piele fină, galbenă ca puişorii de raţă. Tata a încruntat sprâncenele: “Bine, mă, tat-tu îţi trimete bani ca să te hrăneşti bine şi să-ţi cumperi cărţi, şi tu îi dai pe mănuşi de filfizon?”
Uneori, mama îl poftea la dejun. După masă, rămânea cu noi. Se ocupa pe atunci de heraldică. Ne uluia ştiinţa lui în privinţa blazoanelor tuturor familiilor nobile din Europa. Memoria îi era prodigioasă, ca de altminteri şi a fratelui şi sorei lui mai mici. Se plimba prin salon cu mâinile la spate, ridica bărbia, îşi ţuguia buzele şi grăia cu tremur în glas:
-Eu cobor din ilustra familie a conţilor italieni Cavacioni” (Nu putea să pronunţe litera r şi spunea v).
Se oprea brusc, ne măsura condescendent, îşi ferea gâtul de gulerul înalt și scrobit și continua să viseze cu glas tare la palatele strămoșilor din Urbino. Părea obsedat. Mi-aduc aminte cum într-o zi, plimbându-se prin salon, repeta cu emfază:
– Eu sunt ultimul descendent… Și se oprea ca să tragă un colț de talpă de la pantoful rupt în vârf, apoi continua: “…al familiei Cavacioni”… şi iar se apleca rapid asupra pantofului. Apoi, întorcându-se spre noi cu severitate:
– De ce râdeţi, eu am cercetat cette lignée şi am probe evidente despre afirmaţia mea; de aceea n-am să mă însor decât cu o aristocrată cu mâini frumoase şi glas blând.
O dată a îndrăznit să se grozăvească cu această obârşie în faţa tatălui său. Ce râs a fost! Caragiale, bătându-şi ţeasta, a exclamat:
– Ce tot spui, mă. Străbunicul tău era plăcintar. Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creştet!
Matei s-a făcut roşu de ciudă şi a tăcut. Ce şoc resimte cel care se autoînchipuieşte şi nu se poate oglindi în mintea celorlalţi… Ca şi cum te-ar trezi cineva brusc din somn. Ironia părintească dezvoltase în el o amărăciune evoluând cu vremea în necaz. Niciodată nu i-a iertat lui Caragiale că mama lui nu fusese cel puţin o baroneasă, ci doar o fată frumoasă, de modestă origine. Acest necaz l-a împiedicat mai târziu să observe emoţia lui Caragiale la citirea poeziilor lui, plecând cu ele în buzunar ca să se mândrească arătându-le tuturor prietenilor.
Cei doi copii mai mici, Luca şi Caterina, şi-au adorat pe fratele mai mare decât ei cu 7 ani. Nici dragostea lor, nici bunătatea doamnei Caragiale nu l-au îmblânzit pe Matei. A păstrat o pompoasă atitudine în relaţiile de familie, compensată prin darul lui de povestitor caustic. Uneori, totuşi, surâdea indulgent. Atunci, din străfundul firii lui sucite, ţâşnea o rază caldă, din păcate trecătoare, şi se topea gheaţa aroganţei atât de potrivnică relaţiilor de prietenie şi de familie. Avea un dar umoristic original, plămădit de un spirit de observaţie ascuţit. Prindea toate deficienţele unui caracter, le diseca, exagera anumite laturi şi îşi adâncea analiza înspre tenebroasele porniri ale depravărilor lumeşti.
*
Primăvara era binevoitoare la Berlin în anul 1912. Dădusem mai multe concerte în diferite oraşe ale Germaniei. Locuiam la Caragiale, bine instalat într-un apartament din noul cartier mărginaş al capitalei. Când nu mă întovărăşea în alte oraşe, aştepta întoarcerea mea, nerăbdător să afle dacă am fost aplaudată mult, cât dorea el, şi dacă i-am adus criticile apărute după obicei a doua zi. Mă odihneam după multe recitaluri şi concerte cu orchestra. Dar Caragiale îmi supraveghea studiul. Apărea dimineaţa pe la ora 11 în salon, cu ţigara între degetele subţiri. Se aşeza lângă mine, la pian, privind cu duioşie la volumul “Wohltemperirtes clavier” de J. S. Bach, din care îi cântam regulat preludii şi fugi. Când sfârşeam, surâdea maliţios, dădea din cap şi şoptea:
– Părintele Muzicii, siriacu, ce ne-am face fără el…
Uneori ochii i se umpleau de lacrimi. Muzica îi topea ironia, şi se lăsa cuprins de emoţie, uitând să-şi mai apere sensibilitatea veşnic ascunsă de veselia aparentă cu care întâmpina pe prieteni și chiar pe propriii lui copii, Luky și Tuchky. Ordinea domnea în apartamentul lui, o ordine cronometrică. La oră fixă ieșea din odaie, masa nu întârzia niciodată. Ne întorceam de la plimbare cu exactitudinea fixată de el, nu admitea nici o explicaţie dacă uzam de sfertul de ceas admis în general, dar nu şi de el. Imaginaţia ei aluneca uşor spre întâmplări tragice. Ar fi dorit ca familia lui să nu se îndepărteze de el nicio clipă, iar doamna Caragiale nu avea voie să plece de acasă fără fiica ei.
