Născut pe 22 mai 1924 la Paris, Charles Aznavour a devenit cunoscut în întreaga lume datorită vocii sale unice. După debutul la teatrul de copii în 1933 şi apoi o apariție într-un rol episodic, de copil de culoare, în filmul „Emil şi detectivii“, artistul a avut de înfruntat mari dificultăţi financiare. Biograful său, Roger Marege, spunea că “a tras dracul de coadă timp de 15 ani“. Clovn, maşinist, figurant pe scenă sau chiar în culise, unde era utilizat pentru a produce zgomote, Charles Aznavour nu a obţinut primul contract decât după vârsta de 25 de ani și numai datorită impresarului Marquet, care ulterior i-a devenit prieten apropiat.
Talentul lui muzical a fost descoperit şi impus de Edith Piaf, dar, în acelaşi timp, artistul armean a fost remarcat şi ca actor de film, creaţiile în producţiile lui René Clair, André Cayatte, Albicocco fiind apreciate la nivel internațional.
Charles Aznavour a susținut primul său concert la București în mai 1963 și în același an a oferit un interviu revistei Cinema:
“La întrebarea „Cine eşti, Charles Aznavour?”, aş fi putut răspunde „Nimeni!”, dacă era cazul să fiu pe plac unei anumite prese de senzaţie, avidă de replici paradoxale. Dumneavoastră am să vă spun însă că sunt – sau mai precis aş vrea să fiu – un prieten. Să dau fiecărui spectator senzaţia că mă adresez lui personal. Că filozofia mea este şi a lui. Mă simt în permanenţă îndatorat publicului; fără el n-aş fi ceea ce sunt.
— Concertul pe care l-aţi dat astă primăvară la Bucureşti ne-a arătat personalitatea lui Aznavour: compozitor, poet şi cântăreţ. Ştim însă că sunteţi şi un popular actor de cinema.
— Vina e tot a publicului. La noi, cinematografia e, după cum se ştie, un comerţ, sau, mai bine zis, o industrie. S-a considerat, aşadar, că popularitatea pe care mi-o creasem în muzică putea fi exploatată în mod profitabil şi în sălile de cinema. Am debutat pe ecran în 1957, cu filmul “Paris Music-Hall”, într-un rol de care, între noi fie vorba, nu sunt deosebit de încântat. Am mai cântat apoi într-un al doilea film de același calibru și… gata! De atunci încoace am refuzat categoric să mai cânt pe ecran.
— E o atitudine adoptată de mai mulţi actori-cântăreţi (Yves Montand, Frank Sinatra). Dar, în fond, calitatea filmului contează. Şi nu faptul că e sau nu „musical”.
— Din păcate, există în jurul filmului o prejudecată care determină să se adopte în acest domeniu cele mai ieftine reţete de fabricație pe „bandă rulantă”. Sunt deosebit de îndatorat regizorilor care au văzut în mine altceva decât o „popularitate de exploatat” și mi-au dat ocazia să mă manifest ca actor.
— Aceasta s-a produs, mi se pare, pentru prima dată, cu filmul lui Georges Franju, “Cu capul de pereți”.
— Da, în anul 1958, o apariţie scurtă de câteva minute mă descoperea publicului ca actor de film. Un adevărat rol dramatic mi-a fost oferit de-abia în filmul “Trageţi în pianist”, realizat de François Truffaut în 1960. El a avut pentru prima data intuiţia personajului care îmi este propriu: un om lovit de soartă, dar niciodată un învins. “Trageţi în pianist” rămâne filmul meu preferat nu numai pentru varietatea şi bogăţia rolului, ci şi pentru timbrul specific al regizorului. Am lucrat şi cu alţi reprezentanţi ai „noului val”: Franju, Mocky (“Escrocii”), Albicocco (“Şoarecele din America”) și cu regizori din categoria „tradiționalilor”, ca Denys de la Patelliere (“Un taxi spre Tobruk” și “Tempo di Roma”), André Cayatte (“Trecerea Rinului”), André Versini (“Horace 61”) și cu marele René Clair, pentru care am interpretat nuvela „Doi porumbei” din filmul “Cele patru adevăruri”.
De altfel, și caracterul rolurilor mele poate fi diferit de la un film la altul. În “Trecerea Rinului”, de pildă, care slujește ideea — respectabilă în sine, dar discutabilă în lumina unor anumite contexte politice — a fraternizării franco-germane, întruchipam un prizonier francez care, după război, preferă să se întoarcă în satul din Germania unde şi-a petrecut anii de prizonierat şi şi-a creat prietenii.