Într-o dimineață, Caragiale n-a apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am depăşit studiul tehnic şi am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o data, un ţipăt a sfâşiat firul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzând că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa pe neaşteptate?
În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luky pastişuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv. De atunci, nici n-am mai studiat sonata de Schumann, nici n-am mai suportat s-o aud.
Două zile am stat nemişcaţi şi tăcuţi în odăile în care ni se părea că el va apare cu pasul lui uşor de pisică şi ne va ridica în picioare privirea lui rotundă şi întrebătoare. Dar nu se mişca nimic, ziua curgea pe neştiute în jurul nostru. Către seară a sunat cineva la uşa de intrare. M-am dus să deschid. N-am desprins lănţişorul de siguranţă pentru că n-am recunoscut pe tânărul îmbrăcat în negru, cu un lung fular înfăşurat în jurul gâtului, care dădea o expresie sinistră figurii palide.
A rostit cu glas solem: “Je suis venu voir peu mon pére”. Pronunţarea lui defectuoasă dădea o impresie grotescă, de coşmar, înfăţişării lui. M-am speriat, am strigat-o pe Tuchky. Era Matei. N-a îmbrăţişat pe sora lui, a înaintat cu paşi lenţi până la odaia în care Caragiale era întins pe pat, acoperit cu garoafe — floarea lui preferată. Faţa lui frumoasă era senină, profilul fin parcă oprea expansiuni inutile. Fiul cel mare a privit lung tăcerea părintelui său, apoi a ieșit din cameră. Ziua s-a topit în orele grele purtate de gesturile mecanice ale cotidianului. Era rece în casă de când venise Matei.
Mai târziu a sosit și tata. A strâns-o în brațe pe Tuchky. Ochi lui verzi erau palizi — plângea fără să poată vorbi. Nu mă văzuse de trei luni, dar nu m-a sărutat, mi-a întins doar mâna. Sensibilitatea lui excesivă nu-i îngăduia, faţă de cei doi orfani, efuziunea părintească obişnuită între noi. A stat mult în odaia lui Caragiale cu blânda lui soţie. Tata s-a întors singur în ţară. Eu am rămas cu prietenii mei la Berlin. Mateiu nu şi-a prelungit şederea, şi ne-am simţit uşuraţi când a plecat.
În 1924 l-am revăzut pe Mateiu Caragiale. Se însurase cu domnişoara Marica Sion, scumpa prietenă a mamei mele şi sora doamnei Florica Voinescu, văduva pictorului de marine. Ele erau fiicele scriitorului George Sion şi făceau parte din societatea aleasă a Bucureştilor. Erau bogate, distinse şi generoase. Marica, frumoasă şi atrăgătoare, cu toate că nu mai era tânără, reprezenta pentru Matei tipul visat de el al aristocraţiei: înaltă, subţire, cu faţa fină — avea ochi negri, inteligenţi şi melancolici — mâini cu degete lungi pe care străluceau briliante. Apartamentul mare, elegant, a fost un loc de odihnă şi de lucru ideal pentru scriitor. La gentila invitaţie a Maricăi, am sosit cu surorile mele la ora ceaiului.
Matei ne-a primit, afabil cum nu-l văzusem niciodată. Între el şi soţia lui se simţea dragoste şi înţelegere deplină. Cutele de amărăciune şi dispreţ dispăruseră de pe faţa lui. Era spiritual fără răutate, nu mai pomenea de obârşia lui italiană, se mulţumea să fie seniorul unei mici proprietăţi a nevestei, la 8 kilometri de Piteşti, numită de el “Siena”. Pe casă ridicase un steag al lui, galben, însemnat de-a curmezişul cu o dungă verde, care se zărea de pe şosea, îl cobora la plecarea de la moşie.
Matei se îngrăşase. Ne-a citit odată un fagment din “Soborul ţaţelor”, pagini de umor sarcastic. Mediul descris distona în atmosfera casei lor, în care lucea argintăria unui bogat serviciu de ceai englezesc, dar râsul care izbucnea la lectura făcută de Matei crease o legătură de prietenie care ştergea orice antagonism, şi aşteptam cu nerăbdare să scrie romanul de moravuri suburbane care avea să fie un mare succes.
Moartea l-a smuls din plină fericire. L-a scutit de degradarea unei boli şi l-a lovit dintr-o dată, ca pe un autentic Caracioni, atins în inimă de spada unui nobil italian.
*** Matei Caragiale împlinit în obsesia vieţii lui, Cella Delavrancea,
România literară, octombrie-decembrie 1970