— Dacă nu faceţi din alegerea rolurilor o chestiune de „opţiune”, care este criteriul după care vă opriţi asupra lor?
— La ora actuală îmi pot permite într-adevăr să aleg. (E bine de ştiut că nu e cazul întotdeauna şi pentru oricine.) Criteriul e, fireşte, conţinutul uman al rolului ce mi se oferă, existenţa unui subiect valabil, capabil să intereseze un public mai larg decât micul anturaj al unui actor la modă şi, fireşte, personalitatea realizatorului, noutatea viziunii sale.
Evit, bineînţeles, producţiile comerciale, îi admir însă pe realizatorii care izbutesc să exprime idei noi prin filme fără compromisuri, dar accesibile. În această privinţă, unii cineaşti italieni au înregistrat în ultimii ani performanţe artistice demne de invidiat cu “Strada”, “Marele Război”, “La dolce vita”, “Divorţ Italian”, etc.
— Nici filmele dumneavoastră nu au trecut neobservate. După câte ştiu, aţi fost distins cu premiul Academiei Franceze de film „Steaua de Cristal”.
— Da, pentru rolul din filmul “Cu capul de pereţi”. Multe din filmele în care am jucat au fost remarcate şi premiate la Festivalurile internaţionale. “Trecerea Rinului” — Leul de aur la Veneţia şi “Trageţi în pianist” — Premiul pentru regie la Acapulco, în 1960, “Un taxi spre Tobruk”, la Cannes, în 1961, şi mai recent “Şoarecele din America”, prezentat la Cannes.
— Vreţi să ne vorbiţi puţin despre ultimul dumneavoastră rol din “Şoarecele din America”, Charles Aznavour?
— Inspirată dintr-un roman de Jacques Lanzmann, acţiunea filmului se desfăşoară în câteva ţări din America de Sud. Echipa de filmare a petrecut acolo câteva luni lucrând adeseori în condiţii de neconceput, în care asprimea climei se întrecea cu dificultăţile de ordin tehnic, ceea ce ne cerea eforturi supraomeneşti. Acesta e unul din motivele pentru care caracterul filmului, psihologic la origine, s-a orientat pe parcurs spre aventură, spre acţiune. Într-o anumită măsură am contribuit şi eu la această deplasare; nu am vrut să las personajului nota sa iniţială de resemnare, care nu se integra temperamentului meu. Am încredere în tânărul regizor Jean-Gabriel Albicocco; ştie ce vrea, şi o face cu orice preţ. Filmul poartă, fără îndoială, pecetea personalităţii regizorului şi, implicit, amprenta luptei halucinate pe care am dus-o cu toţii pentru film.
Vă rog să mă credeţi că nimic nu a fost trucat. Gerul ne-a muşcat cu adevărat la 7.000 de metri altitudine, arşiţa ne-a uscat cerul gurii, gloanţele erau adevărate (în America de Sud nu se cunosc gloanţele oarbe şi cu revolverele nu se glumeşte), minele de cupru sunt chiar atât de înfricoşătoare cum apar în film, iar coborârea mea din munţii Anzi pe o benă de mină e o experienţă de care îmi voi aduce aminte şi în ultima clipă a vieţii.
— Tot mai uşoară e profesiunea de cântăreţ…
— N-aş spune asta. Iată, s-a făcut ora 7. Acum trebuie să mă duc la teatru, să mă pregătesc pentru marele meci. Nu e o joacă. Şi totuşi, mi-e dragă meseria asta. Nu m-aş supăra dacă şi fiica mea ar îmbrăţişa-o. Are 16 ani şi a compus până acum câteva cântece foarte drăguţe. Poate că mă înşală mândria paternă, dar mi-ar plăcea să ştiu că va prelua cândva locul meu în lupta aceasta de fiecare seară cu adversarul cu mii de ochi, din care, până la sfârșitul concertului, trebuie să-ți faci un prieten”.
*** Cinema, 1963
Charles Aznavour a revenit la București în aprilie 2016, pentru un concert pe care l-a susținut la Sala Palatului. În aprilie 2018, cu puțin timp înainte de a împlini vârsta de 94 de ani, pe când se afla într-un turneu în Rusia, a suferit un mic accident în timpul unei repetiții și a fost dus la un spital din Sankt Petersburg. O săptămână mai târziu, pe 12 mai, și-a rupt brațul în două locuri după ce a căzut în casa sa aflată în satul Mouriès, iar pe 1 octombrie 2018 a fost găsit decedat în cadă. Raportul medico-legal a arătat că artistul a murit din cauza unui stop cardiorespirator complicat cu un edem pulmonar acut.
